![[Complexele publicitarilor] Corina Bratu: Putem să nu devenim instant fetițe sau băieței nesiguri pe noi. Sau mai rău – lăudăroși, aroganți care nu vor să se mai joace și cu ceilalți](https://media.iqads.ro/2017/07/poza-corina-bratu-cover-850.jpg)
”A ieșit ca o introspecție în public, da, și am preferat să o păstrez așa”, scrie Corina Bratu, Strategic Planner Leo Burnett Romania, în întâmpinarea răspunsurilor la seria noastră despre complexele publicitarilor. Și primele nesiguranțe apar din comparații inevitabile. Iar publicitatea, ca orice industrie competitivă, nu face decât să le accelereze.
Nesiguranța asta născută din multe comparații te poate măcina până când chiar poți ajunge să te îndoiești de propriul skill, talent etc, povestește Corina.
Nu este industria de vină, adaugă ea. Este mai mult un catalizator pentru bagajul de acasă. Și spre deosebire de copilărie, când comparațiile erau greu de înfrânat, oamenii mari ar trebui să aibă mai mult discernământ.
Despre complexe și nesiguranțe
Juniori vs. Seniori.
Provincie vs. București.
Să lucrezi într-o agenție mică vs. Una Mare.
Să fii planner tânăr, fără voce ca a lui Morgan Freeman.
Cred că orice interacțiune umană predispune la comparații cu cei din jur. Iar comparațiile ne mai dau și cu minus, indiferent că suntem la birou, în parcare la mall sau în fața blocului.
Dacă în copilărie nu știam cum să ne punem frână acestor gânduri și ne comparam cu tot ce vedem la TV sau pe net, mai ales dacă noi nu aveam așa jucării, haine sau chiar ten fără coșuri.. ca oameni mari, cred că putem avea mai mult discernământ.
Wall-ul cu vacanțe din locuri exotice, miile de like-uri, salariul mare sau premiile vecinul nu înseamnă că e mai fericit ca noi. There is always more to the story, cum bine punctează aici.
Ca orice industrie competitivă și care operează tot timpul cu oameni și părerile lor, nesiguranța asta născută din multe comparații te poate măcina până când chiar poți ajunge să te îndoiești de propriul skill, talent etc - dar nu cred că industria în sine este de vină. Industria fiind efervescentă din start, este mai degrabă un catalizator pentru cum venim noi echipați să reacționăm de-acasă.
Ca oameni mari și deștepți care suntem, mi-ar plăcea să ne dăm 2 pași în spate și să putem pune pauză la acele situații când simțim că ne dă cu minus comparația, înainte să escaladeze. Putem să nu devenim instant fetițe sau băieței nesiguri pe noi.. sau mai rău – lăudăroși, aroganți care nu vor să se mai joace și cu ceilalți.
Cred că poate duce la ceva bun nesiguranța...
...dacă știm cum să o luăm. Vine ca un inventar necesar, sau reality-check, oricate termen e bun. Și aici cred că suntem 2 tipuri de oameni, și nu doar în industria noastră: cei care se lamentează, se complac cu “nu pot” în brațe, sau chiar devin cinici, și cei care văd clar ce au de făcut și trec la treabă.
Fata aia mică rârâită
În ceea ce mă privește, sunt și am fost mereu mingonă, patruj-de-kile-inimă-toată (cum zice mama) și foarte-foarte rârâită.
Părinții nu m-au dus niciodată la reparat R-ul la logoped pentru că ei nu l-au considerat un defect de vorbire (cum am aflat că este încadrat oficial), așa că am crescut cu imaginea de “fata aia mică și rârâită” ca fiind mai degrabă ceva cute, special, my thing.
Nu existau oricum alți copii rârâiți în cercul meu, ceea ce mi-a convenit de minute, că mie nu-mi plăcea să fiu ca toată lumea oricum. Și deși un așa-zis defect de vorbire putea să mă țină departe de tot ce înseamnă industria de comunicare, nu a fost deloc cazul, ba chiar dimpotrivă.
M-am prins devreme în liceu că umorul, curiozitatea, să fii autentic și sincer sunt mai importante decât o consoană sau fizicul ce nu se încadrează în norme.
Și, mai mult, recent m-am prins că Meryl Streep are dreptate.
