![[Pauza de poezie] Olga Ștefan: Suntem degeabgiii de serviciu. Poezia e un hobby pe care în unele medii e recomandabil să îl și ascunzi. Poezia e fetiș](https://media.iqads.ro/2017/06/14444811-10210080641311140-2137932574761067264-o-cover-850.jpg)
A venit toamna ca o pată de cafea pe o față de masă albă. Așa începea prima poezie, din copilărie, a Olgăi Ștefan. Prima carte (pe care mai apoi a renegat-o) i-a apărut la 10 ani. A debutat asumat la 18 ani, în 2006. Ambele volume au fost urmate de controverse care încă o rănesc.
Introdusă în literatură cu deși-uri și cu toate că-uri, am devenit, între timp, imună, spune Olga Ștefan.
Timp de 6-7 ani, nu a mai scris. In 2016, la 10 ani de la debut, a publicat Saturn, zeul.
„trăiesc într-un corp care deja nu-și mai cere scuze.
în fructul prea copt din vârful grămezii,
adjudecat la
insistențele țăranilor care se întorc înapoi în oltenia
să-l despici, să-l împarți
până nu-i prea târziu”
(din poezia romanț, volumul Saturn, zeul)
Așteaptă, încă, o lectură neprejudiciată. Suntem la pauza de poezie. Sau de libertate. Sau de aparență a ei. Este ceea ce îi unește pe cei care citesc poezie în 2017, crede Olga Ștefan: Nevoia de aparența libertății pe care clișeele o îngrădesc.
Primele poezii
Am fost un copil minune (psihologii vor diagnostica în adultul care am devenit profilul narcisistului under-achiever și le-aș da dreptate). Am început să scriu la începutul clasei a doua (deși o casetă audio pe care bunicul meu îmi culegea perlele consemnează două made-up poems dinainte de a ști să scriu).
Poezia, aceea, prima, începea cam așa: A venit toamna ca o pată de cafea pe o față de masă albă. Am rămas devotată comparației, este tropul meu tutelar. Mai puțin prețioasă și obscură decât metafora, mai plebee, dar mai rafinată decât epitetul metaforic sau decât artificialele figuri de sunet. În fine.
Am continuat să scriu. Am publicat în reviste fel de fel. Am ajuns la Tinere Condeie, inevitabil. Am întâlnit copii care scriau, dar scriau altfel, în alt ritm, mai protejați de ai lor, mai asimilați ca flori rare. Am ajuns chiar și la câteva festivaluri de poezie.
Am publicat plachete de copilărie (le-am renegat la sfaturile conjugate ale mai multor cunoscători ca să pot avea, cică, un debut asumat. Îmi pare puțin rău acum pentru că nu sunt un om ipocrit și cred, totuși, în asumări.)
Apoi am bifat tot ce puteam bifa în materie de concursuri literare, de la olimpiade de română până la prestigiosul și râvnitul Prometheus, a cărui versiune literară a avut doar trei ediții, eu am participat la a treia, când terminasem clasa a zecea.
Am ajuns în on-line, am fost anexată generației 2000. Aș reveni la portretul copilului minune care am fost pentru că e mai interesant decât adolescentul precoce și pentru că avem un fel de jenă față de acești mici monștri (cu atât mai mult cu cât sunt literari). Pe nedrept, se mai uita la mine câte o rudă sau câte un adult ca la o zeitate sau, Doamne păzește, ca la un geniu.
Mă incomodau cu formule (foarte la modă în new-age-ul tardiv din 90¬) de tipul: tu ai mai trăit alte vieți. Eram un copil retras, dar vesel, grobian aproape. Scriam cu bucurie naivă. Mai atașată eram de desen, arta mea pierdută/ratată. E adevărat că aveam deja tabieturi care ar fi contrariat orice părinte (pe ai mei nu, ai mei erau niște oameni deștepți și puțin hippie).
Nu mergeam la masă dacă aveam de scris. Nu ieșeam la săniuș dacă aveam de scris. Dar nu eram o floare rară de seră, mai mult o ferigă lăsată să crească și să asimileze tot ce putea ea asimila. M-a urmărit mereu, în raport cu mine, un amestec de entitlement și impostură.
Pentru că nu am avut un parcurs măturat dinainte de cineva care să parieze întru totul pe mine, știu că sunt expusă la a fi mereu marginală, n-o să dai de mine peste tot, n-o să auzi pe nimeni supralicitându-mă. Dar, atunci când mă lepăd de falsa modestie pe care o recomand cu încredere tuturor oamenilor care se vor funcționali social, știu și că sunt ceea ce în seria Harry Potter se numește a pureblood.
Ce altceva poate fi cineva de 7-8 ani care se apucă, pur și simplu, de comparat venirea toamnei cu o pată de cafea care strică aspectul impecabil al unei fețe de masă și incomodează? Și e important pentru mine să știu că sunt asta, a pureblood, într-o lume de muggles trecuți prin cursuri de creative writing.
Prima carte publicata
Prima mea carte (pe care am renegat-o) a apărut când aveam 10 ani. Apoi am debutat asumat la Vinea, în 2006, la 18 ani, cu Toate ceasurile.
Această carte nu a ajuns la multă lume, cred că mai mulți știu că exista, dar n-au pus mâna pe ea și n-au citit-o. Poate că mă înșel. Ieri am regăsit singurul exemplar care îmi rămăsese și pe care îl credeam pierdut. M-am recitit cu ciudă, pentru că eram deșteaptă, drăguță, tânără și absolut îndrăgostită, fără nicio angoasă subsidiară, de scris. Ambele mele debuturi au fost urmate de lungă serie de controverse care încă mă rănesc.
Cu toate că scrisul a fost mereu opiumul meu suprem, voluptatea incomparabilă, reacțiile la ceea ce scriu au fost adeseori nedrepte. De la acuza că sunt produsul unor ambiții bolnave ale părinților mei (în copilărie) până la o generală neînțelegere față de formula pentru care optasem în adolescență (prea barocă, prea noir, prea inadecvată, prea sexualizată, prea viscerală), am simțit mereu că receptarea scrisului meu a fost una de missing the point.
Unde mai pui inevitabilul: nu vei continua, cuvântul de întâmpinare al Pythiei din templul muzelor literaturii precoce? Toate cronicile la cărțile mele sunt construite în logica circumstanțialelor concesive. Introdusă în literatură cu deși-uri și cu toate că-uri, am devenit, între timp, imună. Așteptam o lectură neprejudiciată. Încă o aștept.
Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?
Nu poezia e pe cale de dispariție, cât, probabil, interesul real pentru ea, pentru formele ei, pentru cine o mai scrie și ce i se mai întâmplă. Știți ce e acceptabil să predai la liceu pe post de poezie contemporană? Sorescu. E demult oale și ulcele el. Se mai predă Cărtărescu. Dar au 30 de anișori textele acelea ale lui.
Dacă eu, la 28, nu mai sunt in my prime, poezia, care e fragilă și suavă și foarte frivolă, în sensul că se lasă cu voluptate permeată mereu de mode, an ever updated app, ce să mai zic. O poezie de 30 de ani, oricât de bună, nu vorbește despre lumea de azi și n-o poți numi, decât cu acea marjă bonomă a programelor școlare, contemporană. Se întreține astfel iluzia nedreaptă că cei de după suferă de Epigonism.
(Dau exemplul programelor pentru că ele rămân calea cea mai certă de acces al publicului tânăr către literatură și ar trebui să asume mai serios o funcție informativă. Altfel spus, lasă-le-ncolo de figuri de stil, literatura se face cu oameni vii, nu cu statui înfățurate în mantii înstelate).
Și totuși, se scrie, inerțial, pasionat, se scrie. Poezie ori ceva vecin cu ea. Eu zic că doar 20% dintre cărțile care apar sub egida poeziei conțin urme de așa ceva, dar aici intervin resentimentele mele față de atitudinea prea laxă vizavi de orice produs ambalat între copertele cu sigla vreunei edituri bine cotate.
Offtopic: Eu știu ce simte această lume în care poezia ba dispare, ba înflorește. Timp de 6-7 ani nu am scris niciun vers. Atunci poezia era pe cale de dispariție. De trei ani încoace, scriu cu frenezie, sunt într-un fel de ani de miere cu poezia. Trăiesc vremuri creative. If I were a poet I d vow never to discuss poetry.
Poeții și locul lor
Generația părinților mei mitiza figura poetului. Săracii, prea mult Păunescu pe cap de locuitor, s-ar zice. Dar nu. Toți poeții erau respectabili. Meseria lor era serioasă (în slujba posterității), dar diafană. Expunea la excese, nu și la îmbătrânire. Ca poet, erai Dorian Gray în poza ta de la absolvirea liceului, pe viață. Ba mai mult: comentariile îngurgitate și reproduse în conformitate cu programa școlară din anii de glorie ai socialismului dădeau roade.
Toți oamenii ăștia știau recita. Texte hiperbolice, cu precădere: Şi izvoare /Călătoare /Crapii-n ele cât berbecii,/În pomi piersici cât dovlecii,/Pepenii de zahăr roşu,/În grâu spicul cât cocoşu./Pui un bob din el răsare/Mia de mărgăritare
Vă dați seama cam ce senzație făceau ai mei în cercurile lor de prieteni: produseseră unul. Era poet și era și Mozart, precoce. Era Iulia Hasdeu, frate, dar atenție, ea a murit de tânără. Când am ajuns între poeți eram educată, așadar, să zic: wow! M-am dumirit cu timpul că nu e cazul. Societal, vorbind, suntem degeabgiii de serviciu. Poezia e un hobby pe care în unele medii e recomandabil să îl și ascunzi. Poezia e fetiș.
Ce loc să ocupăm acum, așadar? La terase, când sunt evenimente, ocupăm niște locuri. La întâlniri cu oameni care ne intimidează: știți, pe mine mă vizitează MUZELE (* wink*). Sau, cum zice un personaj episodic din Girls, când Hannah îl întreabă: are you a poet? ”Yes, I dabble in the dark arts”.
Suntem subiecte mondene, cam ca horoscopul, ca tranzitele, Mercur retrograd, ascendentul și manifestările lui după 30 de ani. Suntem, de aceea, frustrați, îndârjiți și, uită-te la noi pe facebook, avizi de tag-uri, de vizibilitate, ca de aer. Nu ne-am adaptat la decența unui statut undercover.
Poezia, dincolo de cărți
Eu găsesc poezie prelucrată în cărți. Mai multă, mai frecventă, mai fascinantă e în forme raw, sublunare. Dar nu în medii organizate ca Fb, căci statusurile, oricât de paraliterare, toate au aspirații.
Pentru mine e poezie oriunde există un melanj de sentimentalism, paragină, mari speranțe, tragism și culoare. Oriunde apare întâmplător.
Poeziei i-am jertfit un an din viață când am acceptat un post de profesor într-un orășel de lângă Cluj și am regăsit-o cu toate fisurile delicate și În frumusețea de care o fetiță de 13 ani dintr-o colonie de rromi nu e conștientă, în florile care cresc haotic prin curțile instituțiilor, în fețele neoexpresioniste ale profesorilor de gimnaziu obosiți după 5 ore cu clase de analfabeți funcțional, în marfa expusă aleatoriu la un târg de vechituri, în hainele cu un leu bucata care erau foarte trendy acum 20 de ani (și foarte scumpe), în cum timpul devalorizează sau aduce lucrurile la un numitor comun al valorii lor intrinseci.
Și poate că în grafitti-uri agramate, în jocurile pe care le joacă pe facebook elevii mei, în relațiile fragile dintre ei, în lumina deja damnată a filtrelor vintage de pe instagram.
Forme noi
Postez poezii pe facebook atunci când vreau un feed-back. Dar lumea e grăbită pe facebook, feed-back primesc mai degrabă fotografiile la poezii (o practică duioasă, dar cam cretină).
Mama mea dă mereu „love” poeziilor mele. Ele capătă atunci aura damnată a volumelor de autor pe care le-a citit familia autorului, însă nu e nimic. Măcar știu unde duce experimentul. Tot acolo. La cei interesați.
A schimbat online-ul lumea poeziei?
În 2003 am intrat pe poezie.ro, în 2005, pe clubliterar. Prezența în on-line a fost un moment cheie în evoluția poeziei pe care o scriu, dar și în evoluția mea personală.
Primeam reacții (ostile, condescendente sau binevoitoare) de la poeții hot ai momentului, pe care îi citeam și cu care voiam să interacționez. Am fost influențată și, la un moment dat, am simțit că, la rândul meu, influențez. Mi-am făcut buni prieteni!
Apoi m-am retras în fortăreața blogului personal, pe care l-am ținut cu seriozitate vreme de 8 ani (între 2007 și 2015). Aici am putut practica tipul de scriitură unabridged de care aveam nevoie ca să îmi formez mâna.
Am scris pe blog chiar și atunci când nu am scris poezie, a fost un atelier nemaipomenit, un loc al meu mobilat după gusturile proprii, o casă în care am primit destulă lume care a empatizat, dar și care a lăsat suveniruri neplăcute, căci protecția anonimatului îți oferă această șansă cu generozitate.
Vă invit să îl vizitați ca pe un muzeu al inocenței căruia i-am schimbat la un moment dat adresa ca să i se piardă urma, dar care n-a dispărut, de fapt, niciodată, de pe hărțile internetului (nimic nu dispare de acolo, de fapt): journalofthedisappointed.wordpress.com.
Poezia contemporană din România
Aici sunt mai multe de spus. Eu am lipsit din peisaj câțiva ani și am fost dezolată să văd că, de fapt, lucrurile nu s-au schimbat dramatic în ultimii 10 ani.
Poate că există o mai bună comunicare între generații, iar copiii care azi scriu sunt tratați cu mai puțină deferență dăunătoare decât am fost tratați noi pe vremuri. Dar încă există jargonul obișnuitului revistelor, răsfățatului premiilor, al festivalurilor.
Apoi, există comunități diverse, unele foarte lame, atitudini diverse, unele deosebit de lame, dar și multă mișcare, dinamism, curaj în asumarea idenității. E tot mai old-school să fii poetul absolvent de litere cu un picior în Academia, momentan profesor de LITERATURĂ și tot mai mulți au curajul să fie ce vor ei. E tot mai câș privit vechiul obicei modest de a spune: eu scriu TEXTE, ăștia mici zic tare și răspicat, scriu POEZIE, și bine fac. Dacă repeți ceva de suficient de multe ori, începe să fie adevărat.
Firul comun
Da, eu găsesc în toată poezia de după 2010 ceva despre care nu știu dacă e mutație benefică sau boală congenitală, aș numi-o aproximare a emoției, este o timiditate/sfială aproapă drăgălașă a poeților de orice factură de a evita emoțiile tari, toate sunt ca și cum, de după un paravan ce ține loc de ecran, de anonymous, de nobody, e un paradox, zic eu: poezie tranzitivă construită pe schela unor fractali de indeterminări reflexive. Toată pacea de la suprafață e un lac înghețat sub care mișună monstrul din Loch Ness.
Vibe-ul militant
Nu sunt o fiinţă morală. / Cine trăind ar putea rămâne curat şi integru? scria Mariana Marin. Cine, trăind, ar putea să facă artă fără mesaj, ce fel de artă a omului de azi ar putea fi cu adevărat apolitică?
Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate?
Am senzația că orice aș răspunde aici ar fi o platitudine. Pornim de la prezumția că nu își fac simțită prezența în societate. Mi se pare fals.
De la accesoriile cumpărate pe Breslo de la bijutieri contemporani (pe care le recunosc cu bucurie în troleibuze, busuri, pe stradă) până la like-uri și share-uri la tablouri de artiști contemporani ori word-tattoos din autori care încă sunt vii, arta e în societate, dar e cum a fost ea mereu, o rafinată, an acquired taste.
Promovare
Așa, ca o constatare, poeții sunt mult mai interesanți uman vorbind decât o lasă să se întrevadă semnalările seci de pe paginile editurilor la care publică ori vreo cronică de revistă.
Îmi place rubrica inițiată de Andra Rotaru în acest sens, aceea cu autori acasă, autori în casă, dar cred că vocația mea de voyeur vorbește mai tare decât necesitatea apropierii de oamenii ăștia ușor dubioși care, pe lângă job, se mai îndeletnicesc cu descâlcirea firelor emoționale la care e branșată lumea asta.
Mi-ar plăcea să-i văd pe mai mulți, mai des, vorbind despre ei și despre poezia lor, nu condiționați de limita unei lecturi publice (7-10 minute, 10-15 minute).
Îmi place când pun muzică în cluburi (cum fac Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan) sau, pe zona ceva mai mainstream, mai frecventată, la All You Can Read, emisiunea lui Marius Chivu sau la Ce mai faci scriitorule?, la Cărturești.
Mi se pare interesant să văd poeți care practică o artă accesorie poeziei, mixaje, clipuri, performanceuri, deși eu nu prea am sensibilitate pentru lucrurile astea și accesoriile mele sunt desenele pe care le mai postez. Eu mă promovez în social media, când are rost, când am ceva de comunicat. Nothing fancy, cum s-ar zice.
Proiecte artistice, mix de artă și publicitate
N-am participat, totul depinde de cât de confortabil m-aș simți cu ce ar vinde poezia mea. M-am obișnuit cu ea neangajată pragmatic.
Cine citește poezie în 2017
O să răspunde sec: cine are timp. Dar și cine a prins gustul acestui gen. Cine caută un refugiu pe care proza nu-l oferă cu la fel de multă generozitate sau chiar cine caută o voce a sa care vorbește despre el mai bine decât ar face-o alt produs.
Nevoia de aparența libertății pe care clișeele o îngrădesc îi unește, probabil. Pentru că orice ai spune, nucleu dur al poeziei contemporane are silă de clișee, nu le practică, le refuză, le repudiază. Îmi recitesc răspunsul și mi se pare atât de naiv.
Vă spun un secret: adeseori, nici măcar poeții nu citesc mereu cu reală delectare poezie. E prea multă presiune să vezi muza la muncă pe ogorul altcuiva :))
Primele poezii citite
M-a marcat o carte, de fapt, o combinație de text și imagine, eram foarte mică atunci și cred că mai tare m-a marcat ce n-am înțeles din ce am citit decât ce am reușit, cât de cât, să discern: Poemele Alese ale lui Saint-John Perse editate de Editura Univers în 1983. Tatăl meu avea un adevărat cult pentru acest volum.
O recomandare pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)
Fratelui meu, care nu citește poezie, i-am recomandat trei texte, în diferite ocazii: Tatăl către fiul său, de Iustin Panța, Prefață la un roman de dragoste, de Geo Bogza și Tutungeria, de Fernando Pessoa. Astea ar fi.
O recomandare pentru publicitari
Don Draper citea Frank O’Hara, nu? Și Dante!
Eu recomand volumul Kinky al lui Denise Duhamel. Incursiunea în viața secretă a păpușii Barbie mi se pare cea mai bună metaforă (transparentă) pentru publicitari. În plus, Denise Duhamel e o poetă excelentă.
