Doi povestitori au plecat prin trecut și s-au întors cu jurnale pline. Alexandru Maftei și Lucian Georgescu s-au cunoscut studenți la ATF; Alexandru regizase filmul "Schița" la final de an, Lucian l-a remarcat. Observase că regizorul ăsta era diferit de alți colegi de-ai lui din an - nu simțea nevoia de-a demonstra ceva cuiva. Atunci s-a format o prietenie de peste 20 de ani, desfășurată în fundalul unor proiecte de scurt și lungmetraj - dintre care și unele mai dureroase - dusă în creația de la Graffiti BBDO.
Prima parte, despre cum s-au înțeles în film, ruleaza mai jos. Continuarea se desfăşoară în publicitatea anilor '90, când primul copywriter de la Graffiti își invita colegul de facultate - viitor CEO al grupului BBDO - să vadă cum îi place în publicitate.
Alexandru și Lucian. Primul contact, printr-o "Schiță"
Alexandru: Pe Lucian l-am cunoscut in anul întâi de facultate la ATF (actualmente UNATC). El era la secția de filmologie scenaristică, eu la regie. A venit la mine dupa un examen in care noi, studenții de la regie ne prezentaserăm filmele de final de an și mi-a zis că i-a plăcut filmul meu; cred că era chiar primul meu film.
Operator era Alexandru Sterian și în film jucau Dana Voicu și Daniel Badale. Îl filmasem pe pelicula alb/negru de 16 mm în piața Amzei. Pe vremea când era încă piața veche.
Lucian: Îmi plăcuse Dana Voicu, o apariție poetică și stranie, un fel de Jean Seberg brunetă într-o lume cenușie la tranziția dintre două lumi.
Actrița Dana Voicu
Erau primele filme făcute de prima promoție post-revoluționară a unei facultăți înființate în perioada stalinistă, iar cursurile se desfășurau în sediul unei foste cazarme de jandarmi de unde tocmai eliminasem cu pasiune iacobină niște profesori, fără să ne dăm seama naivii de noi că nu aveam cum să curățăm niciodată școala aia de igrasia comunistă.
Toate celelalte filme ale colegilor lui Alex (știu că preferă să i se spună astăzi Alexandru, dar mi-e greu să mă obișnuiesc după atîția ani) se răfuiau cu ceva sau cu cineva – violența străzii anului '90, oligofrenii ajunși politicieni, revoluția sexuală și libertatea de a filma în sfîrșit un penis în gros plan, frankensteinii dintre noi sau din noi.
Fiecare regizor vroia să demonstreze ceva, ”cool” era un cuvînt pe care urma să îl auzim de abia după cîțiva ani, dar Alexandru Maftei părea că nu vrea să demonstreze nimic. Un film simplu, despre un sentiment simplu: iubirea. Cred că se chema ”Schița” și îmi rămîne în amintire Dana între tarabele din piață.
După ani aveam să descopăr același cadru, într-una din acele secvențe sensibile și delicate, în ”Bună, ce faci?”. Pentru că sensibilitatea este o matrice a regizorului Maftei, atît de diferit de colegii lui de generație.
”Cînd lucrurile improvizează” - un non-narativ despre Adrian Maftei
Alexandru: Anul următor l-am rugat pe Lucian să mă ajute la scenariul unui film documentar pe care îl aveam de făcut ca temă de clasă. Eu îmi alesesem să fac un documentar portret despre pictorul Adrian Maftei, tatăl meu, care murise când eu aveam vreo 13 ani. Era o modalitate de a mă apropia de el prin intermediul lucrărilor lui. Lucian a rezonat la subiect, căci și tatăl său, regizor de teatru, dispăruse prematur din viața lui. Asta cred că a fost ce ne-a apropiat în mod special.
Lucian: Lucram mult împreună pe proiectele noastre de film. Eram tineri și visam să facem cinema – ce vremuri… Așa am lucrat la ”Cînd lucrurile improvizează” – subiect greu pentru un scenarist pentru că era un film non-narativ, povestea doar prin creațiile unui pictor talentat și șters din amintirea tuturor, mai puțin a fiului, care avea să rămînă marcat pe veci de tema asta - și la ”În fiecare zi e noapte”.
”În fiecare zi e noapte” (1994)
Alexandru: În anii 3 și 4 am continuat să scriem scenariile filmelor de ficțiune pe care le-am avut de făcut la clasă împreună. Filmul de diplomă, "În fiecare zi e noapte" a câștigat Marele Trofeu al festivalului Dakino în 1995. Am sărbătorit împreună până la ziuă la Mimi's Cafe, o bodegă pe lângă Foișorul de foc.
Lucian: Cu ocazia asta îmi amintesc și de publicitate – Alex revenise pentru o scurtă perioadă de timp în agenție (n.r. Graffiti), era decembrie, lucram, doar noi doi, la un pitch, lansarea unei mașini celebre despre care astăzi nimeni nu-și mai amintește: Cielo. Alex – cred – venise cu un concept tare, ”între cer și pămînt”, ceva de genul Earth, Wind and Fire, cam ce fac astăzi o grămadă de mașini în comunicare, dar pentru vremea aia – acum pot sa folosesc cuvîntul, anul 1996 - era ”cool”.
Habar n-am ce s-a întîmplat cu conceptul, știu că am luat pitch-ul dar nu a fost niciodată produs, cert e că ne-am uitat pe geam, era noapte și ningea și i-am spus – ”Hai la Scala că e gala Dakino și mor dacă nu o văd pe Charlotte Rampling”.
Ne-am dus și spre surpriza noastră, am fost chemați la final pe scenă, luasem Marele Premiu. Pe scenă nu era Charlotte, dar era Dan Pița, care ne-a spus șoptit ”vă debutez” și un nene mai mic de statură, Pierre Henri Deleau care, am aflat mai tîrziu, era un tip tare, selector la Quinzaine des Realisateurs, care ne-a spus la fel de șoptit ”aveți un loc rezervat la Cannes la anul în competiție, dacă produceți un lungmetraj similar” .
Pița nu ne-a debutat, un lungmetraj similar nu am mai făcut, nu am fost la Cannes, ci doar pe partea ailaltă, la Biarritz, unde, din păcate, filmul a luat Marele Premiu. Spun ”din păcate” pentru că cică acolo Marele Premiu e fără bani – e însă cu adevărat mare și greu, un bronz cu care Alex proptește ușa de la bucătărie atunci cînd se fumează mult, la șpriț.
Sau, mă rog, așa mi-a spus el, eu îl mai suspectez încă și astăzi de a fi luat bani pe care nu a vrut să îi împartă cu mine, dar asta e condiția de scenarist, ce vreți.
„Titanik”, devenit "Fii cu ochii pe fericire" (1996-1999)
Alexandru: În 1996, printr-un complex de împrejurări mai mult sau mai puțin ciudate, am ajuns să scriem un scenariu al cărui titlu era inițial "Titanik", pe care speram să-l putem realiza cu ajutorul unui coproducător neamț. Tema ratării, care părea că îi însoțise într-un fel tragic pe tatăl meu și al lui Lucian, era punctul de plecare al scenariului.
Lipsa noastră de experiență și dorința de a face cu orice preț film ne-a împins într-o confruntare pe viață și pe moarte din care am ieșit amândoi cam șifonați.
Filmul, care a fost terminat în condiții foarte vitrege în 1999, s-a numit "Fii cu ochii pe fericire" și a devenit până la urmă un thriller politic pe tema puterii manipulatoare a televiziunii. Am auzit la câțiva ani după, că un mare patron de televiziune comercială, pe val atunci, s-a opus prin toate mijloacele ca filmul nostru să ajungă la cinema - și adevărul este că noi chiar ne inspirasem din poveștile pe care le aflasem despre el și felul cum își conducea televiziunea.
Până la urmă a fost bine, căci filmul a fost difuzat de Televiziunea Națională unde cred că l-au văzut mai mulți oameni decât dacă ar fi ajuns la cinema. Stau și mă gândesc acum că am fost vizionari - și azi electoratul e aburit de o televiziune sau alta; n-aș fi crezut că o să ni se întâmple așa la nesfârșit - să fim conduși de la televizor.
Lucian: "Titanik" e o poveste foarte intimă și nu mă simt în stare să vorbesc pe larg despre el. Spicuiesc doar cîteva amintiri:
-- Replica de pe platou a lui Dragoș Pîslaru, adus de la mînăstire pentru un ultim rol – ”Doar Dracul se descurcă” – o reacție la o vorbă de a mea la filmare, ”lasă Dragoș că ne descurcăm noi” – mi se pare emblematică pentru destinul acestui prim lungmetraj în care am încercat să ”ne descurcăm”.
Dragoș Pîslaru în "Fii cu ochii pe fericire". Sursa
-- Întîlnirea de la Athenee Palace cu Luggi Waldleitner, coproducătorul german de care amintește și Alex mai sus.
Mi s-a cerut să mă întîlnesc eu cu el să-i prezint proiectul. M-a întîmpinat un bătrînel bonom (octogenar) care ținea în brațe un album de amintiri – fotografiile lui cu Fritz Lang, Marlene Dietrich… Domnul Waldleitner produsese zeci de filme, printre altele "Lili Marlene" al lui Fassbinder – singurul titlu pe care mi-l amintesc acum.
Se retrăsese din activitate, cedase compania de producție fiului său care producea acum filme porno, iar Luggi îi condiționase cesiunea de sprijinirea filmelor unor tineri pe care el îi selecta cînd și cînd. Printre ei, și noi… publicitarii de la Hotelul Banat (n.r. primul sediu Graffiti). Porn meets East.
Lucian Georgescu și Dan Condurache
în "Fii cu ochii pe fericire"
-- Faptul că, dupa vreo trei ani de la terminarea filmului, o perioada dificilă și delicată, m-am întîlnit cu Alex care mi-a spus ”știi, cred că de abia acum am înțeles ce voiai să spui cu scenariul ăla”.
E un moment pe care îl amintesc de multe ori studenților mei de la UNATC. Cred că facerea unui film e ca o căsnicie. Dacă nu-l înțelegi pe celălalt, nu are cum să meargă, oricît de mare ar fi pasiunea momentului inițial. Și, dacă din acel moment pasional mai iese și un copil, dacă ai ghinionul ca el să se nască cu handicap sau dimpotrivă, să se nască mort, asta va usca orice iubire și viitorul oricărei relații.
