Ca atatea alte chestii pe lumea asta, a purta 41 la picior este business as usual pentru barbati, in timp ce, pentru femei, e undeva intre inconvenienta sacaitoare si povara. Iar shoppingul de pantofi nu e la fel ca cel de carti sau telefoane, de exemplu, pentru ca trebuie sa ii probezi. "Ce facem, doamnelor?" si-a spus o poeta actrita barmanita, adica una si aceeasi persoana.
Alina Popescu poarta 41. Nu, nu o sa probeze 39 sau 40, doamna, pentru ca fata poarta 41, du-te si mai cauta in depozit sau las-o sa-si vada de drum. Iar drumul ei a purtat-o catre arta cizmariei. 41 este atelierul unde face cu mana ei pantofi pentru doamne si domnisoare care au piciorul mai mare decat media.
Nea Ilie a fost un domn si a ajutat-o pe Alina sa invete meserie, dar din "pasarica" n-a scos-o. Au si cizmarii reperele lor de la care nu abdica, indiferent cat de simpatica sau ingenua este pupila.
Asadar, Alina lucreaza doar pentru clientela feminina, dar asta nu inseamna ca barbatii n-au ce cauta pe pagina ei de facebook. Dimpotriva, rationamentul este simplu: o femeie trebuie sa simta ca esti sensibil la preocuparile si sensibilitatile ei. Daca poarta 41 si apari la ea cu o pereche de ciobote de genul asta, adica un cadouas neasteptat, intri pe culoarul potrivit, garantat.
Drama dinaintea cizmariei
Ce au in comun un poet, o eleva la sectia de filologie, o studenta la actorie, o cursanta la scoala de insotitori de bord, un barman, un couchsurfer in Paris si un shoemaker? Faptul ca una si aceeasi persoana le-a intrupat, in momente diferite ale vietii sale.
And yeah, that would be me. Cate drafturi necizelate, abandonate in mijlocul frazei, respinse de editorul transant numit realitate au fost scrise din dorinta de a crea romanul vietii mele!
Si stau asa, cu pixu-n gura, agatandu-ma cu incapatanare de un idealism care m-a rupt de mult de un trai sanatos si, cand sa vreau sa fug, din nou, de un inceput de migrena pe fond nervos, sunt lovita necrutator de o epifanie: "Bai, eu iar n-am cu ce sa ma incalt!".
De la inaltimea intimidanta a celor 176 ce cm ai mei, cobor privirea inspre teluric: ce jale! Nici de-aici nu par mai mici. Aceste picioare interminabile, captusite cu bataturi, reduse la bidimensionalitate de un platfus categoric, m-au cantarit parca din priviri si si-au spus: "Fata asta pare cam instabila. Pe noi se bazeaza. Sister, we gotta go big! " Little did they know...
Si din nou la magazin. Ugly, ugly, ugly, cute! "Aveti cumva marimea 40 si...40 pe modelul asta?" Pare o tipa draguta, nu vrea sa-mi rapeasca speranta. "Ma duc sa caut" si amandoua stim ca-n clipa in care a-nchis usa dupa ea, si-a aprins tigara. Dar, surpriza, se intoarce cu o cutie si glasuieste candid: "40 nu avem, dar puteti incerca un 39".
Mie insa mi s-a parut ca aud "Luati un loc, in cutia asta am un cutit cu care o sa va iau putin din calcai si din degete si o sa vedeti, oricine poate fi Cenusareasa". Cam cate situatii de genul asta trebuie sa fi trait pana cand sa zici "Gata!"
Caiet nou
Prima pagina. Pix click. "The story of a shoemaker". Dar cum sa-mi fac research-ul? Singurul rezultat oferit de internet a fost un curs de design incaltaminte. Fie. Ultima oara cand am desenat ceva, rula inca Sailor Moon pe micile ecrane, dar macar am o pista.
La incheierea cursului ni se garanta producerea unei perechi concepute de noi. Eu am tinut mortis sa asist la acest proces. "Uite, bai Cristi, domnisoara e aici sa invete. Vrea sa ne fure meseria hahahahahaha". Dar fascinatia lovise deja.
Pentru prima oara paseam intr-o pereche de pantofi, constienta de fragilitatea ei, exact ca atunci cand ti se scoate ghipsul si tu nu mai vezi doar un picior, vezi incheieturi de oase si tendoane, vezi lucrarea unui arhitect genial si te lasi cuprins de o adanca admiratie.
Ajutor de la nea Ilie
Pe nea Ilie mi l-a recomandat o colega de la curs. M-a luat din prima cu "papusa" si "pasarica", asa ca mi-am zis ca-i cazul sa ma mai relaxez si eu. Iarna mi-am petrecut-o in compania lui.
Initial, stateam, ma uitam, luam notite, puneam intrebari, ulterior am inceput si eu sa vin cu un falt, un cutit, si imparteam treaba pe din doua. Eram uimita sa vad cum impart aceeasi pasiune cu un om opus mie.
Nea Ilie e un batran jovial, chiar galagios, mic de inaltime, cu o memorie de elefant (nu l-am vazut notand nimic pe nicaieri, desi comenzile curgeau), neobosit si poate fi gasit, de luni pana sambata, in atelierul lui de pe Popa Soare.
Cele necesare
As putea sa va povestesc despre cat de greu mi-a fost sa-mi gasesc materialele, sculele necesare, banii pentru investitii, rabdarea sa continui dupa ce mi-am traumatizat sistematic degetele cu ciocanul, dar adevarul e ca mi-a fost usor. De fiecare data cand am pornit la drum, am pornit motivata, incarcata de energia pe care ti-o da speranta concretizarii unui vis.
Partea cea mai grea (si acum, va rog, putina atentie, ca urmeaza o vorba inteleapta, extrasa din ani si ani de experiente esuate) e constanta. Daca libertatea e cuvantul cel mai dulce care-ti vine-n minte, daca nu poti spune "nu" nici macar o data unei bombe calorice, cu 3 feluri de ciocolata and cherry on top, daca ti s-a intamplat sa-ti iei (si nu o data) abonament la sala pe care, ulterior, sa-l faci cu desavarsire pierdut prin portofel, daca dai afirmativ din cap cand ti se ofera un sfat si apoi faci oricum cum vrei tu, daca inca nu stii cum se seteaza alarma la telefonul tau, daca ai dat going la 3 evenimente intr-o seara de vineri si tu nu reusesti sa te dezlipesti de pe canapea, tintuit de serialul tau preferat, atunci stii ca disciplina nu e punctul tau forte. Sa mai zic si de lasatul de fumat? Hai ca devin enervanta!
Rutina zilnica e satisfactie garantata daca la finalul programului realizezi ca esti mai aproape de concretizarea visului decat de vis. Cand puntea dintre lumea launtrica a unui artist si expresia palpabila a acesteia a fost consolidata, existenta omului este, in sfarsit, validata and everything makes sense.
Moments
Sunt multe momente care mi-au confirmat ca traseul ales e cel optim: atunci cand am realizat ca o pereche de pantofi poate sa fie si sexy si comoda, cand am fost oprita pe strada ca sa fiu intrebata de unde mi-am luat cizmele ( also, "Faci si marimi mai mici?" in ce univers paralel m-am transportat?), cand am dansat incontinuu la o nunta, fara sa simt nevoia de a-mi cauta o pereche de flats pe sub masa, cand mi-am dat seama cat de mult iti schimba mersul o pereche potrivita de incaltari si cat se schimba atitudinea cand ai un mers increzator, cand am vazut incantarea de pe chipul unei consoarte in timp ce proba perechile facute de mine.
Also, ca nu a luat 1, ci 2 perechi; also, ca o sa revina si dupa a treia, cand am realizat ca probabil sunt singura femeie, cu studii universitare, care face asta, cand prietenii imi spun ca sunt o inspiratie pentru ei (people, don`t forget to exhale!), cand ma gandesc ca eu am sa-i fac sora-mii pantofii de nunta (sormea, stiu ca inca n-am discutat despre asta, dar era de la sine inteles, nu? Nu?), cand vad ca lumea se entuziasmeaza afland povestea mea si dau share fara sa ma cunoasca personal.
Da, da, prezentarea aia
Banuiesc ca acest interviu se datoreaza acelei prezentari, povestea e destul de simpatica. Mai multi prieteni mi-au sugerat ca strategie de marketing (un teritoriu la fel de cunoscut mie ca si tehnologia) sa postez un filmulet, lucru cu care am fost pe deplin de acord.
Utilajul folosit e un android primit de la mama ( am avertizat-o ca strica orzul pe gaste), care probabil si-ar fi facut treaba, daca as fi stiut cum sa umblu in setari, dar asa mi s-a parut ca vocea mea nu se aude prea bine, asa ca m-am apucat de scris mesajul pe cartonase.
Planul era simplu: stateam pe-un scaun, derulam cartonasele, in timp ce pe fundal se auzea un cantecel de pe Youtube. Done and done! Cand sa dau post clipului, ma pomenesc pe cap cu politia Facebook-ului, care ma ia la rost ca atentez la proprietatea lui Annette Hanshaw, iar asemenea neobrazare e nepermisa. Ce sa mai zic? Avea dreptate. Asa ca am reconsiderat planul si ma bucur ca am facut-o.
Ai luat-o de la zero, deci
O intrebare foarte buna, la care am sa raspund, pentru ca aici rezida probabil filozofia mea de viata, daca pot sa-i spun asa. In primul rand, ca sa ne lamurim, varsta mea e 31 de ani, o varsta la care, in viziunea multora, ai bifat deja mai multe sectoare: esti sotie, mama, ai o cariera si, in principiu, ceva stabilitate (de cat mai multe feluri ).
Acestea sunt niste asteptari standard din partea societatii (si, mai ales, a parintilor). In ciuda lor, au fost si vor exista mereu, the late bloomers sau cei care abordeaza trasee neconventionale, din simplul motiv ca nu reusesc sa-si modeleze personalitatea dupa preceptele stabilite de marea majoritate. Personaje camilpetresciene, imi mai place sa le zic. Sau visatori, idealisti, inadaptati, pick a name.
Ce mi se pare important insa este ca, oricine am fi, sa putem fi sinceri in primul rand cu noi atunci cand o decizie pe care am luat-o nu mai corespunde nevoilor noastre si sa fim curajosi in a ne asuma noi trasee care ne pot duce in directia dorita. Pare dificil la inceput, dar pe parcurs devine tot mai clar si mai usor, daca e ce trebuie.
Nu stiu ce inseamna sa fiu la moda (soc si groaza!) sau o meserie la moda. Nu m-am incadrat niciodata in tendinte, pentru ca doar eu stiu ce simt si ce vreau sa exprim. Iar daca trendul propune stilul army sau se prefera negrul si eu ma uit in oglinda si vad o pin-up, tant pis, cum ar spune francezul.
Meseria pe care o practic poate sau nu sa fie la moda, asta nu a fost si nici nu va fi un criteriu de selectie. Ce stiu e ca raspunde unei nevoi personale si ce sper e ca, prin practicarea ei, voi putea raspunde si nevoilor altor persoane. Girls, i know you're out there. Relax, I'm here now :)
