Institutul Francez a fost, la finalul anului trecut, gazda juriului care a decis filmele castigatoare ale concursului "Once Upon a Time in Romania". Patruzeci de scurtmetraje au fost trimise catre Inititiativa Romania, toate avand ca tema principala coruptia. Printre multele bife la capitolul reusite, organizatorii acestui concurs au reusit sa o aduca pe doamna Irina Margareta Nistor printre membrii juriului.
Citeam intr-un interviu pe care l-a dat in urma cu ceva timp ca ii face mereu placere sa auda de oameni care au crescut cu vocea dumneai. Insa interviul nostru nu este despre generatiile care, inainte de '89, aveau parte de filme cenzurate drastic de TVR, ci despre dependenta de a saptea arta si despre ce mai speram de la cinematografia romaneasca.
In Romania, cea mai mare prolema o reprezinta, categoric, finantele. Pentru ca, altfel, deja maiestria cineastului roman a fost demonstrata; dar inca nu s-a dat o lege care sa presupuna mai putin chin, stres si nelinisti creatorilor.
Si apropo de legi, stiti ce-si doreste doamna Nistor de la societatea romaneasca in 2018? "Sa nu se plictiseasca sa #reziste".
Experienta ”Once Upon A Time in Romania”
„Once Upon… ” a fost o initiativa stralucita, in mod sigur benefica si care da sperante chiar si in momentele cele mai pesimiste, depresive de-a dreptul. Filmele nu erau rele deloc, desi nu au avut fonduri serioase. Jurizarea a fost la fel de interesanta ca de obicei, doar ca de data aceasta eram cu totii de aceeasi parte a baricadei, ceea ce e minunat.
Proiectul categoric ca si-a atins scopul, dar nu trebuie abandonat. Ar fi pacat! Cu o floare nu se face primavara! Si astept una de la Bucuresti, precum Primavara de la Praga, dar fara represaliile tancurilor rusesti!
O definitie a dependentei de film
E modalitatea de a trai mai multe vieti intr-un ritm mai alert decat in cazul romanelor, initial singura posibilitate de a calatori, macar cu gandul, de a descoperi lumi ce pareau intangibile si de a nu mai exista bariere de timp si spatiu.
Este arta care le cuprinde pe toate celelalte, e nemuritoare, creeaza dependenta, in sensul cel mai bun al cuvantului, si e o mare sansa a destinului, de a fi contemporana cu aceasta forma extraordinara de a recrea existente.
Cum priviti rolul criticului de film astazi?
Imi displace denumirea „critic de film”. Prefer: comentator de film. Iubesc prea mult cinemaul ca sa fiu un critic acerb. Iar cand vreo pelicula merita sa fie desfiintata, in mod sigur nu mai e un film in acceptiunea mea, ci o lipsa de respect fata de cea de-a saptea arta.
Nu stiu cati critici de film avem in Romania astazi, cum imi place mie sa spun mereu: am facut Literele si nu Cifrele, deci numerele mi se par neinteresante. Rolul cronicarului este de a fi o calauza, de a salva spectatorul sa nu-si piarda cateva ore din viata, cand filmul respectiv chiar nu merita acest efort. Dar pentru asta spectatorul trebuie sa aiba, in principiu, cam aceleasi preferinte cu, hai sa-i zicem, expertul in domeniu.
Putem vorbi de un progres al filmului romanesc in timp?
Nu cred ca e vorba de un progres, ci pur si simplu e o alta etapa cu filme, care se pot intrece cu cele occidentale si care castiga mai usor publicul vestic decat pe cel autohton.
Cea mai mare problema a domeniului o reprezinta, categoric, finantele, pentru ca altfel deja maiestria cineastului roman a fost demonstrata, dar inca nu s-a dat o lege care sa presupuna mai putin chin, stres si nelinisti creatorilor.
Primele amintiri cu filmele
Primul de care imi aduc aminte este „Alba-ca-Zapada”, desenul animat al lui Disney, vazut intr-o gradina de vara, la mare, Eforie Nord. Este momentul in care s-a declansat antipatia fata de… mere. Nici mirosul lor nu-l suport! Probabil de teama sa nu fie otravite.
Cativa ani mai tarziu, la Sala Palatului, „Cleopatra” cu Liz Taylor. Asta a insemnat regretul ca n-am si eu ochii violet si pasiunea pentru bijuterii, de la distanta, nu neaparat sa mi le si doresc, ci sa le admir.
Profesorul Suchianu si alte influente
Prima mea conversatie cu Maestrul D.I.Suchianu a fost mai degraba un monolog (n.r. Dumitru Ion Suchianu a fost un eseist, critic literar si critic de film roman, despre viata caruia Irina Margareta Nistor scoate o carte intitulata "Magistrul" in 2006). Totul se petrecea pe plaja de la Mamaia Sat, in anul 1976, cand tocmai intrasem din prima la facultate, la Universitatea Bucuresti, la Filologie, sectia Franceza-Engleza.
Dupa ce i-am fost prezentata de catre Zizi Stefanescu Goanga, o prietena de-a mamei, ca studenta si pasionata de film, a inceput sa-mi povesteasca fascinat, mai ceva ca la Televizor, despre epoca muta si marea sa dragoste: Marlene Dietrich.
M-a influentat enorm, in primul rand pentru ca am inteles ca iubirea de cinema nu trece cu varsta, ca entuziasmul ramane acelasi, ca trebuie sa incerci sa spui intr-un timp scurt, cat mai multe lucruri despre ceea ce ai vazut, s-o faci cu umor, si fara exprimari prea savante, sa stabilesti un fel de dialog imaginar cu cinefilul, care vrea sa-ti afle parerea, sa fii intotdeauna foarte bine documentat, sa urzesti cat mai multe legaturi de idei, care nu pot sa existe decat citind si vizionand cu nesat.
Apoi, categoric parintii si bunicii mei dinspre mama, care inca de la 7 ani in drumul din Centru, de la Sala Palatului pana acasa, la capatul autobuzul 34 (in care m-a prins si cutremurul din '77, care tot de la o proiectie m-a prins) ma indemnau sa fac o minicronica a ceea ce abia vazusem.
Mai apoi, in ordine cronologica, fireste D.I. Suchianu, Tudor Vornicu, care mi-a propus sa fac emisiuni de cinema si incepusem cu Simone Signoret, numai ca exact atunci, impreuna cu Yves Montane au devenit simpatizanti ai Miscarii anti-comuniste Solidaritatea din Polonia, prin urmare subiectul a cazut, ulterior Iosif Sava mi-a oferit o rubrica in Serata muzicala, cu un fragment din scenariile potrivite invitatului sau formatului emisiunii…
Cenzura si impresii din TVR
Cenzura pana in 1989 era una drastica in TVR, mai mare decat in teatre sau pe marile ecrane. Era de natura politica, religioasa si sexuala. Dupa ’89, a mai existat o oarecare cenzura, de exemplu, la adresa Regelui, sau anti Piata Universitatii, dar si limitari financiare, care s-au repetat si dupa ’89.
Altfel, in mod bizar, prin anii ’70 calitatea peliculelor alese spre a fi programate era una mult mai valoroasa. Ma refer aici la Telecinemateca si ciclurile Bette Davis sau Ingrid Bergman comentate de personalitati charismatice, fini intelectuali precum Ecaterina Oproiu sau D.I. Suchianu.
Epoca dublarii, replici celebre si alte amintiri
As incepe cu exprimarea de din afara care spune multe despre puscaria nevazuta in care ne aflam si faptul ca nu se mai chemau filme straine, ca probabil de teama, lumea nu indraznea sa le zica asa, cum de altfel si Sarbatorile devenisera de iarna in loc de Sfintele Sarbatori, Mos Craciun – Mos Gerila si alte orori.
La replici emblematice sunt deja ultracunoscute: injuraturile pe care am decis sa le traduc intotdeauna cu „mai du-te naibii”, nu din pricina unei cenzuri, ci asa cum explic de fiecare data, pentru ca la noi in casa nu se vorbea spurcat, pentru ca era socotit un limbaj de mahala, degradant si pentru ca in cumplitele inchisori din perioada comunista tortionarii foloseau cele mai cumplite sudalme, ca modalitate de injosire, de umilirea a detinutilor.
Interesant e ca in 2017, cand docudrama „Chuck Norris vs communism” a fost psihanalizata la Londra, specialistii de acolo au interpretat acest „mai du-te naibii!” cu faptul ca fiind repetitiv, la un moment dat am reusit sa-i imping, cu gandul si cu vorba pe comunisti ceva mai incolo. Pana au cazut de la putere (sau cel putin asa cred occidentalii!). Din pacate, Ciuma rosie se tine inca destul de bine pe pozitiile de forta.
Cel mai complicat cand dublam filme, fiind totul la prima vedere si la prima ascultare, era sa reproduc cifre sau sa traduc documentare, care au date mult mai exacte, decat filmele cu batai sau cele sentimentale.
Viata-n radio cu "Vocea Filmelor"
Totul a inceput la Radio Total in 2004, pe 11 aprilie, datorita Rodicai Culcer, care mi-a aprobat proiectul, apoi un timp la Guerrilla si apoi la GoldFM. Emisiunea se cheama „Vocea filmelor”, cu gandul al „Vocea Americii”, dar si la faptul ca am dat glas peliculelor interzise pana in ’89.
Imi place enorm radioul, prefer emisiunile in direct, ador sa-mi ilustrez cu melodiile racord cu subiectele sau invitatii.
Cat priveste un top 3 al emisiunilor, e complicat de facut dupa 14 ani. As spune cea cu Francis Ford Coppola, care era in Romania pentru „Tinerete fara tinerete” si a si cantat la pian o melodie compusa pentru fiica sa, Sofia, care mai adusese un copil pe lume.
Apoi emisiunea cu Cristian Mungiu, la care a intervenit prin telefon si baietelul lui, care era foarte mic, si cea in care Andrei Plesu mi-a ingaduit sa dau melodia „La Tescani”, pe care o canta in duet cu Johnny Raducanu.
Regrete
As fi vrut sa mi se fi acceptat emisiunea „Divanul si ecranul”, de care s-au speriat toate televiziunile (reflexul tardiv si inca nevindecat al interzicerii lui Freud, cinci decenii!). Dar macar am reusit Festivalul, care e deja la a VII-a editie, cu sali pline la MTR si comentatori de mare clasa.
Asteptari de la 2018
2018? Sa reusesc sa-mi transform casa in cinematograf si sa continui Intalnirile fericite, seria de interviuri cu actori romani, de pe Happy Chanel. Mult dorita calatorie in India!
Societatea sa nu se plictiseasca sa #reziste. Iar cinematografia romaneasca? Poate da Dumnezeu sa vedem si un film cu happy-end, pentru ca sunt convinsa ca asa ceva „se ia” si deci am putea fi mai putin sumbri.
Top 5 filme si top 3 regizori
„Casablanca” , „Cetateanul Kane”, „Doctor Jivago”, „Totul despre Eva”, „Discursul Regelui”.
Billy Wilder, Jean Cocteau, Liviu Ciulei.
Dar acum intre ce filme ne raspundeti la intrebari?
Intre cele 6 de ieri: „Coco”, „Jocuri secrete”, „Wonder”, „Tigrul”, „Jumanji” si „Omul spectacol” si cele trei, de maine „Capcana mortala”, „Ultima cheie” si in avanpremiera: „Downsizing/„Mini-oameni”.