[Tineri campioni] Teodora Groza a crescut cu olimpiadele la filosofie, dar e posibil să ajungă judecător la o Curte Constituțională

Filosofia a început prin dialog, ne amintește Teodora Groza, ea însăși un filozof de perspectivă, la numai 19 ani. Este studentă la Drept Internațional și European în Olanda, dar și la Filosofie, la UBB. Sunt două vieți pe care le trăiește concomitent, fiecare cu setul său de așteptări. A mai fost și o a treia, 7 ani de teatru, care a ajutat-o să privească oamenii în ochi. 

Pentru concursurile internaționale de filosofie la care a participat de-a lungul timpului, se pregătea 10 ore pe zi, iar în ziua examenului, îmbrăca bluza norocoasă. Dar norocul nu te ajută atunci când trebuie să scrii un eseu plecând de la ideea că, dacă am avea de ales, ar fi mai bine să ne trădăm țara decât un prieten.

Într-adevăr, e nevoie de multă lectură (și nu citit pur și simplu, ci luat notițe), dar e vital ca ideile citite să fie discutate cu cineva.

Teodora își dorește ca într-o bună zi să contribuie la redactarea primei constituții Europene. Citiți ce are de spus mai jos și urați-i succes!

Cele două vieți ale Teodorei

Pot spune că am o viața dublă, sau poate mai multe vieți duble. Ca să fiu mai precisă, mama mea e profesoară de filosofie, iar tata e preot ortodox. Asta înseamnă că toată copilăria am asistat la dezbateri între ei. Dar asta m-a făcut să înțeleg că lucrurile nu sunt doar într-un singur fel, că există mereu mai multe perspective și aspecte ale fiecărei situații.

Ca urmare, mereu am căutat să fac ceva interdisciplinar, să am acces la mai multe abordări. și viața mea e în continuare dublă: sunt studentă la Drept Internațional și European în Olanda și, în același timp, la Filosofie la UBB (veți spune că e ereditar, probabil).

Sunt într-o oarecare pendulare între două facultăți, două vieți, două moduri de gândire. Dacă ar fi să mă rezum în câteva cuvinte, aș spune că trăiesc în tranziție. Dincolo de asta, am 19 ani și (cel puțin îmi place să cred că e așa) am un parcurs intelectual clar: îmi doresc să am o carieră academică, să scriu despre probleme de drept constituțional la nivel internațional.

Ca să fiu idealistă până la capăt, mi-ar plăcea să contribui cândva la redactarea primei constituții Europene. Și ca să nu pară că sunt unilaterală și mă preocupă doar partea academică, am făcut șapte ani teatru - și abia după prima piesă am fost capabilă să vorbesc în public sau să privesc oamenii în ochi.

Acum, cele două vieți pe care le trăiesc nu prea îmi mai lasă timp să îmi mai asum și altele – fie și doar pe scenă – așa că în timpul liber aleg să călătoresc sau pur și simplu să discut cu oameni, preferabil cât mai diferiți de mine.

Citind constant

Am crescut cu filosofia. Când eram mică, mama scria la doctorat, și eram tare furioasă că nu înțelegeam ce se petrece în cărțile pe care lucra, că ea ducea o viața la care eu nu aveam acces.

Și nu a fost doar asta: văzând-o și pe ea, și pe tata citind constant, cititul era ceva integrat în rutina zilnică, nu era nicidecum ceea ce s-ar numi „task”. Așa că citeam așa cum mă jucam sau mâncam, era firesc, era distractiv, era necesar.

Dar prima carte de filosofie a fost Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, pe care o recomand oricui se întreabă despre ce e de fapt filosofia.

Concursurile

Prima dată am fost la olimpiadă la Filosofie în clasa a 10-a, înscrisă tot de mama (cred că deja e clar că avem o relație hibrid, mamă-fiică, mentor-elev, și mai nou chiar și de parteneri de muncă).

Pe atunci, îmi era încă greu să scriu un eseu mai lung de 5-6 pagini- eram conștientă că nu aveam prea multe de zis. Dar am realizat că de fapt scopul unui eseu de filosofie e să lămurească o anumită problemă, fie ea natura dreptății sau dacă e posibilă cunoașterea dincolo de nivelul empiric: așa că scriam de ca și cum aș încerca să îi demonstrez ceva celui care îmi citește eseurile.

Ulterior, am păstrat atitudinea asta, dar am dobândit mai multe unelte cu care să operez. Referitor la reacția mea la concursuri, îmi era foarte teamă înainte - credeam cumva că toți ceilalți sunt mai buni decât mine. Dar în timpul concursului, când îmi scriam eseurile, știam că ceea ce scriu e efectiv un demers filosofic, în care demonstrez ceva, și nu un colaj de referințe. Și probabil ăsta e motivul pentru care am ajuns atât de departe (suficient încât să dau interviul acesta).

Cred că experiența radicală a fost când am luat premiul I la națională în clasa a 11-a și m-am calificat la internațională. Chiar dacă sunt mai valoroase medaliile de bronz și argint obținute ulterior, acela a fost momentul în care am realizat că am potențial, că sunt bună de ceva. Cred că abia atunci am devenit curajoasă și am început să cred în ideile mele.

”Antrenamentul”

Filosofia e oarecum o disciplină privilegiată, pentru că necesită dialog (și a început ca dialog, în vremea lui Socrate). Într-adevăr, e nevoie de multă lectură (și nu citit pur și simplu, ci luat notițe), dar e vital ca ideile citite să fie discutate cu cineva.

Nu doar pentru că există riscul de a fi înțeles greșit, ci pentru că vorbind cu cineva aprofundezi ceea ce ai citit, descoperi punctele slabe ale diferitelor teorii și –poate cel mai important- devii tolerant cu puncte de vedere contrare alor tale.

Strategia mea era să scriu cât mai mult, iar în scris propuneam o teză pe care o susțineam scoțând în evidență punctele slabe ale teoriilor filosofice care o infirmau. Pe lângă asta, încercam să am cât mai multe discuții filosofice – cu ai mei, cu prietenii-

Nu aveam o rutină consacrată sau un set de activități pe care să mi le fi ridicat la rang de superstiție ( în afară de o bluză norocoasă pe care am purtat-o la TOATE examenele importante din viața mea), ci pur și simplu când se apropia olimpiada lucram vreo 10 ore pe zi.

La Internațională

Atâta timp cât a câștiga nu e un scop în sine, apreciez ideea de competiție. Asta și pentru că o mare parte din cei mai dragi oameni i-am cunoscut la olimpiadele la filosofie. La faza națională, concurenții sunt puțini timizi, dar la internațională olimpiada este axată pe aducerea concurenților în dialog unii cu alți.

Mai precis, după scrierea efectivă a eseurilor se organizează dezbateri pe teme cum ar fi războiul, toleranța, neînțelegerile, sunt proiecții de filme care din nou invită la dialog.

Dincolo de cadrul formal, participanții discută cu orice ocazie, și e un prilej extraordinar să cunoști alți mici filosofi cu un background diferit de al tău. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult era că la școală mă simțeam cumva „ciudată” pentru că îmi plăcea atât de mult filosofia; ei bine, la olimpiadă eram toți „copii ciudați”.

Legat de scris, nu am nevoie de o stare anume. Pot oricând să fac abstracție de orice se întâmplă în jurul meu sau în viața mea și să încep să scriu. Modul meu de abordare era să aleg subiectul (la internațională se dau 4 subiecte diferite) care se pliază cel mai bine pe ceea ce îmi place mie cel mai mult, încât să pot să susțin o idee în care să chiar cred.

Un exemplu de subiect care mi s-a părut provocator a fost când la națională ni s-a cerut să explicăm ce dileme etice pot apărea drept consecință a ingineriei genetice. Sau un subiect de internațională care cerea să se scrie un eseu pornind de la ideea că, dacă am avea de ales, ar fi mai bine să ne trădăm țara decât un prieten.

Ce citești?

Ceea ce citesc e influențat mereu de temele care mă preocupă. Dar ca să nu ajung să dau niște nume de nișă, am să mă limitez la literatură. Îmi plac mult Garcia Marquez și Llosa. Vara asta am citit un roman de Carlos Ruiz Zafon și mi-a plăcut atât de mult încât am hotărât să învăț spaniolă pentru el. Dar, pe de altă parte, am citit pentru facultatea de filosofie în iarnă o carte de D. D. Roșca și m-a marcat claritatea gândirii lui și tezele lui curajoase.

Privilegii, dezavantaje

Cel mai frumos privilegiu e că poți să nu mergi la școală. Mie nu mi-a plăcut la școală, simțeam că îmi pierd vremea acolo, că se discută la un nivel de suprafață. Așa că mi-am petrecut primăverile din a 11-a și a 12-a citind și scriind filosofie în biblioteca județeană din Oradea.

Pe lângă asta, fiind olimpic internațional, inevitabil ajung să te știe toți profesorii din școală și să se raporteze puțin altfel la tine (printre altele, mă lăsau să nu îmi fac temele când înțelegeau că mă descurc la materiile lor și fără).

Un alt avantaj e că ai timp să investești în ceea ce îți place, și că făcând performanță ajungi să cunoști și alți oameni ca tine. Legat de dezavantaje, le vedeam ca dezavantaje doar atunci. Acum, gândind retrospectiv, îmi dau seama că deși eram supărată când nu aveam timp să ies atât de des ca prietenii mei, experiențele de la olimpiade au fost mult mai intense decât ar fi fost ieșirile normale în oraș.

Planuri

Aș dori să fac un master interdisciplinar, pe drept constituțional și filosofie politică. Ulterior, îmi doresc mult să scriu- modelul meu e Hannah Arendt. Cu toate astea, nu mă văd separată total de sfera practică, așa că aș vrea să pot și să operez cu ideile despre care (sper) voi scrie, ca judecător la o Curte Constituțională, de exemplu.

Nu cred că există o destinație anume în care mi-ar fi mai bine decât oriunde altundeva. Dar mi-e clar că nu vreau sa fiu legată de un loc anume, că vreau, mai departe, ca viața mea să fie în tranziție, de la un loc la altul.