[Pauza de poezie] Marin Hondrari: Am încredere în poezie, chiar dacă acum pare că poeții vor cu tot dinadinsul să scrie un soi de leacuri băbești pentru corporatiste frustrate

De ce să recomanzi filme unui orb?, întreabă Marin Hondrari, în fața încercării de a face o recomandare celor care nu citesc poezie.

"Cu sau fără cărți, lumea merge mai departe. Literatura poate să dispară, nu e nicio problemă, și cred că majoritatea oamenilor s-ar simți ușurați fără atâtea cărți".

Dar, așa cum spune și în titlu, Marin Hondrari are încredere în poezie. Chiar dacă poeții nu mai sunt luați nici măcar în derâdere în România. Chiar dacă scriu leacuri inginerești pentru gonflabile. Poezia este egoistă și deloc democratică, adaugă el, referindu-se la cei care vor neapărat să îi găsească forme noi în graffiti-uri și ambalaje: ”Când vreau să cumpăr poezie, cumpăr cărți de poezie, nu biscuiți sau căști”. 

A debutat în 2004, în timp ce era în Spania, cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului, au urmat romanele Cartea tuturor intențiilor, în 2006, Apropierea, în 2010, și Lunetistul, în 2013, și poemele La două zile distanță, în 2011.

un om stă în bibliotecă
cu gândul să-şi ia viaţa
cărţile sunt mute
autorii au aţipit
desigur nemuritor nu înseamnă atotputernic

(Din poezia Finis Mundi, publicată în Zborul femeii pe deasupra bărbatului)

Împreună cu Dan Coman, a pus la cale festivalul de poezie "Poezia e la Bistriţa", care are loc, anul acesta, între 6 și 9 iulie. Despre promovare, poezie militantă, proteste, ambalaje și biscuiți, în textul de mai jos.

Primele poezii

Din câte îmi amintesc, primele poezii le-am scris în școala generală, prin clasa a V-a, cel mai probabil și eram puternic influențat de prozele lui Emil Gârleanu. Scriam poezii despre gâze. Ceea ce mi-ar plăcea să fac acum, să scriu despre „lumea celor care nu cuvântă”.

Apoi, pe la 14 ani, am dat peste poemele lui Bacovia și urmarea a fost că am umblat prin ploaie și prin cimitire vreo trei ani, ca tâmpitu', până când am citit Nichita Stănescu și am scăpat de băcăuanul cel trist, dar am nimerit din lac în puț.

Mi-a luat câțiva ani până să scap de Nichita Stănescu și de influența lui deloc benefică; a trebuit să arunc, într-o după-amiază râzândă și plâmgândă (cum altfel!) mai multe caiete pline cu poezele.

Și apoi, dintr-o dată, destinul a fost foarte bun cu mine și mi-a pus în mână antologia de poezie americană tradusă de Mircea Ivănescu la editura Dacia. Dintre toți poeții din antologie, cel mai mult mi-a plăcut, și continuă să-mi placă și acum, John Berryman: ”viața, prieteni, e o mare plictiseală, dar nu e bine să vorbim așa”.

Apoi i-am cunoscut pe prietenii mei, John Florin Partene și Dan Coman, și amândoi m-au influențat. Au urmat Gellu Naum,  Mircea Ivănescu, iar în ultimul timp visez să scriu niște poeme simple și extraordinare ca Andrei Bodiu, sau ca spaniolul Pablo García Casado, sau ca Domnica Drumea. Sau ca Paterson, șoferul de autobuz al lui Jarmusch. Adică despre gâze (fie ele sub formă de biți).

Prima carte publicată

Am debutat cu Zborul femeii pe deasupra bărbatului pe când eram în Spania. Practic, a fost o carte pe care prietenii mei mi-au făcut-o cadou. Nu am știut nimic, pur și simplu am primit în Spania câteva exemplare și pe fiecare era numele meu:)

A fost foarte fain. M-am bucurat imens. Luni de zile am trăit din acea bucurie. Dar eram departe de România și de viața literară de aici, așa că nu am avut mari așteptări, și bine am făcut. Nu cred că au citit-o mai mult de cincizeci de oameni. Dar nu contează. E cartea mea de debut și țin la ea, mai ales la gestul prietenilor mei.

Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?

Atâta tot dispare poezia asta încât faza cu dispărutul pare genul de scenă din filmele americane în care un personaj îndreaptă arma spre celălalt personaj și până să-l împuște trece jumătate din film. Am senzația că poezia dispare încă înainte de a apărea.

Nu cred absolut deloc în dispariția poeziei, și de fapt nici nu mă interesează dacă va dispărea sau nu, pur și simplu nu mă gândesc la asta. Știu că eu voi scrie poezie cât timp voi trăi. Mai departe, nu mă interesează. De apărut, apar mereu forme noi de expresie, noi forme de a face poezie.

Poezia, dacă vreți, ține pasul cu tehnica, ține pasul cu noile forme de deplasare: nu mai umblă cocoșată, nici pedestră, nici călare, nici în caleașcă, nici tren cu aburi, nici mașină cu carburator, nici nu levitează. Poezia umblă astăzi în modele de mașini strălucitoare, tunate, cu mulți cai putere și cu subwoofere active.

Poeții și locul lor

Ce să reprezinte poeții în societatea (românească) de azi?! Un zero barat, un zero la stânga. Poate în Ucraina să mai reprezinte ceva, poate în America de Sud, dar la noi, hai să fim serioși.

Nici măcar nu mai sunt luați în derâdere. Pur și simplu nu există. Dar lucrurile se vor schimba. Am încredere în poezie, chiar dacă acum pare că poeții vor cu tot dinadinsul să scrie un soi de leacuri băbești pentru corporatiste frustrate. Sau un soi de leacuri inginerești pentru gonflabile.

Poezia, dincolo de cărți

Poezia, deși pare o artă laxă, proletară, gregară chiar (tot românul s-a născut bla bla bla) este extrem de egoistă și nu e deloc democratică.

Există mici doze de poezie în unele graffiti-uri, în unele reclame, dar cred că de cele mai multe ori vrem noi cu tot dinadinsul să găsim poezie cam peste tot. De la un graffiti eu nu aștept poezie, aștept să fie un graffiti și atât.

De la un ambalaj, la fel. Să fie un ambalaj frumos, să încerce să mă cucerească, să mă facă să cumpăr produsul. Așa cum nu aștept de la o poezie să fie un film sau o cursă de F1. Deci poezie nu găsesc decât în cărți, în text gândit și asumat ca poezie. Când vreau să cumpăr poezie, cumpăr cărți de poezie, nu biscuiți sau căști. Adică, să nu încurcăm borcanele :)

Forme noi de poezie, pe internet

Nu, nu scriu poezii online. Online-ul e o zonă care mă interesează, dar nu pentru poezie.

Poezia contemporană din România. Firul comun

Cred că la întrebarea asta și la următoarea ar trebui să răspundă pisicile pozitiviste aka criticii din România și nu poeții, câini romantici prin excelență.

Citesc multă poezie contemporană (și nu numai din România), dar o citesc cu instrumentele cititorului sau ale scriitorului, nu ale criticului.

Vibe-ul militant

Vibe-ul militant artistic de care vorbești a fost cam dintotdeauna. Prolectultismul a fost militantism. Textele vechilor greci sunt militante. Secolul de aur spaniol e militant.

Personal, mă feresc ca dracu de tămâie de orice poezie militantă. De asta nu-l suport pe Cernuda, de exemplu. Sau de asta îl suport pe Saramago, din cărțile căruia nu răzbate fățiș stângismul lui deșănțat.

Calitatea protestului civic nu dă neapărat calitate poeziei. Vezi antologia #rezist: poezia. Nu vreau să spun că merg pe arta pentru artă, dar nici că protestele trbuie făcute de poeți sau de artiști. La un protest ai o singură calitate: aceea de cetățean. Restul e presă, mass-media. Cei mai jalnici sunt folkiștii care se apucă să cânte pe la proteste.

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate?

Făcându-și meseria cât mai bine. Societatea, dacă îi consideră relevanți, îi scoate în față, merge pe mâna lor. Dacă nu, nu. Și să nu uităm că un artist important pentru societatea de azi, poate să nu mai conteze deloc pentru societatea de mâine.

Exemple edificatoare ar fi Breban, Buzura, Blandiana. Nici un scriitor tânăr nu-i mai citește, niciun scriitor tânăr nu îi are ca model. Poate pe Blandiana ca model civic.

Promovare

Poezia e promovată, atât cât e, de pr-ul editurilor. Cam ei se zbat cu promovarea. Plus poeții înșiși. Ne-ar trebui agenți literari, de asta sunt absolut convins.

O recomandare pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

Nu știu ce să le recomand, nu mă pot pune în pielea lor și nici nu vreau. De ce să recomanzi filme unui orb? N-au decât să nu citească, treaba lor.

Poezia e ca Dumnezeu: nu o interesează dacă crezi în ea sau nu, dar pe tine ar trebui să te intereseze. Tot ce pot să le recomand e să încerce să răsfoiască niște cărți de poezie. Dacă nu le place niciuna, atunci poezia nu e pentru ei și gata. Nu e nicio tragedie.

Faptul că eu nu pot trăi fără să citesc poezie e absolut irelevant pentru ceilalți care pot trăi foarte bine. Cu sau fără cărți, lumea merge mai departe. Literatura poate să dispară, nu e nicio problemă, și cred că majoritatea oamenilor s-ar simți ușurați fără atâtea cărți.

O recomandare pentru publicitari

Publicitarii din România cred că ar trebui să-l citească pe Mircea Ivănescu. Prietenii știu de ce!