La un moment dat, Razvan Exarhu a luat o pauza de radio si s-a mutat la tara ca sa taie via si sa cultive rosii. Aproape un an mai tarziu, consatenii si-l doreau primar. Dar Razvan s-a intors la capitala, radio si televiziune, s-a apucat de gatit si s-a tinut tare de scris (cu si fara hashtaguri). O perioada a lucrat si-n comunicare, a fost partener si director de creatie ale agentiei Ex aequo PR & Communication. In cele din urma, dupa cum zice cliseul, suma deciziilor sale l-au adus unde e astazi: in print, cu volumul "Fericirea e un ac de siguranta", ilustrat de Andreea Chirica si publicat de Editura Curtea Veche.
Indiferent pe unde s-a aflat in ultimii 15 ani, Razvan Exarhu a luat in paralel notite. Ganduri, observatii, corelatii. Pe unele le-a publicat in presa sau pe blog, altele au ramas ciorne pe hartie, blog sau telefon. Redescoperite si aranjate, au facut un patchwork coerent care arata printre randuri inspre ce-i aia fericire, punand in fata potentialul unui #acdesiguranta.
Cartea mea e un semn de solidaritate umana. Daca cititorul ma cunoaste, stie ce am facut, cu atat mai bine, e o confirmare. Daca nu, sper sa simta ce am simtit eu cand l-am citit prima data pe Panait Istrati si m-am gandit ca nu e totul pierdut, suntem mai multi care gandim la fel, cautam fericirea vorbind si despre ea si despre tristetea care ne impinge sa ne cautam si sa ne sprijinim unii pe altii.
Despre Razvan Exarhu, pe sarite, si jurnalul obsesiilor lui, in continuare:
Exarhu in online
Am fost unul dintre primii romani pe Twitter. Cat vedeai cu ochii nu se vedea nimic, nici macar un hashtag. Am intrebat la Connex, prin 2000, daca nu se doreste un radio online, si pe telefoane. A parut ciudata intrebarea si asa era, in vremuri grele, de dial-up.
Apoi am facut Clandestino, prin 2007, cu studio roz, pictat cu papadii pe pereti. Site-ul a fost facut de Igu, aka Cristian Vasile, a luat si premiu. Am avut si o campanie misto cu Cola Zero - pe internet, atentie! Elibereaza Tarzanul din tine! Iti lasai numarul de telefon pe un landing page si daca raspundeai urland ca Tarzan cand te sunam, castigai un iPod mini.
S-a si muncit in online. Erau oamenii mai frumosi, viata nu era asa de complexa, inca ni se parea funny sunetul de buzz de pe Yahoo Messenger.
Scrisul pe blog, la inceput versus acum
Cred ca prin 2008 am inceput blogul. Scriam lucruri scurte si aveam o fascinatie aparte pentru GIF-uri, care nu erau populare pe atunci. Functionau pentru mine cam ca replicile din filme, pe care le foloseam la radio. Intre timp, scriam si la ziare si reviste si imi consumam acolo nevoia de texte ample.
Multa vreme l-am considerat o forma de entertainment easy, mai ales in contextul in care lumea obisnuia sa foloseasca blogul ca pe o sursa de spume la gura, mai putin pentru continut. Nu mi se parea foarte serios mediul, mai ales din cauza acestui excitement provocat de hatereala.
In plus, limita de caractere impusa de Twitter mi-a schimbat felul de a scrie. Nu mai aveam rabdare si nu mai intelegeam textele lungi. In continuare incerc sa imi purific atractia catre monumental. Lumea citeste altfel, pentru ca traieste si se misca altfel.
Cred ca mediul te obliga la un anume tip de scriitura. Sunt pe blog, de exemplu, niste texte pe care le-am scris pornind de la niste fotografii postate pe Instagram, un fel de povestiri scurte, dense si puternice.
Mai aveam o serie pe care o numeam Fotografii pe care nu am sa le fac. Aici descriam niste scene ale conditiei umane, pe care ne repezim sa le fotografiem, pentru ca am face senzatie cu ele pe retele sociale, genul pozelor cu scara de bloc.
Mie mi se parea important accesul la drama unei fiinte umane, pe care noi o citim exclusiv in cheia #ninonino. Povestita nu mai e la fel de amuzanta. E ca atunci cand mergi cu masina prin Dobrogea si opresti brusc, ca sa iei de pe sosea o broasca testoasa care incearca sa traverseze si o asezi in iarba, pe partea cealalta. Te poti gandi ca o eviti si gata. Dar nu e sigur ca urmatoarea masina va face la fel.
Relatia cu hashtagurile si kestii
#unitisalivam l-am lansat prin 2013-2014, din lumina protestelor de strada, impreuna cu #uimitisalvam. Primele hashtaguri, insa, le-am folosit pe Twitter, pentru ca de acolo au venit peste noi. Evident, ca orice inventie semi-inutila pentru balcanici, ele au primit acest twist ironic si s-au transformat intr-o joaca.
Primul hashtag cu care ma mandresc a fost #asaincepe. Am renuntat la #rusinedinupatriciu, ca nu mai intelege nimeni contexul si il prefer pe #socsigroaza. Au fost multe, la un moment dat mi le-am si trecut in CV, cand am fost invitat sa vorbesc la conferinta despre digital.
Sufletul meu insa merge mereu sa caute umbra si alinare langa capodopera mea, #ninonino. Il iubesc si pe #cumva, dar cum acest tic verbal e in plina dezvoltare, nu prea se prinde lumea ca avem de-a face cu un nou #deci.
Am fost multumit sa il vad pe #insist printat pe bannerul eternului protest din Piata Victoriei, desi clar ca merge mult mai bine #ninonino. E un semn ca mi-am facut datoria fata de tara si ca pot sa revin la functia initiala a hashtagului, sa ma pierd in multime, ca #omulinvizibil. Practic, #numaprobleme, #numanecazuri.
kestia scrisa asa, cu k, mi se pare ca are un aer mai universal, mai etern omenesc, vorbeste aproape despre orice, chiar daca nu te referi la nimic anume. E echivalentul lui cumva, pe genul absolut. Cumva am absoluta dreptate, asta e kestia.
„Sederea” in social media de o ora pe zi. Te mai tii?
Nu stiu daca scot mereu un timp asa de bun. Incerc insa sa pastrez distanta cat mai mult. Eu ma simt bine cu oamenii din comunitatea mea, ma distreaza la nebunie sa batem campii in comentarii. Dar mediul, in sine, mi se pare din ce in ce mai agresiv si zgomotos.
Cred ca avem suficiente lucruri bune de facut in viata decat sa stam ca prostii si sa dam in continuu cu degetul pe telefon. Ma amuza expresiile celor care fac asta, zici ca sunt angajati la Facebook, cel putin, dupa felul in care se incrunta. Si, ce mai faci? Bine, uite, pe Facebook, pe astea.
Probabil ca e ca si cu alimentatia. Excesul ingrasa, tampeste sau ne imbolnaveste de nervi si nu numai. #cumva
Aproape-primar in mediul rural
Eu nu am rude la tara, nu am fost in vacante la tara, cum mergeau aproape toti copiii de la bloc, cand eram mic. Mereu am fost frustrat ca nu puteam sa povestesc aventuri teribile, precum trasul cu arcul in porci, ciori si orice animale, dormit afara si scaldat in balta.
Asa ca am ajuns, impreuna cu fosta mea sotie, intr-un sat destul de primitiv, in sensul bun al cuvantului, din judetul Giurgiu si am trait acolo aproape un an, fara vreun mare contact cu orasul. Cand veneam, dormeam pe la prieteni. A fost aproape un film de Kusturica.
Kestia e ca am inceput repede sa inteleg cam cat de dura e viata oamenilor acolo si cred ca asta i-a ajutat si pe ei sa ma lase sa ma apropii si sa nu ma mai priveasca suspicios.
Propunerea cu primaria a venit dupa o aparitie la ApropoTV, cred. Eram un ciudat pentru toata lumea, inclusiv pentru Andi Moisescu, era greu de inteles cum poti sa dispari asa si sa te apuci brusc sa tai via si sa cultivi rosii.
Am invatat foarte mult din aceasta experienta si cred ca aveam un discurs frumos si respectuos fata de tarani. Poate chiar un pic patetic. Probabil de la asta mi s-a tras invitatia si chiar am cazut pe ganduri vreo doua saptamani, intrebandu-ma serios daca nu ar fi un lucru bun. Nu mai folosesc de atunci cuvantul taran, in sens peiorativ.
Am invatat sa nu mai risipesc, am inteles ce buna e mancarea dupa o zi de lucru in gradina. Ca e important sa lucrezi si cu mainile, nu numai cu capul, si ca e mai interesanta consistenta decat abundenta. Ceva de genul less is much more decat iti imaginezi.
Perioada petrecuta in advertising
Mie imi place sa spun ca am lucrat in comunicare, advertising imi suna restrictiv. Am avut noroc sa lucrez pentru branduri si proiecte micheteau, inclusiv la campania de promovare pentru Legea 544, ca idee. Am cunoscut si am lucrat cu oameni foarte valorosi si importanti pentru evolutia mea, ca meserias.
Am invatat sa gandesc mai clar, sa scriu mai bine, mai precis si sa identific mai repede zona de contact cu cei carora le este adresat mesajul. E foarte importanta suprapunerea dintre insight si executie. Si cred ca acest gen de concizie devine un mod de gandire, actiune si contemplare a lumii, chiar.
Stiu ca publicitatea e demonizata, pentru ca, sanki, e in slujba mercantililor, dar pentru mine a fost o scoala si o experienta pentru care sunt recunoscator si pe care o recomand.
Cartea fericirii si cititorul ei
Am inceput sa scriu mai consecvent dupa ce am renuntat la radio. Nu ma gandeam la o carte, s-au tot adunat texte. Am simtit doar ca se incheie o perioada din viata mea si ca as putea sa asez asta intre doua coperti. Fie ele si roz, spre deosebire de context.
Titlul de lucru era “Jurnal de obsesii”, pentru ca e o astfel de colectie. Nu e un Draga jurnalule.
Mai civilizat, se numesc teme, si ele sunt si fundamentul de ordonare a textelor si de alcatuire a capitolelor. Sunt construite pe conflict, pe opozitie. Adica: hipsteri si viata departe de oras, exces si viata sanatoasa, credinta si consumerism.
Sunt subiecte pe care le-am dezvoltat sau abordat diferit in 15 ani si care vorbesc in egala masura despre lumea si istoria noastra recenta si despre mine. Sunt lucruri care ne apartin, ne leaga, ne enerveaza, pe care le iubim, pentru care luptam, uneori. Cred ca am stat ascuns foarte mult, m-am invaluit protector in ironie si a parut ca doar asta ma preocupa.
Cititorul modern nu mai are rabdarea de odinioara. De-asta prefera sa sara de la una la alta si chiar si mie imi place sa frunzaresc asa o carte. Structura asta libera te ajuta sa citesti mai usor. Chiar daca textele sunt prietenoase, in general, sunt dense, solicitante. E ca o cutie cu multe bomboane bune. Trebuie sa te opresti si reiei mai tarziu. Sunt excesiv si textele astea sunt la fel.
In plus, ce am scris e foarte fragmentat si pentru ca modul meu de functionare e intuitiv, neliniar.
Radioul m-a invatat sa dezvolt subiecte prin tehnici de improvizatie, sa ritmez prin pauza si schimbari aparente de subiect, ca sa creez o alta perspectiva. Eu scriu, acum mai mult ca in trecut, ca un om care vorbeste. Si, cum nu vorbeste singur, textele sunt pentru cei care s-au simtit macar o data in lumea noastra atat de singuri cum ma simteam eu uneori.
Cartea mea e un semn de solidaritate umana. Daca cititorul ma cunoaste, stie ce am facut, cu atat mai bine, e o confirmare. Daca nu, sper sa simta ce am simtit eu cand l-am citit prima data pe Panait Istrati si m-am gandit ca nu e totul pierdut, suntem mai multi care gandim la fel, cautam fericirea vorbind si despre ea si despre tristetea care ne impinge sa ne cautam si sa ne sprijinim unii pe altii.
Regim de lucru
A durat cam 3 luni sa o construiesc. Textele sunt scrise, in mare parte, in ultimii 15 ani si au fost publicate in presa scrisa sau pe blog. Mai sunt note de lucru, statusuri de Facebook si Twitter, observatii. Ele sunt congruente, insa. Sunt surprinzatoare puse laolalta, asa cum e un patchwork, vazut de la o oarecare distanta. Simetria, corenta exista, doar ca sunt create prin mijloace diferite.
Sunt texte pe care le-am scris dintr-o suflare si asta imi place cel mai tare. Aveam o perioada in care ma trezeam din somn si le scriam direct, fara sa mai editez, erau gata.
Imi notez amanunte, uneori chiar pe hartie, imi place la nebunie un creion bun, bine ascutit. In general, scriu direct in telefon, sau fac drafturi in blog. Foarte multe texte din ultimii doi, trei ani au fost scrise exclusiv pe telefon.
Devin neplacut cand trebuie sa scriu, mintea mea e concentrata doar la asta, Nu pot sa fac nimic altceva. Nu pot asculta muzica. Cel mult, mananc cirese si beau spumant. Adica sunt dispus si la mici compromisuri, ca scriitor.
Cu ilustratii de Andreea Chirica
Cartea asta o planuiam de cel putin 4 ani si nu stiam sa o construiesc. Am crescut intre carti si sunt si maniac cu detaliile, asa ca voiam un obiect care sa aiba viata si dincolo de ce contine. Culoarea, grafica, textura hartiei, font-ul, toate astea au un tip de senzualitate pentru mine si o gasesc foarte importanta.
Imi place sa mangai o carte si cred ca si a mea te indeamna sa o atingi, asa, cam ca un pet. Imi plac lucrurile facute de mana omului, mereu am preferat ilustratia fotografiei, sunt dintr-o lume veche, poate.
Pe Andreea am descoperit-o pe Instagram. A fost si copywriter si se simte din felul in care isi construieste desenele. Am povestit in carte prima noastra intalnire. Ne-am plimbat, ne-am prezentat, ne-am placut. Dupa asta i-am oferit o selectie de texte pe care le vedeam ilustrate si cred ca am intervenit cu observatii sau intrebari in doua din propunerile ei.
In rest, ne-am vazut si am vorbit foarte putin, a fost viziunea ei in relatie cu cuvintele mele. Sunt foarte fericit de aceasta intalnire si sunt convins ca si pentru ca nu ne intalniseram nu am facut cartea. Pe scurt, ma simt privilegiat sa fi lucrat impreuna.
Ilustratia ta preferata din carte
E cea cu indragostitii care se saruta in metrou si harta subterana facuta din fermoare. E un text foarte emotionant, nu ma vedeam descriind un sarut. Andreea a reusit sa redea frumusetea si gratia momentului de suspensie a lumii pe care il traiesti cand te saruti si ai 16 ani. Sau asa cred eu ca trebuie sa fie. Undeva intre chiuitura si lesin.
Relatia cu editorul tau: dureroasa, fructuoasa?
Am fost din nou norocos. Am lucrat pe bucurie cu editura, iar redactorul meu de carte, Cristina Dragulin, si redactorul sef al editurii, Catalin Strat, merita infinite reverente pentru rabdarea cu care au parcurs, aranjat si editat textele. Asta a fost prima faza de lucru, cea mai consumanta si stufoasa, in care am alcatuit cartea.
Eu am ordonat textele dupa niste teme, apoi ele au fost redistribuite si impreuna le-am insiruit asa cum le vedeti. Toata echipa a functionat perfect, inclusiv oamenii de la tipografie au avut rabdare sa obtinem Acel Roz pentru coperta. Aplauze, deci.
Cu ce ganduri ai dedicat cartea parintilor tai?
Pana la 4 ani am locuit intr-o casa care avea o camera dedicata bibliotecii. Era locul in care imi placea sa ma joc.
Le datorez mare parte din ceea ce sunt. Cartile, teatrul de papusi, un anume tip de tandrete si sensibilitate sunt the missing link pentru mine. Nu m-am gandit mult la ce m-au invatat, decat in ultima vreme, cand vad ca lumea asta, in care existau si politetea si joie de vivre, da sa cam dispara.
#acdesiguranta pe Facebook. Ideea campaniei
Campania de promovare a fost o idee construita impreuna cu editura Curtea Veche Publishing. Am slefuit-o pana a ajuns atat de simpla incat parea ceva imposibil. Pentru ca noi suntem aparent expansivi si comunicativi, dar nu ne place sa ne expunem si ne e teama de firesc.
Mie imi place conversatia de moda veche, interactiunea de cafenea in care toata lumea cunoaste pe toata lumea, vorbeste si se distreaza cu grija sa tina vie convivialitatea. Suntem mai pe monolog, lately.
Asa ca nimeni nu stia care e treaba cu cartea, avea si titlul asta apropiat de un manual de self-help si a parut o idee normala sa fiu intrebat despre ce vorba. Sau nici macar. Pentru ca parea ca in carte e vorba despre atat de multe lucruri care ne privesc, incat pot raspunde la orice intrebare.
Brieful a fost o invitatie de a-mi adresa o intrebare. Oamenii alesi aveau un potential mare de umor, improvizatie si dorinta de joaca. A fost un fel de joaca din care s-au nascut momente foarte savuroase. Am ajuns sa rad de mine, de cat de preocupat eram sa gasesc locul si momentul perfect pentru un anumit raspuns.
Nu ii cunosteam pe toti partenerii de dialog, pe unii doar ii admir de la distanta. Asta a fost si mai frumos. Apoi, au aparut intrebarile spontane si a fost perfect.
Cu cine ai colaborat?
Am fost sustinut de echipa editurii, in frunte cu Iren Arsene Mate si Maria Desmirean, si gratie echipei de comunicare conduse de Miruna Meirosu. Si nu in ultimul rand am avut sprijinul complet al echipei de la Romanian Artists Agency, agentia care ma reprezinta si care m-a incurajat in mod constant sa scriu aceasta carte.
Si dovada ca a meritat din plin se vede deja, fiindca la Salonul de Carte Bookfest a fost printre cele mai vandute carti, iar recent a intrat si in top 5 vanzari ale unui dintre cei mai mari retaileri de carte de la noi.
Am avut lansari in Bucuresti, Cluj-Napoca si Braila. Din toamna, reluam intalnirile cu publicul, pentru ca au fost foarte bune.
Maine-poimaine si pe termen lung
O sa mai scriu curand o carte, cel mai probabil cu mancare. O sa fac televiziune in continuare si ma gandesc sa revin la radio, ca mi se tot spune ca am o voce frumoasa, ca autor. Altfel, vreau sa iau lectii de pian si promit ca o sa (re)invat limba greaca. O sa revin si in bucatarie si bravo mie, ca uite ce de treaba am.
De cate ace de siguranta are un om nevoie intr-o viata?
E posibil sa fi lansat o noua moda, ca vad foarte multe ace de siguranta purtate la vedere.
Si mai e o kestie care ma amuza. Am aflat de la editura ca exista o retinere a unor autori in a avea chipul pe coperta, din cauza pozelor pe care si le fac fetele la plaja, cu cartea sprijinita intre picioare. Eu o iau ca pe un compliment, chiar daca e un desen si apar doar cu jumatate de fata. Dupa ce fotografii am vazut deja pe Instagram si judecand ca deja s-a tras al doilea tiraj, cred ca urmeaza o vara fierbinte.
Si, revenind la intrebare, dupa ce parcurgi textul care da titlul volumului cred ca mai degraba te intrebi nu de cate ace de siguranta ai nevoie in viata, ci de cate ai sau ai avut si nu le-ai bagat in seama.
