[Pauza de poezie] Alina Purcaru: În România se scrie și s-a scris poezie foarte bună, poate chiar mai bună decît proza

Continuăm cu pauza de poezie. Am putea fi excentrici în această privință. Chiar și poeții care ne-au răspuns la întrebări spun că poezia e citită de foarte puțini și trece rar de un cerc restrâns. Nu o spun cu supărare sau melancolie. Se întâmplă multe lucruri bune în 2017 în poezie, dar cititul nu se numără neapărat printre ele. 

Alina Purcaru mărește puțin baza cititorilor: ”cei cu sensibilități mai rebele, mulți profesori, critici, oameni din breasla literară, artiști, publicitari  și o masă diferită de toți aceștia despre care, cel mai probabil, habar nu avem”.

După ce a citit și a scris foarte mult despre poezie și despre cărți (o puteți citi în Observatorul cultural) Alina a debutat în 2016 cu Rezistență.

„caut

dacă te întrebi ce fac,

în maidanul lucrurilor

care rămân stricte,

în registrul lor

oscilant

aștept să facem acolo singurul legământ posibil”.

(Din volumul Rezistență)

Primele poezii

Începuturile sunt difuze și nici nu au ceva foarte diferit de poveștile comune despre începuturi. Poate că începutul începuturilor a fost cînd nici să scriu nu știam, dar strîngeam foi, agende și caiete de peste tot și le îndesam într-o traisă cu care plănuiam să fug de acasă.

Sau atunci când vedeam vreo carte lăsată de izbeliște prin curte și mi se strângea inima. Cărțile de agronomie ale bunicului meu sfârșeau așa, uneori. Cred că din acest amestec de milă, dorință și fetișizare timpurie a foilor a început.

Prima carte publicata

A fost un vertij. Mi s-a părut că totul se petrece așa de repede, că nici nu îmi dădeam foarte clar seama ce se întîmplă. Și apoi, noi cu toate lucrăm, chiar în exces de multe ori, și tot acest carusel al muncii ocupă foarte mult, uneori și spațiul privilegiat care e numai pentru tine și cartea ta.

Am protejat spațiul, și momentul, dar senzația de vertij tot a rămas. M-am bucurat că prima mea cartea fost citită, comentată și nominalizată la premii importante: Premiul „Iustin Panța“, Premiul pentru Tînărul poet al anului, în cadrul Galei Tinerilor scriitori și Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu“, pentru Opera Prima.

Cred că inițial așteptam să public, pur și simplu, cartea asta, ca să-mi fac loc în minte pentru următoarea, dar tot ce s-a petrecut în jurul ei a adus o transformare pentru care mă simt foarte recunoscătoare.

Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?

În poezia română apare, iată, cineva ca Medeea Iancu, o poetă tînără care scrie poezie feministă. Nucleul ei e vindicativ și justițiar. Și asta e material poetic, unul de care cred că e mare nevoie.

Important e să se creeze spațiu de expresie pentru cît mai multe formule, experimente și voci. Dispar formule vetuste, mai dispare din gravitatea fără substanță, dar golul nu dispare niciodată, e doar deghizat de mode pretențioase, în funcție de moment și de mize. Se și mimează mult, dar nici asta nu e ceva nou.

Pe scurt, eu n-aș îngroșa corul pesimiștilor. În România se scrie și s-a scris poezie foarte bună, poate chiar mai bună decît proza.

Poeții și locul lor

Poetul tribun, vizionarul care călăuzește națiunile a dispărut odată cu romantismul, dar a lăsat deschisă o tradiție a implicării în social, o tradiție a poeziei activiste, angajate.

Foarte puțini sunt la noi cei care își asumă o ancorare fățișă în social, și chiar mai mult, un rol angajat, o poziționare implicit politică. Explicația e  foarte legată de oroarea față de poeții aserviți, care, în timpul ceaușismului, cîntau, la comandă, realizările partidului. Numai că ceea ce se uită e că acolo nu era vorba despre o poezie politică. Era o poezie facilă, încurajată de sistem, de cele mai multe ori encomiastică, interesată sau servilă, care nu avea strop de subversivitate, de spirit contestatar, ingredientele nucleu pentru o poezie angajată.

În SUA se scrie o astfel poezie, de la Whitman, trecînd prin beatnici, cu Ginsberg și Ferlinghetti, sau prin volumele unor poete angajate, cum au fost Adrienne Rich, de exemplu, sau Maya Angelou.

În America, poeții au protestat mereu împotriva politicilor deraiate ale sistemului, prin lecturi și manifestații, fie că a fost vorba de proteste împotriva războiului din Vietnam, fie de mobilizări cum sunt  cele de acum, împotriva trumpismului. În Franța, aceeași tradiție e resurscitată frecvent. Nu sunt, desigur, singurele spații, există poezie angajată peste tot în lume.

Ca să nu nedreptățesc spațiul românesc, trebuie să spun că tocmai a apărut antologia #rezist, coordonată de Cosmin Perța, la Editura Paralela 45, un volum colectiv al celor care au participat la și au scris despre protestele din iarnă. Cred că mai multe cauze pot să genereze poezie puternică și autentică, depinde numai de poeți și de implicarea, atenția, receptivitatea și sensibilitatea lor.

Poezia dincolo de cărți

Poezia îmi pare o entitate proteică, una care vorbește despre frămîntările fiecăruia și despre  timpurilor fiecăruia, așadar da, poezia e în multe locuri, familiare și mai ales nefamiliare. Se poate spune, în schimb, unde nu e sau unde e poezie proastă.

Eu nu mă amăgesc, dacă am găsi poezie sau inspirație pentru ea oriunde am întoarce capul, fie am fi iluminați, fie halucinați! Nu o găsesc ușor, dar poate și pentru că e nevoie să-ți creezi un spațui mental pentru o astfel de traducere a realului, să rămîi concentrat la căutarea asta. Cum pe noi ne distrage totul, de la deadline-uri la următoarea vizită la administrație, chiar e nevoie de un exercițiu de concentrare ca să rămâi pe frecvență. Deschis, adică. De aici începe.

Forme noi, pe internet

Nu am postat pînă acum poezie pe Facebook, deși citesc postările altor poete și poeți. Cred că n-o fac din superstiție, sau pentru că sunt încă prea legată de un anume mod de lucru mai solitar, eventual împărtășit, în primă fază, numai cu cei foarte apropiați de sensibiliatea mea.

Cred că m-aș simți prea expusă dacă aș bruia circuitul clasic, de la manuscris, la editare și apoi la publicare,  dar nici  nu spun că e cel mai bun traseu. E doar cel cu care mă simt în largul meu.  Despre lecturi nu pot să spun decât că ele sunt împrevizibile, totul se petrece și se transformă la fața locului. Devii parte dintr-un spațiu care se creează între sensibilitățile și dispozițiile foarte multor oameni. Emoțiile decid foarte mult, sunt esențiale. 

Cum a schimbat online-ul lumea poeziei

Conexiunea la forme de expresie, la orientări și viziuni, mai ales critice, a schimbat enorm. Pe mine inclusiv. Mi se pare vital să împărtășești un spațiu de viziune, în care să se petreacă un schimb autentic, sau să ai acces la realități care îți modifică orizontul cultural.

Internetul facilitează acest schimb, poți să alegi să-l folosești în direcția asta. Accesul la filme, la muzică, la reacții și grupuri construie pe afinități a modificat radical lumea în care trăim și în care creăm. Pe mine, ca pe mulți alții, m-a apropiat de ceea ce caut, de ceea ce mă interesează și, în același timp, m-a făcut să prețuiesc și mai mult timpul în afara rețelei.

Poezia contemporană din România

E multă diversitate și cîteva focare poetice puternice, productive, cu estetici proprii și activitate vizibilă. În București, Sibiu și Cluj, mai cu seamă. Asta e un lucru bun. Ce nu mi-a plăcut și nu-mi va plăcea niciodată e intoleranța față de formule estetice diferite și autoritarismul de orice fel.

Firul comun

Ca să răspund simplu, sacrificînd nuanțe, aș sintetiza într-un singur cuvînt: criza. Interioară, existențială, de creație șamd.

Vibe-ul militant

Arta pentru artă e sterilă dacă nu e însuflețită de o trăire conștientă a propriei poziționări, în lume și într-o estetică ceva mai în profunzime gîndită.

Arta cu mesaj are capcanele ei, poate să cadă într-o formă de expresie brută, șablon, să piardă din indeterminarea care poate ajuta la transferul unei emoții. E nevoie de o adevărată artă ca să le împaci!

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate

Cu efort, efort comun și sprijin din mai multe direcții. Dacă poeții/artiștii vor asta. Pentru unii, societatea e propria minte. E și trebuie să fie spațiu și pentru unii, și pentru alții. O societate care nivelează și exclude foarte mult are nevoie de acțiune poetică în forță.

Promovare

Există grupuri, cenacluri, ierahii și preferințe ale acestor spații  pe care cei care le frecventează sau le urmăresc, le cunosc. Momentan e greu să obții vizibilitate dincolo de cercul celor interesați cu adevărat de poezie.

Promovarea e un mecanism la care se pricep mai bine departamentele specializate din edituri, în limita timpului și a bugetului alocat. Eu nu mă pricep să mă promovez, nu am făcut nimic deosebit față de alți poeți, ba poate chiar mai puțin.

Ține mult de natura fiecăruia și de cîtă energie poate să investească în acțiunea asta paralelă care privește traseul cărții după ce i-ai dat drumul din mînă.

Editurile se pot îngriji să organizeze lecturi și lansări, dar asta ajută cartea doar în prima fază, imediat după apariție.

Apoi, exista festivaluri de poezie, cum e cel de la Bistrița, cu participare internațională, sau spații unde au loc constant lecturi publice, și ele importante pentru vocile poeților.

Am să enumăr numai trei dintre aceste spații, dintre cele mai cunoscute:  Tramvaiul 26, din București, Tipografia din Brașov sau Insomnia, în Cluj. De ele se îngrijesc oameni  care sunt dedicați acestor practici și care sunt și buni poeți și foarte buni cunoscători ai scenei poetice. Desigur că ar fi nevoie de multe alte lucruri, de la fonduri, la idei alternative, dar situația nu e chiar de plâns, aș zice. Nu în orașele mari, cel puțin.

Mixul de artă și publicitate

Nu am participat, nu mă omor după idee, dar dacă aș accepta asta, ar fi pe foarte, foarte, foarte mulți bani. Marketingul și-a apropriat mijloace ale subversiunii la care artiștii au ajuns primii, cu mari sacrificii și costuri.

Publicitatea și-a apropriat ironia, prin astfel de complicități ale artiștilor, și vînzările au explodat. Dacă cedezi ceva atît de prețios, dai timp din viața ta și valoare tare. Ori nu o dai deloc, și alegi o precaritate radical anarhică, încercînd să lărgești o breșă pentru minoritari ca tine,  ori o vinzi   prohibitiv de scump.

Și, în ceea ce mă privește,  în condiții care să nu aducă atingere demnității umane, adică nu proiecte care tolerează discriminare, rasism, clasism, homofobie, misogine, samd. Dar nu cred să mă văd pusă  în fața unei astfel de oferte faustice prea curînd! 

Cine citește poezie în 2017

Cei care scriu și vor să publice, cei cu sensibilități mai rebele, mulți profesori, critici, oameni din breasla literară, artiști, publicitari  și o masă diferită de toți aceștia despre care, cel mai probabil, habar nu avem.

Cred că îi unește rezistența la linearitate, în viață și în creație. Senzația mea e că poezia e mult mai sfidătoare la adresa convențiilor și a rutinelor stilistice. De aici, efecte de negăsit în altă parte.

Primele poezii citite

Primele poezii citite au fost cele din manuale. Nu am avut la îndemînă o colecție aleasă care să-mi stârnească apetitul. Dar mai tîrziu, în primul an de facultate, au fost două poete și un poet care au operat ceva ireversibil, cred: Mariana Marin, Simona Popescu și Gellu Naum.

Și încă înainte de cei trei, romanele intens poetice ale lui Richard Brautigan, citite în original, în liceu.

Pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

Sunt o serie de antologii din poeți și poete, selecții sigure din tot ceea ce au scris mai bun acești autori. Antologiile publicate de Editura Tracus Arte (să amintesc câteva numai: din Mariana Marin, Gellu Naum, Virgil Mazilescu sau, cea mai recentă, din Ioan Flora, toate realizate de poetul Teodor Dună), de Editura Nemira (Cele mai frumoase 111 poezii de dragoste din literatura romană, volum coordonat de Marius Chivu și Radu Vancu),  Cartier sau Casa de Editură „Max Blecher“, de la care aș alege O anumită căldură umană de Vasile Petre Fati.

Aș recomanda antologii, pentru că acolo, selecția fiind făcută din mai multe volume ale aceluiași autor, viziunea e mult mai extinsă și mai deschisă pentru o primă întîlnire cu poezia cuiva.

Un poet pe care ar trebui să îl citească publicitarii din România

Cei care se ocupă cu reclame misogine, poate că fără să își dea seama că perpetuează stereotipii de gen,  le recomand două cărți: Delacroix este tabu: suita romînească, de Medeea Iancu (cu î din â), volum apărută anul acesta, la Editura Paralela 45 și Non Stress Test de Elena Vlădăreanu, tot o carte recentă, apărută la Editura Casa de Pariuri literare.