[Pauza de poezie] Ovio Olaru: Poeții nu mai posedă nicio aură. Nu sunt nici marginali, nici genialoizi; poezia nu le dă superputeri

O fată s-a ridicat și a plecat când Ovio Olaru a citit câteva poeme ultrapornografice la cenaclul Subsol 13, de la Cluj. Erau ”un amestec nereușit între Geo Bogza și Nicolae Avram”, povestește autorul, iar când unul dintre ele a ajuns pe Facebook, s-a declanșat un adevărat shitstorm. Oricât de plăcut e să scandalizezi, Ovio se bucură, retrospectiv, că respectivele nu au ajuns în volum.

A început să scrie la 12 ani, i-au fost năruite ambițiile de o profesoară de română, s-a apucat iar printr-a noua, a aruncat caietele, s-a întors la poezie printr-a 12-a. A debutat în 2014, cu Pilot.

îți dau viața-n hd,
în instantanee calme și reci
îți dau zara și timbre
prafuri să vezi frumoase fețele din monitor
când întorci capul de la monitor
la monitor
la monitor
îți arăt manechinele
cum trăiesc ele, mai pe bune ca noi
Corpuri fără acnee, proaspăt fabricate
ecran pur mulat pe realitate
sex pur mulat pe corpurile întinse la soare
proaspăt deconectate
blurat și lowfat, amețitor
ceasuri scumpe numără 15 minute de faimă
începând de
acum

În România lui 2017, poeții nu mai posedă nicio aură, spune el. Nici marginali, nici genialoizi, fără superputeri. Și asta e bine. Poezia a renunțat la teribilisme și, în locul lor, s-a deschis o zonă liberă, o deschidere față de teme exotice. Ovio vorbește despre noile forme ale poezie, despre internet, promovare, vibe-ul militant, cititori. (După cum spuneam, luați o pauză de poezie). 

Primele poezii

Cred că am început să scriu la 12 ani. Prost, evident. Apoi, după ce profesoara de română din clasa a 5-a mi-a citit poeziile și mi le-a distrus complet, am renunțat la orice ambiție. M-am apucat din nou prin clasa a noua, de data asta de proză. Am umplut agende întregi. Romane, proză scurtă. Dezlânate și ilizibile, le-am aruncat fără să le recitesc. Prin clasa a 12-a am revenit la poezie.

O vecină de-a mea din Sibiu era profesoară de română și directoarea liceului pedagogic. Mă vedea constant citind în grădină și mi-a propus să mă însoțească la cenaclul – între timp îngropat – moderat de Mihai Curtean și Jean Văcărescu. Am citit, am fost primit exagerat de călduros, și cu timpul, eu și Mihai am devenit prieteni. Îmi împrumuta cărți, discutam, beam împreună și, cel mai important, îmi citea și critica foarte exigent textele. Îi datorez multe.

Ajuns la Facultatea de litere din Cluj, am citit la cenaclul „Subsol 13“, organizat pe atunci de Alex Goldiș. Am citit niște poeme ultrapornografice, ceva amestec nereușit între Geo Bogza și Nicolae Avram. O fată s-a ridicat și a plecat, iar când Alex Goldiș a publicat unul din poeme pe facebook, s-a declanșat un adevărat shitstorm în comentarii. Era foarte mișto să scandalizez, dar retrospectiv, mă bucur că poemele de atunci n-au intrat în volum.

Prima carte publicata

Primul meu volum s-a numit Pilotul și a fost publicat în 2014 la editura bistrițeană Charmides. S-a simțit extraordinar de bine: nu numai reacțiile criticii de întâmpinare, dar și părerile oamenilor, exprimate spontan la bere, mă bucurau enorm și cumva naiv.

Nu aveam așteptări și nu am încercat niciodată să-mi apăr cartea de atacuri, care, la fel ca laudele, nici n-au fost foarte numeroase. A fost un debut safe, aș zice, dar vorbesc dintr-o poziție oricum ingrată: nu pot fi imparțial cu privire la valoarea volumului, și pentru mine personal, orice formă de autopromovare se simte ca o impostură.

Poezia e pe cale de dispariție sau trăim în cele mai creative vremuri?

Cele două afirmații nu se exclud. Nu cred nici că trăim în cele mai creative vremuri, nici că poezia ar fi pe cale de dispariție. Din poezie nu dispare absolut nimic, ba chiar dimpotrivă, poezia nu face decât să acumuleze influențe din zone extraliterare din ce în ce mai variate. Din internet, muzică, tehnologie, matematică, lumea corporatiștilor, din limbajul publicitar etc.

Poeții și locul lor

În comunism, poeții erau nevoiți să încheie un pact cu regimul, pact ale cărui condiții le determinau în linii mari întregul parcurs. Adrian Păunescu l-a făcut fără mustrări de conștiință. Alții au refuzat, dar istoria literară i-a reintegrat canonului și a reparat nedreptatea. Singura posibilitate viabilă a reprezentat, pentru poeții care au produs în comunism, evazionismul, orice demers subversiv fiind imediat taxabil. Poeții se raportau, chiar și inconștient, mereu la cenzură.

În România anului 2017, poeții nu mai posedă nicio aură. Nu sunt nici marginali, nici genialoizi; poezia nu le dă superputeri. În cel mai bun caz, poezia e privită ca un hobby. În timpul liber unii joacă table, alții citesc și scriu poezie. Sunt interese la fel de valide, dar impresia mea e că, în conștiința comună, poezia e privită ca o activitate neserioasă, un demers steril și perdant. But maybe that‘s just me.

Poezia, dincolo de cărți

Orice text are potențialul de a deveni poezie, în principiu, astfel încât nu văd nimic greșit în a descoperi metafore pe feed sau în reclame. Poezia se reinventează mereu, și noile medii nu fac decât să faciliteze transferul acesta tematic.

Dacă acceptăm că asta reprezintă o formă de poezie, nu cred că e nouă: reclame care apelează la rimă și poantă pot fi găsite chiar și în reviste de la începutul secolului trecut. Posibilitățile unei astfel de poetici, cred eu, sunt limitate, și nu cred că ar depăși stadiul unor antologii de texte/ sloganuri publicitare. Estetizarea reclamelor nu poate fi decât benefică, dar forma – convenția textului – nu le permite o întindere care să le impună.

Personal, am găsit paragrafe foarte poetice în tot felul de articole de pe internet, de la unul care discuta despre microbi la unul despre efectele depresiei asupra familiilor celor bolnavi. Le-am copiat și decupat: au rezultat poeme foarte mișto.

Forme noi

Nu scriu poezie online.

A schimbat online-ul lumea poeziei?

Dacă pentru generația 2000, online-ul reprezenta o platformă de promovare și un forum în care își puteau prelucra și pregăti de publicare, după critici repetate, textele, pentru poeții debutați după 2010, internetul reprezentă un mod de viață.

Pentru poeții generației născute după revoluție, a căror adolescență s-a desfășurat online, internetul nu mai e doar un instrument, ci un mediu. Iar acest mediu a generat o revoluție sensibilă: nu mai elaborăm scenarii urbane sordide, ci scriem despre servere și leduri.

Poezia contemporana din România

Cred că cel mai bun lucru la poezia de azi e eterogenitatea discursurilor. Putem vorbi astăzi de poeți cu direcții total diferite, de la sinceritatea deconcertantă a lui Vlad Drăgoi până la conceptualismele lui Yigru Zeltil sau, de ce nu, poezia cerebrală a lui Alex Văsieș sau Dmitri Miticov.

Nu cred că mai putem vorbi de o generație, ci mai degrabă de o promoție compusă din voci distincte, aparent fără puncte de convergență, dar care totuși comunică. Mi-e greu să mă gândesc la aspecte negative. Eventual faptul că nu sunt organizate mai multe tabere de poezie.

În ultimii 10 ani, poezia și-a pierdut tenta isterică, s-a relaxat. A dispărut frica de kitsch, de patetism, de formă fixă, discreditate în poezia anilor 2000. Un alt aspect important e dialogul: între noi, dar și între generații. Observ că nu mai există atitudini belicoase. Oricum suntem o cultură minoră. În piața de carte, cel mai bine reprezentată e cartea străină. Din procentul rămas, cel al autorilor români, proza ia oricând fața poeziei. Să nu vorbim de contrastul dintre poeți contemporani și poeți deja canonizați. În contextul ăsta, e tembel să nu fim solidari.

Firul comun

Aș spune că ceea ce îi caracterizează pe poeții contemporani e tocmai deschiderea fără reticențe spre arii tematice din ce în ce mai exotice.

Dacă liberalizarea de după momentul ‘89 s-a cristalizat într-o detabuizare violentă, în care poezia a devenit foarte militantă, revoltată, obscenă și sexuală, aceste intensități au devenit cu timpul loc comun.

Nu mai sunt atât de intens apelate: poezia de azi a renunțat la teribilisme și se poate deschide acum spre orice domeniu, indiferent cât de străin literaturii, integrându-l fără probleme în estetica ei.

Vibe-ul militant

Motivul pentru care arta apelează la politic – sau invers, într-un cadru ideologic mai strict, în care politica apelează la artă sub forma propagandei  – e, cred eu, acela că nu își mai permite un caracter  aristocrat, total dezangajat, parnasian.

Dacă nu se angajează în social și politic, arta riscă să-și piardă relevanța în secolul 21, în care progresul tehnologic primează. E foarte dificil să imprimi în poezie mesaje politice, de exemplu, fără ca poezia să sufere calitativ, să devină tezistă. Altfel funcționează lucrurile în arta vizuală, unde mesajele pot fi mult mai manifeste.

Dar chiar și poezia lirică – fără mesaj politic explicit – poate genera schimbări în societate: e importantă chimia, total de acord, dar și educația sensibilă. Științele umaniste și cele reale sunt complementare.

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate?

Printr-o promovare mai activă, dublată de sprijinul, atât financiar, cât și simbolic, al instituțiilor statului. Mobilități internaționale finanțate de stat, tabere de creație, premii, distincții etc.

Promovare

Pe lângă platformele de promovare a poeziei, precum „Subcapitol“, blogul „Zona Nouă“, revista „Poesis International“ (traduceri, cronici, interviuri, anchete, poezie pe pâine) sau Facebook pur și simplu, există o serie de evenimente și cenacluri care au reușit să scoată, cu destul de mult succes, poezia la rampă și s-o aducă în contact cu publicul larg: „Discuția secretă“, „Festivalul internațional de poezie de la Sibiu“, clubul de lectură „Nepotul lu‘ Thoreau“ de la Cluj și, în sfârșit, cenaclul „Institutul Blecher“, organizat de Claudiu Komartin la București.

Relevante pentru promovare, dar și mai mult pentru informarea publicului, sunt cronicile cu care au fost întâmpinate de-a lungul timpului volumele de poezie, cronici apărute în reviste precum „Cultura“, „Vatra“, „Observator cultural“, „România literară“, „Apostrof“, „Steaua“, „Tribuna“ etc.

Proiecte artistice, mix de artă și publicitate

Pare foarte interesant. Nu am participat și nu știu dacă aș face-o. Aș accepta ca unul din textele mele să fie folosit într-o campanie, dar nu știu dacă aș fi dispus să produc un text special pentru asta. Dacă îmi place conceptul, sigur.

Cine citește poezie în 2017

Nu cred că există o serie de trăsături care să individualizeze cititorii de poezie. Nu cred că avem clasificări de genul: bugetarii, privații și cititorii de poezie. Oricine o poate citi, poezia nu e un moft. În contextul dat, ce îi unește pe cititorii de poezie e tocmai dorința, sporadică sau nu, mai des sau mai rar concretizată, de a citi poezie.

O recomandare pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

Să aleg un singur poet ar însemna să ierarhizez destul de grosolan. Aș zice că poezia anilor 2000 e una din cele mai accesibile, tocmai fiindcă apelează la un limbaj colocvial și tratează teme de actualitate: sexualitate, marginalitate, precaritate biografică, lucruri care nu ne sunt străine.

Două poeme: Cântec eXcesiv 1 – Dan Sociu, Daniela – Ștefan Manasia. Pentru generația poetică mai tânără, Alex Văsieș, Ștefan Baghiu, Radu Nițescu și Vlad Drăgoi sunt de neratat.