[Pauza de poezie] Dan Coman: Mă bucură că poetul a fost (în sfîrșit!) coborît de pe soclul ăla unde stătea de atîția amar de ani la cheremul porumbeilor

Haideți să vorbim despre poezie. Îhî, chiar așa. Dar nu metaforic, pentru că poezia - sau cuvântul care o desemnează - sunt folosite în multe feluri azi, prea vagi sau prea erodate. Să vorbim chiar despre poeți. Dar nu despre statui și nici despre păreri ieșite din fabrica Ce a vrut să spună autorul?

De fapt, ce rămâne din poezie, după ce dai la o parte neperechii și prejudecățile? Un exercițiu de respirație, poate, pentru oamenii obișnuiți. Dar asta este doar o părere. Și cu ea în brațe am pornit în căutarea poeților din România. Pentru ceilalți, poeții au o aură aparte. Aceea a turnului de fildeș. Sau a unei specii extravagante, pe cale de dispariție. Nu e deloc așa, ne spune Dan Coman, care începe seria noastră despre poezie. 

Încet-încet dispare din lumea poeziei mitul artistului nepereche, a geniului neînțeles sau a boemei obligatorii. 

A apărut relaxarea, lucru rar într-o zonă cum e cea a literaturii. Un limbaj nou, pliat pe o sensibilitate nouă – ceea ce e absolut firesc.

Dan Coman a debutat în 1995, în volumul colectiv Camera, şi apoi individual, în 2003, cu Anul cîrtiţei galbene. Au urmat: ghinga, d great coman, dicţionarul mara, Irezistibil, Parohia, Căsnicie.

 de cîteva ori pe săptămînă sunt nişte dimineţi noi
dimineţi care seamănă bine de tot cu oricare altele
doar că nu depăşesc un metru înălţime

un fel de cuburi educative pentru copiii de pînă la un an

(din noile dimineți, poezie din volumul dicționarul mara)

 Dan vorbește despre poeții fără statuie cu porumbei în cap și despre locul lor printre ceilalți, despre cititorii din 2017, internet, noile forme de poezie, vibe-ul militant, promovare și are, la final, și o recomandare pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc).

Primele poezii

Nu mai știu cîți ani aveam (cert e că nu am fost deloc un precoce). Îmi amintesc doar că de fiecare dată mă bucura foarte mult momentul dinainte de a scrie. Gîndul la posibilitatea scrisului. O formă primară de excitație. Pur și simplu, faptul că urma să scriu îmi aducea o plăcere neobișnuită. 

Niciodată n-am avut plăcerea asta cînd urma să scriu proză (sau să dau interviuri :)). Cu poezia însă, dintotdeauna. E adevărat că faptul efectiv de a scrie scădea această plăcere – nu mai spun de momentele de după. Se întîmpla și se întîmplă exact ca în sex. Cu singura deosebire că în scris ești de fiecare dată (foarte) singur.

Prima carte publicata

Am debutat în 1995, într-un volum colectiv, Camera, alături de marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene și Alin Salvan, carte publicată cu ajutorul lui Iustin Panța la Euphorion. Eram foarte, foarte tineri și plesneam de sănătate & fericire pentru că uitam să ne hrănim zile la rînd și pentru că eram convinși că lucrul cel mai important din lume e poezia.

Bucuria și încrederea pe care le-am resimțit cînd am văzut cărticica aceea nu au mai fost niciodată la fel de intense. Nici cînd am debutat individual cu anul cîrtiței galbene (în 2003), nici după ce am publicat celelalte cărți. Ba dimpotrivă, aș spune, bucuria și încrederea s-au tot estompat.

Poezia e pe cale de disparitie sau traim in cele mai creative vremuri?

Trăim vremuri foarte creative, fără îndoială. Nu știu dacă cele mai creative, dar cu siguranță vremuri propice artei, în general. Eu unul așa simt.

Încet-încet dispare din lumea poeziei mitul artistului nepereche, a geniului neînțeles sau a boemei obligatorii, după cum dispare (pe bună dreptate) ciudata idee a inspirației totale, esențiale.

A apărut relaxarea, lucru rar într-o zonă cum e cea a literaturii. Un limbaj nou, pliat pe o sensibilitate nouă – ceea ce e absolut firesc. Mă încîntă tinerii de azi (nu doar cei care scriu literatură): fără ei, fără atenția și entuziasmul lor lucrurile noi s-ar pierde imediat printre frumos aranjatele obiecte ale obișnuinței.

Poetii si locul lor

Cred că poeții au revenit unde le e locul dintotdeauna. Printre oamenii obișnuiți. Cu o muncă specifică, desigur, dar nu mai presus de inginerii agronomi, profesori sau handbaliști. Mă bucură faptul că poetul a fost  (în sfîrșit!) coborît de pe soclul ăla unde stătea de atîția amar de ani la cheremul porumbeilor.

Poezia, dincolo de cărți

E prea simplu așa. E facil să spui că poezia e peste tot. Pentru că nu e. Da, perfect adevărat, oamenii reacționează la foarte multe lucruri, trăiesc intens realitatea din jur, dar faptul că lucrurile îi emoționează nu înseamnă ca lucrurile au și devenit poezie.

Diferența e mică, e drept, dar decisivă. Pasul hotărîtor e expresia. Capacitatea de a prezenta realitatea pe care tu o trăiești astfel încît să devină lizibilă pentru ceilalți. Trebuie ca această realitate imediată să fie transformată într-una mediată, o realitate care să devină esențială și, în același timp, de neînțeles – iar pentru asta trebuie să poți manevra instrumentele sofisticate, tăioase, aproape violente ale poeziei.

Forme noi

Scriu încă de mînă, pe caiete studențești cu foi veline. Nu arăt decît prietenilor mei foarte apropiați ceea ce scriu (pînă și asta, destul de rar). Singurul experiment cu publicul sunt lecturile de poezie – iar astea îmi plac, e adevărat – pentru că pot să mă joc. În rest, schimbările vin de la sine și sunt, ca orice schimbări majore, imperceptibile.

A schimbat online-ul lumea poeziei?

Evident, schimbările sunt majore. Se vede asta în limbaj.  În ritmuri și în maniera de a structura textele. Nivelul tehnic a crescut foarte mult, atenția pentru (posibilii) cititori e tot mai accentuată.

Modul în care e gîndită și discutată poezia, rapiditatea cu care e dusă în lume, adecvarea ei la noua dinamică a lumii – totul s-a schimbat. În bine, evident. Însă nu cred că e nimic spectaculos aici. Se întîmplă asta ori de cîte ori tehnologia avansează amețitor și resetează mintea.

Poezia contemporană din România

Cel mai nasol lucru e dispariția criticii de întîmpinare. Nu prea mai sunt reviste culturale, nu prea mai scrie nimeni despre cărți. În schimb, poezia e în floare. Ștacheta e ridicată cam la fiecare 4-5 ani.

Există cîteva școli/grupuri foarte interesante, poli care generează tensiunea atît de importantă pentru salturile ulterioare (Zona Nouă de la Sibiu, Direcția Cluj, Institutul Blecher de la București, Alecartul- la Iași – ca să dau doar cîteva exemple). E bine. E bine. E foarte bine (vorba cîntecului)

Firul comun 

Există o diversitate extraordinară în poezia română contemporană. Poeți excelenți. Cărți de mare forță. Însă marea reușită a literaturii noastre actuale e sincronizarea cu ce se întîmplă la ora asta în lume (nu ni s-a întîmplat prea des în istorie). Asta cred că ar fi caracteristica cea mai importantă: o poezie vie, de mare calitate, foarte europeană.

Vibe-ul militant artistic 

Cred că arta ca mesaj poate să aibă relevanță doar în măsura în care ea e valabilă mai întîi ca artă. În ordinea asta de idei, orice fel de artă e un mesaj.

Nu unul radical (mesajul nici nu poate fi radical de unul singur), dar cu siguranță mesaj care merge către ceilalți. Iar ceilalți sunt mereu împreună, frumos ordonați într-un sistem. Niciodată sistemul nu se va clătina doar din cauza artei, dar arta poate deveni hotărîtoare în construcția acestui sistem. 

Cum pot artiștii să își facă simțită prezența mai bine în societate?

Făcînd artă de cît mai bună calitate. Adecvîndu-și discursul la realitatea din jur.  Fiind tot mai exigenți cu discursul acesta.

Promovare

La faza asta cu promovarea nu mă bag. Pur și simplu nu mă pricep. Am acceptat de fiecare dată orice sugestie/propunere (decentă) care a venit de la oameni competenți în zona asta. Știu, știu: există scriitori excelenți care reușesc să se promoveze admirabil și mă bucur pentru ei, dar cred în continuare că asta nu e treaba scriitoriilor.

De aia există specialiști, meseriași, tipi excelent pregătiți să rezolve treaba asta. Și treaba asta se va rezolva atunci cînd literatura va deveni cu adevărat vandabilă. Ce să zic? Eu unul nu știu să mă promovez altfel decît punînd din cînd în cînd poze cu mine pe Facebook :)

Proiecte artistice, mix de artă și publicitate

N-am participat niciodată la astfel de proiecte, dar mi-ar plăcea super mult! Orice joc, orice intervenție din afara literaturii în literatură mă încîntă!

Cine citește poezie în 2017

Eu și prietenii mei. Și alții, cu siguranță, mai mult sau mai puțin (ne)cunoscuți. Nu mă interesează absolut deloc dacă sunt 10 sau 10000. Nu mă pune deloc pe gînduri faptul că există oameni care nu citesc nimic (poezie cu atît mai puțin :)). E firesc. Nici nu trebuie.

Ideea e că eu, oriunde mă duc, dau mereu peste unii aflați pe aceeași lungime de undă cu mine. Ce ne unește? Posibilitatea de a bea cafea, ultimele transferuri din Premier League, terasele, urmele de pe cer, internetul, prima zăpadă. Bucuria. Plăcerea din timpul lecturii, țigara de după.

Primele poezii citite

Elena Farago. Poeziile sale pentru copii. Atunci am simțit pentru prima dată cît de puternică, de cinică și de haioasă poate fi literatura.

O recomandare pentru cei care citesc puțină poezie (sau deloc)

dragostea mea,

dragostea noastră

e prea frumoasă

eu zic să n-o stricăm

pe noi eu zic

s-o păstrăm

pentru vreun doctor

ceva

(Dan Sociu)

Un poet pentru publicitarii din Romania

Teodor Dună. Pentru că e, exact ca publicitarii, curtenitor și impecabil tehnic – și pentru că reușește de fiecare dată să surprindă cu o lume care e numai și numai a lui.