[Pauza de poezie] Vasile Mihalache: Poeziile mașinilor nu sunt atât de „bune” ca cele ale oamenilor, dar nici homo sapiens nu se poate lăuda cu marile lui realizări artistice de acum 300.000 de ani

Mult mai mult decât variațiile poeziei pe internet, pe Vasile Mihalache îl interesează poemele generate de inteligența artificială. Sau ”poeziile” înscrise de oameni în codurile genetice ale unor bacterii sau ale altor ființe foarte mici de dragul lui „să vedem ce se-ntâmplă”.

Încă nu-mi dau seama dacă intervențiile de tipul ăsta sunt o formă de abuz sau dacă poezia însăși a fost dintotdeauna o formă de abuz, la fel ca orice text, spune el.

Vasile a debutat în 2016, cu mort după om. Unii critici au spus că volumul lui bruiază frecvențele pe care circulă poezia contemporană. Alții l-au adăugat pe lista postumanului. 

El spune așa:

În dezbaterea sper că nu eternă „artă pentru artă” sau „artă cu mesaj” eu mă poziționez în locul în care arta nu s-a prostituat, dar niciodată nu și-a putut ridica pantalonii din vine.

Mai spune că a început să scrie poezie încurajat de ”aura” ei și apoi, când a înțeles că „aura” aceasta era un construct social, a început să scriu despre asta, că narațiunile științifice și cele tehnologice contemporane depășesc în creativitate și originalitate orice produs poetic și că, astăzi, lumea este creația lor.

În România, se scrie multă poezie. Dar, spre deosebire de alți poeți, Vasile Mihalache crede că se și citește cel mai mult din istoria lecturii în România.

Primele poezii

N-ar trebui să uităm că fiecare dintre noi a fost obligat să învețe să scrie și să citească, ca un fel de precondiție de a exista în lume, și că, cel puțin din acest punct de vedere, nimeni nu a ales în mod liber poezia.

Deci și eu m-am apucat de scris atunci când am fost obligat s-o fac, în clasa întâi. Am început cu linii și bastonașe, apoi am desenat litere și, încet-încet, am format cu ele cuvinte, apoi propoziții, enunțuri și, în cele din urmă, am făcut compuneri.

Texte ritmate, cu versuri așezate unele sub altele, conotate cultural ca semnificative am scris ceva mai târziu, după ce am citit câteva astfel de lucruri și am zis să încerc și eu, încurajat de „aura” pe care o aveau. Când am înțeles că „aura” aceasta era un construct social, am început să scriu despre asta.

Prima carte publicată

Prima mea carte publicată este de teorie și se numește „Noli me tangere”? Despre legitimitate şi autonomie în literatură. A doua, mort după om, a fost considerată, în general, poezie, ceea ce nu m-a surprins. Datorită ei răspund acum la aceste întrebări. Iată o reacție.

Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?

Poezia este, cu siguranță, pe cale de dispariție, eveniment care are loc încă din anii 2300 î.H., atunci când Enheduanna devine primul nume de autor. Pe de altă parte, probabil că trăim în cele mai creative vremuri, dar nu cred că poezia are ceva de a face cu asta.

Narațiunile științifice (în special cele din matematică, fizică și biologie) și cele tehnologice contemporane depășesc în creativitate și originalitate orice produs poetic. Astăzi, lumea este creația lor.

Poeții și locul lor

Există multe feluri de poeți, cum există și multe feluri de poezie. Uneori ea este o formă de rezistență, alteori o formă de evaziune sau de descriere a lumii. Nu de puține ori, poezia n-are altă treabă decât cu poezia. Sau cu istoria poeziei, mai bine spus.

În capitalism, poezia n-are o importanță prea mare, ceea ce e rău pentru poeți. În anumite forme de dictatură, în schimb, unii poeți erau figuri de prim-plan, ceea ce a fost foarte rău pentru poezie. Din toate astea, e important de reținut că nu poeții aleg cât de importanți să fie, ci contextul, societatea, cultura, sistemul politic în care apar și există.

Poezia, dincolo de cărți

Definirea poeziei s-a schimbat de mult și atât de mult încât acum există o mulțime de definiți. Unii ar spune că de cel puțin un secol, odată cu avangarda istorică.

Evident, momentul ăla a fost cel mai important, pentru că a fost foarte vizibil și influent, rezultatul fiind că astăzi se poate vorbi fără jenă despre o „estetizare a realității” simultană cu un „realism al artei”. Dar poezia a trecut dincolo de grafie, de literacy, de mult, probabil odată cu romantismul.

Forme noi

Poezia scrisă pe Facebook sau oriunde în online nu poate fi o formă nouă doar pentru că e pusă pe net. E adevărat că receptarea are loc altfel, dar asta este una dintre caracteristicile receptării, nu ale mediului.

Dacă vorbim despre experimente, atunci mi se par interesante „poeziile” înscrise de oameni în codurile genetice ale unor bacterii sau ale altor ființe foarte mici de dragul lui „să vedem ce se-ntâmplă”.

Încă nu-mi dau seama dacă intervențiile de tipul ăsta sunt o formă de abuz sau dacă poezia însăși a fost dintotdeauna o formă de abuz, la fel ca orice text. Probabil că amândouă aspectele sunt adevărate și că asta ar trebui să ne facă să reconsiderăm puterea poeziei, a cărei dispariție o plângem pentru că, de fapt, vrem puterea pentru noi, nu pentru poezie.

Îmi plac și poeziile generate de computere care „au citit” sau „răsfoit” zeci sau sute de mii de cărți ale unor oameni, fiindcă aduc în discuție o grămadă de probleme teoretice: cât de necesară e înțelegerea textelor pentru producerea altora, cât de importantă e voința auctorială pentru receptare, influența socială, ce nume înseamnă social ca influență, de ce să nu vorbim despre colaborare în loc de influență, ce anume ne împiedică, care este rolul omului în producerea esteticii, ce mai înseamnă azi excepționalismul uman etc., lista e mult prea lungă, am trecut aici doar câteva aspecte mai cunoscute.

Sigur că poeziile mașinilor nu sunt atât de „bune” ca cele ale oamenilor, dar nici homo sapiens nu se poate lăuda cu marile lui realizări artistice de acum 300.000 de ani.

Cum a schimbat online-ul lumea poeziei

Online-ul a schimbat lumea, deci și poezia. Eu nu sunt un „nativ tehnologic”, cum se spune despre cei născuți în epoca internetului, sunt ceva mai bătrân. Asta mă ajută să văd care sunt schimbările produse de internet, dar mi-e teamă că subiectul devine din ce în ce mai irelevant.

Pentru cei născuți astăzi, să zicem, într-o zonă geografică cu acces la internet și la tehnologie (pentru România e important uneori și curentul electric), internetul este parte din lume și cred că ei își vor da seama că încercările noastre de a explica realitatea prin apelul la internet sunt la fel de greșite ca încercările oamenilor din Evul Mediu de a o explica prin intermediul lui Dumnezeu.

Poezia contemporană din România

Poezia contemporană românească nu este un peisaj, ci o faună. Prin asta nu vreau să spun ceva negativ, pentru mine fauna nu este un lucru regretabil, ca pentru mulți umaniști, ci că ea este în continuu proces de reproducere, spre deosebire de un peisaj.

Yigru Zeltil a numărat și catalogat, dacă îmi aduc bine aminte, peste 1100 de volume de poezie în 2016. Deci, se scrie mai mult decât oricând. Spre deosebire de multe exemplare ale faunei poetice, eu cred că se și citește cel mai mult din istoria lecturii în România. Cu siguranță mai mult decât în elogiata perioadă interbelică, atunci când mulți, mulți oameni nu știau să citească nimic.

Firul comun

Nu, nu cred că se poate vorbi. Există poeți care scriu în registre asemănătoare, desigur, unii dintre ei sunt și prieteni, mai toți cei din vârful ierarhiei se cunosc și se citesc între ei, stabilind astfel ierarhia, dar, în mare, eu unul nu văd nici „generații”, nici „școli”, nici nimic altceva care să-i grupeze pe cei care scriu azi.

Pe de altă, dacă va mai exista critică literară peste 50 de ani, sunt convins că cei care vor scrie atunci despre poezia de azi vor găsi modalități de a-i grupa pe poeți în așa fel încât să poată fi studiați în manualele școlare.

Însă, poate că a venit vremea ca interpretarea literaturii să fie realizată diferit: de ce n-am gândi relațiile dintre poeții dintr-o anumită perioadă nu ca pe un soi de exercitare a influenței, deci a puterii, sau ca pe o formă de competiție agonică în care fiecare se luptă cu fiecare pentru coroana celui mai bun, ci ca pe un fel de muncă în colaborare, ca pe o întâlnire a oamenilor și a textelor?

Unii vor spune, poate, că asta ar duce la distrugerea ierarhiei și a valorii estetice și că nu vom mai ști ce poeți să studiem sau să citim. Eu cred că ar fi foarte bine, pentru că, în acest caz, ar trebui să (ne) gândim mai mult.

Vibe-ul militant

În dezbaterea sper că nu eternă „artă pentru artă” sau „artă cu mesaj” eu mă poziționez în locul în care arta nu s-a prostituat, dar niciodată nu și-a putut ridica pantalonii din vine.

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate

Făcând ceva util pentru societate.

Promovare

Poeții nu prea se promovează, pentru că nu se pricep. E ca și cum i-ai cere unui PR să scrie poeme. Poate că ar reuși să scrie, dar atunci n-ar mai fi (doar) PR. E nevoie de bani, pe care poezia nu-i produce. Bineînțeles, poți să-ți legi de gât o pancartă pe care să scrii „Sunt poetul X, cumpărați cartea mea”, să te așezi la fântâna de la Universitate sau oriunde altundeva te vede lumea și să vezi ce se întâmplă.

Mix de artă și publicitate (ca aici)

Dacă aș fi plătit măcar cu 10% din banii pe care i-a primit Hempenius de la Siemens din exemplul tău cu mașinile de spălat, aș participa. În rest, gloria eternă sau invocarea numelui meu după moarte mă interesează cam cât îi interesează pe publicitari lupta împotriva capitalului sau pe bancheri soarta familiilor evacuate.

Cine citește poezie în 2017

Orice dorește poate citi poezie în 2017, în orice limbă cunoaște și din orice perioadă istorică l-ar interesa. Nu știu ce îi unește, probabil puține lucruri, la fel de puține ca elementele pe care toate poeziile din istoria lumii le au în comun.

Primele poezii citite

Nu-mi mai aduc aminte, probabil ceva de Bacovia, din „Stanțe burgheze”. Sau poate Eminescu, la fel ca noi toți, școlarii.

Pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

Celor care nu citesc poezie și nu mai au de dat examene le-aș spune că se poate trăi chiar și așa.

O recomandare pentru publicitari

Doar două recomandări: un „Poem Petrolifer” de Geo Bogza și „tărâmul kauf” din obiecte umane de Teodor Dună, pentru că textele astea atât de diferite au în comun faptul că sunt genul de reclamă pe care ei n-o s-o facă prea curând.