[Pauza de poezie] Merlich Saia: "tavanul alb era la o distanță de 30-40 cm de mine. camera era la etajul opt"

Acum, când primești astfel de răspunsuri, ca cele pe care ni le-a trimis Merlich Saia, parcă îți vine să iei întrebările și să le aruni pe fereastră. Ce să faci cu ele, cum să le lași să strice textul, ca o gaură într-un ciorap de mătase, prin care iese degetul mare de la picior, în timp ce purtătorul vorbește despre începuturile lumii? Păi le lași. Să stea acolo, nepotrivite, alături de răspunsuri, ca într-un experiment. Iar cititorii să ia ceea ce au nevoie. 

Suntem doar la pauza de poezie. Nu ne împiedicăm în astfel de nepotriviri. Știam de altfel, de la început, că întâlnirea ar putea părea ostentativă.

Continuăm și această introducere, fără să ne găsim locul, și spunem că Merlich a debutat în 2014, cu Garda de corp, dar mai bine să îl lăsăm pe el să spună:

sunt garda moartă de corp și merlich saia nu simte nimic.
dorm liniștit. sunt cald. sunt atât cât am voie.
și stau chiar în spatele lui și mă feresc. nu zic nimic și am grijă de el și mi-e greu pentru că sigur nu mai are nevoie de nimic.
dorm liniștit. sunt cald. sunt doar atât cât am voie.

 Primele poezii

cum primele lucruri se uită ultimele îmi amintesc că aveam 15 ani și nu bănuiam nimic despre felul în care se scrie. încă nu se înserase de tot. tavanul alb era la o distanță de 30-40 cm de mine. camera era la etajul opt.

pe vremea aceea încă dormeam într-un pat suprapus. fără scară. am coborât grăbit de parcă eram pe punctul de a pierde ceva de nerecuperat. m-am așezat la birou și am scris primul meu poem. cred că m-am bucurat mult. apoi au urmat și alte zile întrerupte de câteva rânduri. și pauze lungi cât anii și din nou ore pline de scris.

Prima carte publicata

și incredibilul care devenise realitate mi-a acoperit toate terminațiile nervoase. nu știam cum să mă simt când prima mea carte a apărut în lume. la început eram ascuns de un nume nou care până în acel moment nu exista nicăieri și asta mă făcea să mă simt bine.

la târgul de carte din 2014 eram la o țigară și cineva vorbea laudativ despre garda de corp și despre un merlich saia neștiind că cel care a scris-o se afla doar la jumătate de metru distanță.

citeam recenziile cărții, neașteptat de favorabile, ca și cum erau despre scrierea altcuiva. de parcă mă furișam într-o altă viață. eram în siguranță atât timp cât distanța dintre om și autor se păstra. abia după ce au început lecturile publice stările de disconfort și de anxietate și-au făcut prezența tot mai mult și incredibilul s-a evaporat cu o rapiditate grozavă.

Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?

nu cred că dispare nimic din așa-zisa lume a poeziei. ea se modifică în permanență și adună, precum un imens organism, poate mai mult în aceste vremuri, o cantitate mare de substanțe vitale.

poate că asta e o consecință și a ciocnirilor, tot mai frecvente, a plăcilor tectonice din viața politică mondială, pe de-o parte, și cele din viața individului, tot mai sufocat de wallpapers și împins spre o izolare tot mai hibridă. nemaiștiind să facă diferența exactă dintre un mort real și unul de net, așa cum nici între un viu și un avatar.

Poeții și locul lor

în esență nu cred că lucrurile s-au schimbat fundamental. poetul a rămas un fel de anticorp al unei societăți bolnave, așa cum frumos spunea poetul ion mureșan. poate acum, mai mult decât în alte perioade, achiziția unor astfel de anticorpi se face mai ușor și e mai ieftină.

Poezia dincolo de cărți

atât timp cât este poezie, ea poate îmbrăca orice formă. nu e musai să fie ținută cu forța de un anumit suport. însă trecerea de la un material la altul este de cele mai multe ori primejdioasă dacă nu stăpânești bine legile acelei forme.

orice spațiu – fie el zid, ecran, asfalt, carton, sârme –are un mecanism intern care trebuie păstrat. nu transformi o piatră într-o bucată de piele și nici un perete scorojit într-o delicioasă salată de maioneză Boeuf.

atât timp cât rămâne poezie (adică își păstrează identitatea), poezia poate fi găsită în cele mai surprinzătoare locuri.

în cazul meu, ea apare rar și doar atunci când circulația arterială a obiectelor din jur crește. sau, mai limpede spus, ea apare în animalele strivite de pe șosea pe care le văd zilnic, în gestul bunicii de a-și împreuna mâinile, în cuvintele pacienților mei și mai ales în lucrurile care nu mi s-au întâmplat.

Forme noi

nu am încercat, deși orice joc mă entuziasmează, ce-i drept, nu atât de mult ca pe vremea copilăriei.

Cum a schimbat online-ul lumea poeziei

rapiditatea și ușurința cu care circulă, în mediul online,  poezia nu au cum să nu modifice cel puțin receptarea. și, din păcate, cred că lectura are de suferit chiar dacă se citește mai mult și mai divers.

o doză de superficialitate și de grabă există în sângele greu perfuzabil al cititorilor online și mai puțin on air. în ceea ce mă privește, încerc să stau departe de acest mediu și să îl folosesc doar atunci când am cu adevărat nevoie și asta, din fericire, se întâmplă rar. prefer hârtia, pereții scorojiți și pânzele albe.

Poezia contemporană din România

mă feresc să emit concluzii despre un fenomen în continuă mișcare și pe care îl cunosc prea puțin și cumva aleatoriu. și nici nu cred că asta ar fi treaba poeților. așa cum într-un lac apa se clatină și își modifică chipul după greutatea și consistența pietrelor aruncate și are nevoie de timp până la limpezire, așa și aici, cred.

Firul comun

știu că există câteva nuclee în poezia contemporană și fiecare imprimă un anumit traseu. din păcate, oricărei mulțimi i se alătură inevitabil și victime colaterale. partea bună, prin numărul tot mai crescut de cărți de poezie din ultima vreme, e că apar poeme adevărate și asta nu poate decât să mă bucure.

un alt lucru întristător e absența (aproape definitivă) a criticii de întâmpinare. și pare, mai mult acum, că toți românii s-au născut poeți. probabil că e bine. încă nu știu.

Vibe-ul militant

există doar artă și atât. ce e în afara ei are diverse nume, unele mai sofisticate și mai fără conținut decât altele. întâmplător sau nu, din această uriașă mașinărie de impulsuri, apar și lucruri valoroase.

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate

făcând artă. și neuitând să își așeze lucrările lângă marile opere. aici cu sensul de vii. și dacă în acest exercițiu mental există un mic sentiment de rușine, atunci mai bine s-ar amâna prezența în societate pe termen nelimitat. o carte vie își face în cele din urmă prezența în ciuda oricărui spațiu, fie el muribund sau nu.

Promovare

nu am uneltele necesare și nici dorința de a mă promova. nu cred că asta ar trebui să fie pe lista de  preocupări a vreunui poet. dacă e cazul, există oameni care știu să schimbe merele în pere și apa în vin. și dacă nu, atunci nu e nici o tristețe dacă un poem este citit de un număr mic de oameni. poate e mai bine. parafrazându-l pe dorinel: „la pomul lăudat nici poeme nu se face”.

Mix de artă și publicitate

am participat la astfel de jocuri și de sincretisme, dar doar în spațiul privat. în cel public și sub greutatea unui nume ca proiect – nu, deși nu m-aș da în lături, asta, evident, dacă există o construcție suficient de seducătoare.

Cine citește poezie în 2017

dacă nu îi macină diferite sentimente îndoielnice citesc poezie cu adevărat doar cei care iubesc poezia. atât de simplu. și această formă de iubire îi face pe oameni să se întâlnească și să continue acea stare poetică.

cei care suferă de o boală rară găsesc întotdeauna căi de a se strânge la un loc ca apoi să dispară fiecare cu mici modificări interioare.

Primele poezii citite

din păcate, de astă dată, memoria mea e afectată de un moment de amnezie. nu îmi amintesc primele poezii citite, dar ceva vag din starea de bucurie a rămas. și de senzația acută că irealitatea imediată există în carne și oase.

Pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

„cântec de adormit elefantul”, de mircea ivănescu.

Un poet pentru publicitarii din România

cristian popescu. pentru că în arta popescu există reclame la țigările bucegi, la cabinele telefonice, la asfalt, la cântărețul gică petrescu. acolo se vând urgent: casă, mașină, mobile, haine, acolo sunt rețete culinare și necroloage. și ce e mai bun pentru publicitari decât acest fel al lui popescu de a face publicitate. zic. nu întreb.