În primul rând, nu e rebranding, e "rebirth", ne corecteaza Patrick André de Hillerin atunci când îl întrebăm cum și de ce au decis să schimbe complet ziarul Obiectiv din Tulcea. Mai nou, se va distribui gratuit și va pune accent pe nevoia comunității tulcene de a fi informată repede și bine. Patrick are o echipă în fața căreia astăzi se înclină, deși, ne mărturisește, la început, nu a fost foarte încrezător că are de ce să o facă.
În Tulcea mai există un cotidian local, care practică exact genul de presă “locală” pe care îl detest. Mai avem un radio și o televiziune. Probabil, la un moment dat, deși nimeni nu a discutat despre asta, profesioniștii se vor strânge sub aceeași pălărie, iar ceilalți vor muri.
Tirajul ziarului va fi, deocamdată, de 1.000 de exemplare, iar online-ul va trebui să mai aștepte un pic. Măcar până luna viitoare când se speră la un site nou-nouț, la nivelul paginilor tipărite.
Sunt destui care-i cred pe PAH, Costel, Irinel, Pit, Nicu, Mirela, C.P. un pic duși cu pluta pentru proiectul ăsta ambițios. Dar, ce să vezi?
E prima dată, după ani, când lumea sună să se intereseze de prețurile spațiilor publicitare din print. Nu pare, pentru necunoscători, dar e uriaș.
60.000 de oameni
Pe 5 iunie, acum un an, au fost elegeri locale în România. Și asta e o chestie foarte locală, foarte neinteresantă pentru “marele public”. La televiziunile de știri se dau rezultatele generale, un soi de a “câștigat pertidul cutare”, dar asta nu e o informație reală. Noi, ăștia care trăim în provincie, la țară cum ar veni, nu avem ce face cu această informație. E absolut inutilă.
Partea proastă e că altă informație nici nu avem, în timp real. Decât dacă ne-o luăm singuri. Eu pot să fac asta, pot să dau un telefon în noaptea în care se contabilizează rezultatele sau pot să mă acreditez la Biroul Electoral Judențean, pot să umblu din sediu de partid în sediu de partid. Dar 60.000 de oameni nu pot și nici nu trebuie să facă asta. Informația despre rezultatele alegerilor locale din Tulcea a ajuns la tulceni marți dimineața, pe 7 iunie.
Vorbesc despre Tulcea, pentru că acolo trăiesc.
Așa că în nopatea aia m-am gândit serios la un proiect de presă locală. O chestie care să fie cu adevărat în interesul comunității.
Obiectiv rebranduit
Am spus cuiva, prea avântat, că nu exista presă locală în Tulcea. Exista, desigur. Am lucrat la Obiectiv atunci când am venit în Tulcea și am avut foarte mult de învățat. Mi-am reconsiderat, cumva, ideea despre presă, tot ce am învățat în facultate, tot ce am învățat în anii mei de presă la cel mai înalt nivel, la Academia Cațavencu. Am învățat, cumva, ce contează cu adevărat.
M-am întors, la vremea aia, la AC și, apoi, am participat la nebunia asta care e Cațavencii, pe care nu paria nimeni cu excepția noastră.
Într-un fel, încercăm să facem și cu Obiectiv ce am făcut acum ani buni cu Cațavencii. Doar că e mult mai riscant, financiar. Nu avem plasă de siguranță, mergem pe o sârmă extrem de subțire și nu știu cum rezistăm. Adică știu cum rezist eu, dar nu știu cum rezistă ceilalți oameni. Pentru că nu e rebranding, e rebirth. Și nu e ușor.
În Tulcea mai există un cotidian local, care practică exact genul de presă “locală” pe care îl detest. Mai avem un radio și o televiziune. Probabil, la un moment dat, deși nimeni nu a discutat despre asta, profesioniștii se vor strânge sub aceeași pălărie, iar ceilalți vor muri.
Asta cu distribuția gratuită e ceva ce s-a mai făcut. Nu e o idee care să-mi aparțină. Nu am fi noi primii care să eșuăm aplicând-o. E complicată economic, inlude niște calcule și pariuri on the edge. Dar poate ieși, poate merge. Parafrazând sloganul CDR-ului din 1996, nu putem eșua decât împreună.
Echipa
Asta e o poveste foarte mișto, pe care nu știu dacă era momentul să o spun, dar o voi spune. Dau din casă puțin, dar merită.
Atunci când mi s-a propus și am acceptat provocarea asta, aveam preconcepțile mele. Îi știam pe oamenii din echipă, pe fiecare, și le știam punctele slabe. Și eram hotărât să lucrez mai eficient (ziceam eu), cu mai puțini.
Norocul meu că nu mai am 20 de ani și impulsivitatea de la vârsta aia. Asta m-a jutat să am răbdare, să pot prezenta proiectul și să văd că oamenii, pe care, în mare (scuze) îi credeam blazați și pierduți, se animă și renasc. Și sunt buni. Mai buni decât credeau ei că sunt.
Cumva, trăiesc un soi de miracol. E cel mai mișto lucru din ultimii ani. Să văd, cu ochii mei, cum reapare pasiunea la niște oameni care, nici ei, nu credeau că mai există așa ceva. Oamenii ăștia sunt Costel, Irinel, Pit, Nicu, Mirela, C.P., și mă folosesc de ocazie să le fac o plecăciune. Merită pe deplin.
”Acolo sunt bazele”
Există - sper că mai există - în SUA un tip de presă care este despre și pentru comunitate. O presă aparent insignifiantă, la care nu visează nimeni. Toți vrem să fim editorialiști, toți vrem să fim vedete de talk-show.
Dar, de fapt, bazele sunt acolo, în ziarele locale care scriu despre viața comunității, despre bucuriile aparent mici, despre lucrurile care contează aici și care ne interesează pe noi, dar sunt lipsite de interes la 30-40 de kilometri mai departe.
Hopuri?
De fapt, cele mai mari hopuri încă n-au apărut. Cel mai stresant e că sunt foarte mulți oameni care stau pe gard și se uită la noi, cum muncim, sperând să fim niște Dorei care o dau în bară. Aparent, nu suntem :)
Online vs. print
La online încă n-am început să lucrăm. Amușinăm. Probabil într-o lună vom avea un site nou, dar mai e până acolo.
Însă este nevoie de o sursă de informații despre Deltă. Am realizat asta citind elucubrațiile din presa “centrală”. Și nu sunt rău, sunt doar trist. Locul e foarte mișto, e unul dintre cele mai mișto locuri din țara asta și merită mai mult.
Când îi aud pe nativi vorbind cu dispreț despre Tulcea sau despre Deltă, înnebunesc. Iar când îi citesc pe cei din București dând dovadă că habar n-au despre ce se întâmplă aici, mă urc pe pereți :)
Tirajul publicației
Tirajul este, deocamdată, de 1.000 de exemplare și încă difuzăm prost și greu. Pe la prieteni. Dar atât ne permitem, încă, să tipărim. Probabil că vom crește tirajul în aproximativ o lună. Mai trebuie să fixăm niște lucruri, să obținem niște autorizații, să chestii tehnice.
Succesul nostru depinde de modul în care ne facem treaba și de modul în care suntem percepuți. Nu sunt factori majori, că nici noi nu suntem majori. Nu e nimic realist în proiectul ăsta. Sunt sincer. Sunt calcule, e drept, sunt proiecte, excell-uri și business-planuri. Dar câtă legătură au toate astea cu realitatea, vom vedea.
Nu există nimeni în spate, care să vină cu bani de-acasă. Există sau au existat tentative de hostile take-over. Deocamdată s-au oprit. Ajută puțin.
În timp ce-ți răspund la întrebări, pe biroul meu se strâng niște facturi. Care trebuie plătite. Într-o zi, nu azi. Nu știu să fac asta, nu știu business. Învăț. Miza e să nu învăț pe spinarea oamenilor care, la ora asta, sunt în redacție și muncesc, știind că săptămâna viitoare e zi de salariu.
Ce urmează?
Nu urmează nimic. E acum or never. Au trecut câteva zile de la schimbarea formatului, a programului de muncă, a vechilor obiceiuri. Avem feedback pozitiv, avem zâmbete superioare, din colțuri, avem fani care de-abia așteaptă să dăm chix.
E prima dată, după ani, când lumea sună să se intereseze de prețurile spațiilor publicitare din print. Nu pare, pentru necunoscători, dar e uriaș.
Cumva, viitorul Obiectivului, al meu, al oamenilor ăstora mișto care fac acum ziarul e deja aici. Dacă ne iese, vom putea spune că am marcat un milestone.
Viitorul presei tiparite
Sunt mai optimist decât mulț alții, dar la mine e ceva personal.
Mi-am început cariera scriind și machetând, pe un Olivetti din 1938, un ziar care se chema “Ortacul Liber”. Acum folosesc un MacBook Pro, nu stiu cum se dă print pe imprimantele din redacții, am probleme cu fonturile, am început să-mi prind urechile.
Dar, la o adică, dacă va fi nevoie, mă voi întoarce la acel Olivetti și o voi lua de la capăt, zilnic, doar ca să existe presă tipărită. Dacă, după aia, moare, nu știu, nu pot prevedea. Am 43 de ani și vin dintr-o familie longevivă. Deci timp mai avem :)
