Mana sus cine n-a fost vreodata respins! Gandul poate va zboara la bataliile de pe campul de lupta amoros, dar respingerea poate lua multe forme: de la un interviu ratat, la apartenenta unui grup. Deci nicio mana in aer, clar.
Si cum, vorba Mariei Nazdravan, exista podcasturi despre orice mai putin despre respingere, s-a gandit sa faca ea unul. Si a aprut The Rejected Podcast. Astfel, un publicitar mutat la Londra a descins in lumea audio cu un podcast facut in engleza.
In primul episod, Maria a povestit despre propriul moment ”rejected”. Partener de dialog i-a fost Catalin, chiar cel care a lasat-o in offside-ul friendzone-ului, in urma cu cativa ani. Si fiind despre d-ale sufletului, promovarea s-a facut pe aplicatiile de dating. Strategia a inclus si cateva profiluri false de barbati, astfel incat TheRejected sa apara si in cautarile femeilor.
Si un detaliu interesant despre muzica buna care e folosita in podcast: autoarea le scrie artistilor pentru a le cere acordul pentru cele ~20 de secunde folosite in episod. Josephone Foster, Kevin Barnes si cei de la Of Montreal pot confirma, ca si-au dat ok-ul.
De la HOGSV incoace
Pff, de unde sa incep? Mi se pare ca am facut o viata de lucruri. Am sarit doua fusuri orare catre vest. Am crescut. Am prins pofta de viata. Am descoperit painea sourdough cu avocado. M-am obisnuit cu ideea de a-mi da aproape jumatate de salariu pe chirie. M-am apucat sa invat sa codez. M-am dezindragostit si reindragostit de publicitate. M-am gandit sa-mi schimb cariera. Apoi am mai mancat niste paine cu avocado.
De la McCann, la Edelman Deportivo
De la MRM Romania am taiat-o la Londra pentru ca, pur si simplu, m-am simtit mai acasa decat in Bucuresti. Am avut noroc sa prind un rol la MRM-Meteorite, unde am ramas putin peste doi ani si am invatat cam cum merg lucrurile in publicitate aici.
Insa de vreun an agentia a trecut prin schimbari de management, care au adus odata cu ele schimbari in munca de zi cu zi. M-am trezit ca nu mai faceam ce-mi place, iar multi dintre oamenii cu care imi placea sa lucrez nu mai erau acolo.
Ne-am hotarat sa plecam fix post-referedumul Brexit, cand piata inghetase. Abia prindeai un anunt de job. Pana si freelancerii se angajau permanent.
Incet-incet lucrurile si-au revenit la normal, si-am inceput sa mergem la interviuri. Ne-am dat seama ca nu mai vrem o retea, cu toate politicile si restrictiile care vin “de sus”. Ne-a luat cateva luni sa gasim un rol care sa ne multumeasca.
In final, am acceptat rolul la Edelman Deportivo, cest butic de creatie suedez in mijlocul uneia dintre cele mai mari agentii de PR din lume. Edelman trece printr-o transformare majora de cand a achizitionat agentia suedeza Deportivo, si e fain sa simti ca ai fost ales special pentru a modela viitoarul agentiei.
The Rejected Podcast
Nu-mi dau seama exact cand a inceput totul. Era o perioada in care simteam foarte tare nevoia unui outlet creativ in afara biroului. Ascultam foarte multe podcasturi, citeam mult, ma reapucasem sa desenez.
Mereu am vrut sa scriu, dar simteam ca nu am gasit formatul potrivit. Asa ca initial m-am apucat sa desenez niste mici comics despre respingere, mai mult sau mai putin inspirate din propria experienta.
Surprinzator - pentru ca nu ma pricep prea bine la desen - au prins foarte bine. Oamenii s-au apucat sa imi spuna povestile lor. Si deodata s-au aliniat planetele. Am stiut ca asta vreau sa fac, un podcast despre respingere, cu povesti si specialisti si muzica misto.
Evident, nu m-am apucat imediat de treaba. Mi-era teama ca n-o sa fiu in stare sa scot tot ce-i mai bun din idee. N-am facut radio niciodata, habar n-aveam sa editez, nu suportam sa imi aud propria voce.
Mi-a luat vreo 3 luni sa imi adun curajul, timp in care am testat ideea podcastului pe diversi prieteni. A ajutat foarte mult sa vad ca exista entuziasm pentru ceva de genul asta, mai ales in contextul in care lumea podcasturilor deja e suprasaturata cu show-uri despre orice. Orice, mai putin respingere.
Dificultati
Cel mai mare obstacol e timpul. E greu sa scrii, editezi, cauti muzica, intervievezi, pui totul cap la cap, in timp ce continui sa mergi la un job full-time care iti mananca mai tot timpul si energia. E foarte mult de munca, si mult de invatat. Am renuntat la iesiri in oras si multe weekenduri lenese, dar n-am regretat nimic.
Al doilea cel mai mare obstacol sunt chiar eu. Cred ca tind sa fiu putin cam dura cand vine vorba de munca mea, si uneori e chiar absurd. Ma astept ca fiecare episod sa fie la nivelul This American Life, dar uit ca show-ul ala are o armata de oameni in spate cu zeci de ani de experienta in radio. Neajunsurile tehnice sunt nimic pe langa dilmele existentiale pe care le am zi de zi cand ma asez la birou.
Cel mai misto a fost cand am lansat primul episod. Eram in vacanta dintre joburi si lucram intens la el de vreo 5 zile. Cu cateva ore inainte sa il lansez il ascultam si tremuram de nervi pentru ca nu imi dadeam seama daca e bine sau nu. I-am dat drumul, oamenii au inceput sa asculte si sa imi scrie. Mi-a luat vreo 3 zile sa ma relaxez si sa il pot asculta fara sa simt ca innebunesc.
Primul episod
Mi s-a parut important sa lansez podcastul cu o poveste personala, sa ma fac vulnerabila. In fond, asta imi da credibilitate in fata ascultatorilor, si tind sa o fac si in timpul interviurilor, ca sa-mi incurajez invitatii sa se deschida.
Iar Catalin… Of, Catalin e probabil unul dintre cei mai misto oameni pe care ii poti cunoaste intr-o viata de om. Si este unul dintre putinii cu care pot sa vorbesc despre absolut orice. Impartasim acelasi umor copilaresc si cretin, plus un oarecare cinism. Cand asculti interviul cred ca poti sa te prinzi cand situatia devine usor incomoda - de obicei unul dintre noi face o gluma stupida.
Dar sincer, a fost mai usor decat ma asteptam. Cred ca ipostaza de intervievator a ajutat mult, mi-a permis sa ma dedublez si sa ma detasez partial. Povestea noastra a primit cel mai bun feedback din partea ascultatorilor, si asta e fix pentru ca amandoi am avut deschiderea sa vorbim despre ce simtim si cum gandim.
Care e rolul podcastului?
Depinde pentru cine intrebi. Pentru mine, podcastul e terapeutic. E chestia care ma face sa fug acasa, numai ca sa ma asez la birou si sa scriu. Pentru ascultatori, il vad undeva la mijloc intre entertainment si… educatie.
Vorbim prea putin despre respingere, ne inchidem in noi si luam totul foarte personal. La final, nu invatam nimic. Mie una mi-a luat ani de zile sa inteleg asta. Caut sa spun povesti pentru ca vreau sa normalizez ideea respingerii. Si pentru ca povestile sunt de cele mai multe ori amuzante, odata ce esti dispus sa le privesti mai detasat.
Recunosc, cateva dintre interviuri au fost mai degraba terapie pentru invitati. Am fost de partea cealalta a unui interviu de doua ore la ora 3 dimineata cu o gagica din SUA care efectiv nu se mai oprea din vorbit.
Pe la mijloc m-am prins ca materialul n-o sa ma ajute, mi se inchideau ochii in ultimul hal, dar am continuat pentru ca simteam ca are nevoie sa ii spuna cuiva toate lucrurile alea.
Museum of failure
E amuzant ca, fix inainte sa vad articolele despre Museum of Failure, chiar ma apucasem sa schitez un episod fix despre inovatii ratate. Tehnologii sau idei care au entuziasmat lumea intreaga, dar n-au dus nicaieri odata ce-au iesit pe piata.
Practic, Samuel West a facut tot researchul pe care voiam sa il fac eu. Imi place in mod special felul in care a abordat ideea de failure, ca prag necesar si inevitabil catre inovatie, singurul mod prin care inveti.
Pentru ca asta e fix atitudinea pe care vreau sa o promovez prin podcast. I-am scris cum am vazut articolele pe net, si mi-a raspuns imediat cu invitatia sa il vizitez. Ma duc din pura curiozitate, si partial din gelozie - de ce nu m-am gandit eu sa deschid un muzeu ca asta?
Felul in care intervievez oamenii pentru podcast e foarte flexibil. De obicei pornesc cu un set de curiozitati, o mana de intrebari evidente, dar imi place sa-mi acord libertatatea de a nu urma un curs prestabilit al discutiei.
De exemplu, vreau sa stiu ce l-a motivat sa colectioneze toate obiectele astea. Care e preferatul lui, si de ce. Care a fost cel mai greu de obtinut. Ce parere are despre faptul ca stirea despre muzeu a devenit virala. Dar vezi, astea sunt intrebari pe care le-ar putea pune oricine. Cred ca lucrurile cu adevarat interesante reies din dinamica noastra, cel putin pe asta ma bazez.
Muzica si echipamentul
Alegerea-i usoara. Odata ce stiu povestea, caut o piesa care sa completeze atmosfera interviului. Partea cea mai grea e cu drepturile. Legea copyrightului pentru podcasturi e foarte vaga, nimeni nu stie exact ce, cum si cat ai voie sa folosesti fara sa ti-o iei pe coaja. Teoretic, nu te prinde nimeni pentru 20 de secunde. Practic, parca nu e ok sa folosesti munca altora fara macar sa ceri voie.
Asa ca impasul asta m-a impins sa le scriu personal artistilor. Cand schitam ideea podcastului, mi s-a pus pata pe She’s a Rejecter de la Of Montreal, una dintre trupele mele preferate.
Mi se parea ca fara piesa aia nici nu merita sa fac podcastul. Asa ca i-am scris lui Kevin Barnes pe Instagram si, ghici ce, trei ore mai tarziu mi-a raspuns in cel mai adorabil mod ca sigur ca pot folosi piesa.
Asa am facut si cu Josephone Foster, apoi cu solistul trupei Foxing care mi-a dat voie sa ii folosesc cel mai nou cantec in episodul doi. In rest, incerc sa gasesc piese relativ ieftine pe site-uri de licensing gen Jamendo. Dar in viitor mi-ar placea ca podcastul sa fie o platforma pentru artisti la inceput de drum, sa crestem impreuna.
Cat priveste echipamentul, e foarte tentant sa investesc in toate jucariile de pe net. Momentan, avand in vedere ca platesc din propriul buzunar, incerc sa ma abtin.
Investitiile pana acum au fost chestii necesare: un microfon blue Yeti, cam cel mai popular printre podcasteri amatori, si domeniul pe Squarespace unde urc totul. Probabil va urma un microfon portabil, desi iPhone-ul a facut fata destul de bine pana acum. Dar cam atat, in punctul asta cel mai important e sa investesc in mine, sa invat cat mai mult.
Ascultatorii
Ascultatorii sunt fix cum ma asteptam. Jumatate din Romania, si cam jumatate din UK si SUA, in general intre 24 si 35 de ani.
Avand in vedere ca am lansat doar un episod pana acum, va fi interesant sa vad cum evolueaza. Cat despre feedback, a fost surprinzator de bun - si nu ma refer numai la lucruri pozitive, cat si la critici. Am primit mesaje detaliate, inclusiv de la oameni cu experienta in domeniu, cu parti bune si parti care pot fi imbunatatite, chestie care m-a bucurat enorm.
Promovarea
Pentru ca primul episod era despre romantic rejection, m-am apucat sa il promovez pe mai toate aplicatiile de dating. Practic, m-am folosit de expunerea pe care o aveam deja pe profilul personal - mi-am tranformat profilul in Rejected si am dat swipe right peste tot.
Am creat si cateva profiluri false ca barbat, ca sa pot aparea si in cautarile femeilor. Si a functionat, oamenii s-au apucat sa imi spuna povesti, sa imi dea feedback despre podcast sau pur si simplu sa imi confirme ca e o idee buna.
In rest nu ma concentrez pe promovat. Prioritatea mea momentan e sa produc un podcast cat mai bun, care creste organic pentru ca oamenii il apreciaza si isi conving si prietenii sa il asculte. That’s the dream.
Planuri
Vreau sa acopar cat mai multe aspecte ale respingerii. Am cateva idei pe care abia astept sa le produc, gen episodul despre oameni care se simt respinsi de animalele de companie, sau mame care nu se simt acceptate de bebelusi.
Ideal, sper sa devina ceva suficient de mare incat sa imi permita sa calatoresc de colo-colo ca sa intervievez specialisti sau oameni cu povesti iesite din comun. Daca totul merge bine, ma gandesc si la monetizare.
O pagina de Patreon, unde ascultatorii pot contribui lunar, mi-ar putea acoperi din costuri si mi-ar da ceva mai multa libertate. Dar e prea devreme pentru asta.
