Câtă frunză, câtă varză. Și niște cartofi. Supraproducția și lipsa diversității îi limitează pe producătorii din Lungulețu, dar nu numai, să vândă foarte ieftin. 90 de lei per tona de varză, atat de ieftin.
Intrigat de treaba asta, Șerban Georgescu, producător, monteur, scenarist și regizor, a mers în Lungulețu (Dâmbovița), satul cu 1.000 de tractoare, de unde pleacă 10% din varza și cartofii României. Vizita s-a transformat într-o ședere de un an.
În timpul ăsta, Șerban a trăit printre țărani, făcând același lucru ca și ei: însămânțat varză și cartofi și încercat să vândă. Astfel, a închiriat un hectar de pământ și a început să bată satul în lung și-n lat, cu tot cu camere. Așa a cunoscut cele patru tipologii ale țăranului, esențiale pentru documentarul lui ”Varză, cartofi și alți demoni”: George Constantin (țăranul cool), Vrabie (țăranul vorbăreț, vesel și cu putin pământ), Nelu Pește (țăranul bogat, cu multe hectare) și Nelu zilierul (țăranul care nu are pământ și muncește "cu ziua").
La începutul plimbărilor mele prin sat, lumea nu prea înțelegea cum vine asta: un film despre cartofi și varză. Am avut suficientă răbdare și am așteptat până când am devenit o apariție banală pentru ei (...). Pe de altă parte, pe parcursul filmărilor, toată lumea a tratat discuția cu foarte multă seriozitate. Am văzut pe fețele multora că, pentru ei, era un subiect foarte important.
În prezent, filmul are doi distribuitori - Ultraviolet Media pentru România și Moldova și Deckert Distribution pentru restul teritoriilor - și și-a făcut apariția la câteva festivaluri internaționale de film.
Dar despre Șerban și filmul lui mai sunt multe de aflat, în cele de mai jos:
Chiulind pentru Cinematecă
Când eram mic, eram foarte slab și un văr îmi pusese porecla "trei oase și-un zâmbet". Între timp am ajuns la 1m84 și 96 kg. Zâmbetul a rămas. Am fost un elev destul de indisciplinat, chiuleam foarte des și pierdeam foarte multe ore la Cinematecă. Îmi plăceau mult filmele, de orice fel. Și mai târziu, ca să pot să justific timpul pierdut la filme, am zis că poate transform chestia asta în ceva.
Începutul în cinematografie
Cinematografia e un substantiv care își găsește locul în România doar în DEX. Și aici mă refer la partea a doua a definiției, cea de "industrie producătoare de filme". Și pentru că îmi place să respect termenii, începuturile într-o industrie adevărată au fost atunci când am montat și am co-produs documentare pentru case de producție externe (Norvegia, Danemarca, Elveția).
Spre zona de documentar: de ce?
Pentru că sunt curios. Și pentru că sunt totuși mai ieftin de produs. Cred foarte tare în rolul educativ al documentarelor. Ficțiunea - așa cum o văd eu - mi se pare o chestie greu de realizat. Evident că mi-ar plăcea să fac un film de ficțiune, dar pentru că vorbeam de termeni nu cred că m-aș califica pe deplin să fiu "coleg de definiție" cu Fellini, Lynch, Jarmush, etc.
Deocamdată mă simt mai confortabil cu sintagma "un film de" decât cu cea "în regia lui". Prin definiție, un film nu trebuie să fie neapărat bun. Pe când - în opinia mea - un regizor trebuie să aibă un cumul substantial de calități.
Prin filmul de producător, monteur, scenarist și regizor
Ajungi să le faci pe toate pentru că nu ai bugete suficient de generoase încât să poți angaja o echipă întreagă. Și după ce m-am obișnuit cu situația asta, mi-am dat seama că mă înțeleg suficient de bine cu mine însumi încât să mă pun singur la treabă, să găsesc soluții rapide, să nu explic prea mult, să-mi fie lene când mi-e lene sau să nu găsesc vinovați când o dau în bară.
În 1996 am montat o campanie pentru un politician faimos al vremii, în urma căreia am câștigat suficienți bani cu care să îmi pot cumpăra la acea vreme un apartament de 2 camere. I-am cheltuit participând la prima mea expediție și făcând primul meu "film documentar". Am plecat în Alaska și am urcat pe McKinley.
Dacă faci asta la 24 de ani, ești suficient de tânăr și de prost să crezi că le vei putea face pe toate la fel de ușor. Filmul a ieșit prost, dar atunci era bun, pentru că eram români și făceam ceea ce alții nu făcuseră. Pe vremea aceea era suficient. Ce vremuri ...
Povestea "Călător pe viață"
Povestea cu Alaska a rămas înfiptă acolo, în mintea mea, și mi-am amintit de Indiana Jones. Văzusem filmul la un vecin pe VHS și țin minte că puștan fiind mi-am făcut o promisiune de genul celor pe care le fac copiii la vârsta la care cred că eroii sunt doar buni, drepți și curajoși. Peste ani, uitându-mă la TV unde doar străinii făceau lucruri din astea, am zis că trebuie să mă țin de promisiune și am plecat în aventură.
Credit Foto: Alex Molovata
Au fost 36 de episoade filmate prin tot felul de coclauri, prin toată lumea, unde m-am dus mânat de cărțile citite, fără să vreau să dovedesc mare lucru, dar cu multă curiozitate și respect. Am renunțat pentru că tot umblând am întâlnit din ce în ce mai mulți turiști și din ce în ce mai puțini călători. Pe cei mai mulți din păcate îi interesează doar să bifeze, nu să cunoască.
Credit Foto: Alex Molovata
Credit Foto: Alex Molovata
Varză, cartofi și alți demoni: un an în Lungulețu
Tot din curiozitate a început totul. Dacă înainte voiam să văd cum arată lumea, ce miros și ce culoare are, de ceva timp încoace mă interesează cum funcționează. Și pentru că dragostea trece prin stomac, mi s-a părut că problema hranei și a celor care ne hrănesc e interesantă. Când ajungi în satul care are 1.000 de tractoare, care produce 10% din varza și cartofii României, dar are probleme mari cu vânzarea, ai deja începutul poveștii.
De cele mai multe ori, poveștile sunt deja în jurul nostru: pensionarii care nu au bani suficienți să cumpere, țăranii care se vaită că vând prea ieftin, legile care nu sunt înțelese sau nu sunt aplicate, etc - luând toate aceste bucățele și legându-le între ele s-a conturat oarecum povestea filmului.
Fiindcă e vorba de bani și muncă - foarte multă muncă - pentru ca totul să fie și mai credibil am considerat că trebuie să mă implic mai mult decât aș face-o ca realizator de film. Am vrut să pot avea o imagine cât mai sinceră a întregii probleme. Drept pentru care am închiriat un hectar de pământ, am însămânțat, am făcut toate muncile agricole, am încercat să vând - tocmai pentru ca mărturia mea să fie una cât mai sinceră.
Recoltele vândute prea ieftin: de ce?
Se vând ieftin pentru că este vorba de supraproducție și lipsă de diversitate. Asta nu e doar o problemă a celor din Lungulețu, ci o problemă generală. Industria cărnii are aceeași problemă, producătorii de miere au aceeași problemă, și nu numai ei. Iar valoarea muncii este evident cea care nici nu mai poate intra în discuție. Din păcate. Filmul nu și-a propus să găsească o soluție la probleme, ci doar să fie o oglindă a acestor realități.
Scenariul, echipa și sătenii
E mult spus un scenariu... Dupa ce m-am convins să devin personaj în film - ceea ce n-a fost deloc ușor pentru mine, fiindcă nu-mi place să-mi aud vocea și să-mi văd mutra pe film :) - lucrurile au mers destul de firesc și datorită faptului că înainte, timp de aproape un an, m-am tot vânturat prin sat, căutându-mi personajele care, de fapt, să spună din interior adevărata poveste. Eu am rămas doar un fel de legătură între ele.
Acel an de prospecție a fost foarte important, fiindcă am avut timp suficient să-i găsesc pe cei patru oameni (George Constantin, Vrabie, Nelu Pește și Nelu zilierul) reprezentativi pentru ceea ce voiam eu să transmit. George reprezintă un eșantion mic, foarte mic: e țăranul "cool". Vrabie e țăranul vorbăreț, vesel și cu putin pământ; aproape 80% dintre țărani sunt așa. Nelu Pește e țăranul bogat, cu multe hectare de pământ; muncește extrem de mult, iar pentru el pământul e mai presus de orice. Iar Nelu zilierul este, evident, cel care lucrează "cu ziua"; nu are deloc pământ, dar reprezintă și el un eșantion important.
La începutul plimbărilor mele prin sat, lumea nu prea înțelegea cum vine asta: un film despre cartofi și varză. Am avut suficientă răbdare și am așteptat până când am devenit o apariție banală pentru ei și au ajuns să se simtă și ei confortabil în fața camerei de filmat. Pe de altă parte, pe parcursul filmărilor, toată lumea a tratat discuția cu foarte multă seriozitate. Am văzut pe fețele multora că, pentru ei, era un subiect foarte important și în care s-au implicat cu tot sufletul.
Cele mai mari hopuri din calea finalizării filmului
Când încă nu strânsesem tot bugetul filmului, diverși colegi din echipă mă tot băteau la cap să începem totuși, orice ar fi, fiindcă deja pierduserăm un an de zile mergând prin sat. Dar mi-am amintit de fiecare dată momentele în care, la montaj, cu filmele altor regizori, foarte frecvent apărea un fel de scuză - uneori complet inutilă - de tipul "Ei, dacă aș fi avut mai mulți bani, mi-ar fi ieșit mai bine chestia asta...".
Așa că am decis să nu fac compromisuri și să mă apuc de filmat de-abia după ce voi avea tot bugetul acoperit. Tocmai pentru ca, în cazul în care filmul n-ar fi ieșit așa cum îmi doream, să evit să folosesc și eu aceeași scuză. Am făcut bine că am așteptat, pentru că am avut banii necesari pentru a sta relaxați și a ne concentra strict pe proiectul nostru, nu pe alte aspecte.
Aș putea să vă spun că am stat zile întregi la 40 de grade, în plin câmp, că am împrăștiat bălegar, că am muncit din greu. Dar mie toate astea mi-au plăcut. N-au fost hopuri mari, nu mi s-a părut greu, fiindcă fac ceea ce îmi place.
Promovarea și distribuitorii
Avem chiar 2 distribuitori - Ultraviolet Media pentru România și Moldova și Deckert Distribution pentru restul teritoriilor. Filmul a intrat într-un circuit de festivaluri și a fost bine primit, din Ucraina si Leipzig până în Tenerife.
În București, Constanța și Bârlad rulează în cinematografe, așteptăm cu interes proiecțiile din cadrul Zilelor Filmului Românesc de la TIFF și cel mai tare mă bucură până acum parteneriatele cu Guerilla Verde și One World Romania la Școală, datorită cărora filmul ajunge la publicul tânăr, în școli și licee. Împreună cu Ultraviolet Media avem în plan o caravană în zona rurală, unde deja am fost solicitați de mai multe asociații de fermieri.
Sursele de finanțare
Primii care au crezut în film au fost televiziunea publică germană MDR, care ne-a adus apoi și sprijinul ARTE. Completarea resurselor a venit de la CNC, programul Creative Europe MEDIA al Uniunii Europene, dar și parteneri privați - Vitrina Media, Romaqua Group și Mitsubishi Motors. Un partener foarte important a fost si TVR-ul, care deși blamat de mulți, rămâne aproape singura televiziune care difuzează documentare românești și a cărui arhivă este o adevărată comoară.
Pe viitor
Am inițiat un proiect online, l-am denumit de "entertainment inteligent". DECS este o colecție de interviuri și clipuri-documentare despre inovație și oamenii care creează valoare în România, o platformă de interacțiune ce își propune să promoveze tot ce înseamnă actual, românesc, de calitate în Știință, Tehnologie, Medicină, IT, Economie, Societate, o destinație online pentru orice spirit curios și îndrăzneț. Ne dorim să devină doza zilnică de "inspirație pentru inovație".
Pe viitor asta vreau să fac - să mă implic mai mult în proiecte de educație, cred că tinerii din România au mare nevoie de așa ceva.
