Scenografia e o treaba destul de neinteleasa. In primul rand pentru ca nu e usor de facut, daca ai pretentia sa o faci bine. Scenograful este pentru teatru si scena ceea ce este chirurgul pentru medicina: trebuie sa stii din toate ca sa poti profesa.
Mihai Pacurar este scenograf, iar primul proiect pe care l-a avut a fost ”I Hate Helen” (n. red. ”Mi-i nesuferita Leana”) de Peca Stefan, in regia lui Carmen Lidia Vidu. Dar nu e doar scenograf. De pilda, in 2006 a pus pe picioare Wonderboy, un studio de creatie care isi avea bat-cave-ul in publicitate. Partener in rele i-a fost Mihai Sibianu.
Apoi, in zona de publishing, proiectele lui Mihai Pacurar numara doua titluri interesante. Mai intai, TATAIA, un proiect al Asociatiei Noi Facem Bine, iar apoi, Infinitezimal, o publicatie finantata de Consiliul Judetean Bistrita-Nasaud si Centrul Judetean pentru Cultura Bistrita-Nasaud.
Iar pentru final, ca cireasa de pe tortul creativ, am pastrat latura ludica a personajului nostru, care face si animatie. ”Cutia alba”, de exemplu, i-a luat 5 ani ”cu tot cu idee, scenariu, storyboard”. Iar acum, ea isi urmeaza destinul, luand la rind festivalurile de animatie de pretutindeni.
Sa ne cunoastem
Am studiat pictura la Liceul de Arta Sabin Dragoi din Arad (unde am crescut), apoi scenografia la Universitatea de Arta din Bucuresti. Intre anii 3 si 4 de facultate am participat timp de doua luni la un workshop pentru arte performative, light design si projection design, organizat la Berlin de MAPA (Moving Academy for Performing Arts), o companie din Amsterdam.
Dupa 2002, anul in care am absolvit, am ramas in Bucuresti pentru urmatorii 14 ani, timp in care am lucrat ca scenograf si artist video in teatru, TV si publicitate, creative director pentru proiecte de publicitate si publishing si, ocazional, ca ilustrator.
Primul proiect scenografic
Am inceput sa lucrez sustinut in teatru incepand cu 2005. Am lucrat atat in teatre de stat cat si in proiecte independente, cu balanta inclinand catre primele. Cu toate astea, primul proiect care a pornit seria de lucru constant in teatre a fost o combinatie intre cele doua. I Hate Helen de Peca Stefan, in regia lui Carmen Lidia Vidu, la ArCUB.
Pe atunci, institutia functiona inca in strada Batistei si ne-a pus la dispozitie spatiul si timpul necesar pentru repetitii. Neavand insa ateliere si avand un buget redus pentru productie (lucru asumat din start), a trebuit sa fim inventivi cu ce am avut la dispozitie plus lucrurile adunate de la fiecare de acasa.
E un scenariu clasic, care se repeta si azi in destule locuri in care se face teatru independent. Pentru mine procesul a fost revelator atat in ceea ce priveste reinventarea obiectelor scenice, cat si in privinta folosirii spatiului “dezbracat” al scenei. A fost totodata si primul proiect in care am folosit proiectiile video de la un capat la celalalt al spectacolului, de multe ori ca instrument narativ principal.
Fiecare proiect in parte vine cu setul lui de provocari. Unele sunt asumate din start, altele apar pe parcurs. Atata timp cat reusesc sa il fac fericit pe Mihai cel care, la inceputul proiectului, a venit cu un concept si cu un set de schite si sa ii ofer (eu, Mihai – supervizorul de ateliere) un produs final in acei parametri, sunt mandru la fiecare proiect.
"E doar sfarsitul lumii". Teatrul Odeon Bucuresti, 2007, regia Radu Afrim
Asta pentru ca si eu, seful de santier, trebuie sa ma scot cu ceva. E clar ca Mihai-cel-cu-conceptul e cel privilegiat la sfarsitul zilei (la premiera). Si e bine sa stie ca se poate baza pe cineva.
Die Firma Dankt. TNRSibiu, 2015, regia Theodor-Cristian Popescu
Rosmersholm, Ujvideki Szinhaz, 2013, regia Anca Bradu
"Oameni obisnuiti", TNRSibiu, 2016, regia Gianina Carbunariu
Ce nu prea se stie?
Pare ciudat, dar din ce am vorbit cu oamenii in general, cel mai important lucru de stiut este ca scenograf nu este tot una cu scenarist. #maidesdecataicrede
Acum serios, intrebarea asta in sine e o provocare pentru mine. Incerc sa gasesc ceva specific. Probabil faptul ca in meseria asta trebuie sa stii, si daca nu stii, trebuie sa inveti din toate sub-domeniile artei. Si sa nu mai vorbesc de mestesuguri.
Pe langa cele evidente, arhitectura, sculptura, pictura, grafica, inginerie, te vei trezi ca acumulezi cunostinte despre landscaping, design industrial, optica, sisteme de ilumiat, grafica 3D, video mapping, cofetarie, perucherie, pielarie si pot merge asa o vreme.
"Martiri". TNRSibiu, 2016, regia Radu-Alexandru Nica
Proiecte in publishing
In 2006, am infiintat impreuna cu Mihai Sibianu, un prieten si partener de lucru din anii anteriori, Wonderboy, un studio de creatie prin care ne-am ocupat de diverse proiecte orientate in special inspre zona publicitatii.
In 2008 am castigat concursul de re-branding al publicatiei Republik, impreuna cu Ioana Cotulbea pe post de editor sef. Asa am ajuns sa ne ocupam de ultimele 8 numere ale acelei reviste, perioada in care am capatat experienta si am format conexiuni cu multi oameni din domeniu.
Aceasta a fost si perioada in care capacitatile noastre creative s-au intalnit cu dorinta de a schimba ceva in peisajul cultural urban.
TATAIA s-a nascut ulterior, ca proiect al Asociatiei Noi Facem Bine, pe care am fondat-o impreuna cu Mihai si Ioana, si menirea ei a fost de la inceput sa se constituie ca o platforma de exprimare pentru artisti tineri, construita pe un vibe pozitiv, proactiv, fiind necesara – am simtit noi – intr-o perioada de rearanjare a valorilor in societatea romaneasca.
TATAIA a fost doar unul dintre proiectele asociatiei, cel cu care am ales sa plecam la drum primul, cel care am simtit ca ne va ajuta sa le coagulam, in timp, si pe celelalte.
Nucleul principal al publicatiei l-am constituit noi trei, impartindu-ne clar task-urile de specialitate si asumandu-ni-le impreuna pe cele comune. In final, am strans o lista de peste 400 de oameni cu care am tinut legatura (impreuna), de la colaboratori (pe editorial si grafica) pana la parteneri media, parteneri de distributie sau diverse persoane care au pus umarul intr-un fel sau altul pe parcursul procesului.
Ca experienta personala, a fost extrem de folositor sa fiu parte intr-un proces integral, de la alegerea numelui si a formatului, pana la bunul de tipar din tipografie si apoi distribuitul revistelor in locatiile alternative.
A fost o lectie importanta despre ce inseamna echipa, atat ca echilibru personal/profesional cat si ca eficienta a asumarii unor decizii. Probabil la fel de importanta ca experienta capatata este si bucuria pe care o simti (si mandria, de ce sa nu spun?) in momentul in care lucrurile capata substanta, cand incepi sa primesti feedback de la cititori, cand oamenii te contacteaza ca vor sa faca parte din comunitatea la care ai pus umarul.
Provocarile au tinut in principal de extinderea echipei, lucru care s-a intamplat treptat, pe masura ce am intrat mai mult si in online si sarcinile au devenit mai prezente la nivel de frecventa.
Pe de alta parte, a trebuit sa invatam, tot treptat, sa aducem TATAIA la nivelul unui produs autosustenabil financiar, lucru care s-a intamplat mult mai usor din momentul in care (din nou) am intrat in online.
Eram constienti de la bun inceput ca produsul pe care il scoteam in print, in conditiile grafice si la dimensiunile respective, intr-o epoca in care totul se muta in online este un alint, insa, asa cum ne-au confirmat multi oameni, unul de care inca era nevoie.
Cu toate astea, am decis sa ne oprim la un moment dat, sa punem TATAIA in cui pentru o perioada nedeterminata, datorita unor alegeri personale vis-a-vis de drumul fiecaruia, si sa revenim intr-o forma sau alta cand planetele se vor realinia.
Infintezimal
La INFINITEZIMAL rolul meu este mult mai restrans. Aici am privilegiul sa ma intalnesc cu echipa de doua ori pe an timp de o saptamana-doua si sa concep vizual numarul respectiv.
Ce imi place foarte mult la stilul asta de lucru e ca timpul restrans obliga la un soi de sinceritate in luarea deciziilor si la o prospetime a rezultatului final. Orice invatamant as aduce cu mine la INFINITEZIMAL, formatele sunt atat de diferite (cel al publicatiei si cel al echipei) incat trebuie sa las totul la usa.
Publicatia este initiata si condusa de Sebastian-Vlad Popa. El alege la fiecare numar o tema care coaguleaza un fel de zeitgeist al echipei din perioada respectiva, dupa care coordoneaza crearea si colectarea textelor.
Ceilalti colegi permanenti sunt Iuliana Dumitru, Diana Elena Oprea si Vincentiu Iacob. Pe langa ei, exista la fiecare numar, o serie de colaboratori care au rubricile lor permanente. Intr-un colegiu de redactie mai extins, echipa e formata din oameni de litere, plasticieni, scriitori, arhitecti, muzicieni.
Deocamdata, promovarea se face in principal online si prin evenimente conexe, cum ar fi expozitii ale artistilor prezenti in revista, sau prin lansari de carte (INFINITEZIMAL a lansat de curand o serie editoriala proprie, Colectia INFINITEZIMAL).
In acelasi timp, fiecare numar se bucura de cate o lansare in prezenta echipei, in general cu gazduirea unuia dintre prietenii publicatiei, Muzeul Taranului Roman, Institutul Francez sau Libraria Carturesti.
Publicul este in mod firesc cel umanist, dar structura editoriala incearca sa identifice in egala masura si publicul egal dinamic si cautator de cultura care este de formatie „reala” sau tehnica: medici, ingineri, functionari, etc. De aici, aspectul moderat eclectic si interdisciplinar al structurii editoriale.
Vanzarile infinitezimale
In prezent, se vand cateva sute de exemplare pe numar. Publicatia este finantata de Consiliul Judetean Bistrita-Nasaud si Centrul Judetean pentru Cultura Bistrita-Nasaud. Cautam desigur solutii de finantare independenta, sponsori si publicitate si, implicit o distributie mai vizibila.
Pentru ca, in ciuda dimensiunilor ei fizice enorme, INFINITEZIMAL sufera din cauza vizibilitatii precare: impaturita pe rastelurile de librarie, sau devenita suport pentru alte obiecte care au si ele dreptul la spatiu, isi pierde puterea de provocare si perplexitate, pe care o provoaca oricarui cititor individual care reuseste sa ajunga totusi la ea.
"Cutia Alba"
Am lucrat la Cutia alba putin peste patru ani de zile din momentul in care am filmat prima scena (care ulterior a fost rotoscopata). Cu tot cu idee, scenariu, storyboard, probabil in jur de cinci ani.
M-am ambitionat sa lucrez de unul singur la proiect, dorindu-mi foarte mult sa invat pe parcursul procesului cat mai mult, despre cat mai multe tehnici de animatie. Spre final am cedat si am cerut ajutorul catorva prieteni ilustratori, insa spre norocul meu nici unul nu a fost disponibil, asa ca am dus totul la bun sfarsit de unul singur.
Mai tarziu, bineinteles, dar a meritat. Vorbesc, desigur, despre partea vizuala. In rest, am primit ajutor nepretuit de la Vlaicu Golcea (muzica si sound-design), de la Nicoleta Lefter, Andrei Elek, Coca Bloos, Constantin Cojocaru, Florin Piersic jr., Daniel Popa, Laurentiu Banescu, Victoria Raileanu, Conrad Mericofer si Irina Bucescu pe partea de actorie/voce, Lavinia Ivan, Iuliana Dumitru si Vincentiu Iacob m-au ajutat cu o parte din texte si nu in ultimul rand Costas Ivanov, Codin Oraseanu si George Dancu m-au ajutat cu inregistrarile vocilor.
In afara de computerul personal, Adobe CC, un soft 3D, aparatul foto si ocazional hartie si instrumente de desen nu am consumat alte resurse. Doar timp. Mult timp, gasit printre proiecte de scenografie.
Mi-am dorit de mult timp sa fac animatie. Cred ca sunt deja 12 ani de cand am avut primul gand serios ca TREBUIE sa fac animatie. S-a intamplat in timp ce vizionam o animatie japoneza, Mind Game.
M-a impresionat atat de tare prin puterea incredibila a acestui instrument vizual de a te purta prin naratiune, de a transmite o plaja atat de larga de emotii, incat am decis ca mi-am gasit in sfarsit mediul perfect de exprimare.
Doar ca, pentru a duce la bun sfarsit un astfel de gand (ca si in cazul revistei TATAIA, de altfel) trebuie sa dedici foarte multe resurse personale si mai ales timp, ceea ce inseamna automat ca sacrifici alte lucruri care cad din plan. Dar bineinteles ca in final merita fiecare secunda.
Planuri
In acest moment, Cutia Alba isi urmeaza traseul prin festivaluri de animatie din toata lumea. In timp ce ma bucur de tot ce vine de aici, pregatesc deja alte doua scurtmetraje de animatie.
Unul dintre ele, mai rudimentar, il voi face din nou, de unul singur. Celalalt va urma un drum nou pentru mine, cel al finantarilor si al colaborarii cu alti artisti, producatori, cu o echipa completa. Acesta este deocamdata in faza de dezvoltare a scenariului.
Voi continua sa fac scenografie de teatru, chiar daca mai putin decat inainte. Principala provocare in perioada urmatoare va fi sa balansez timpul intre aceste doua drumuri (scenografie si animatie).
In ceea ce priveste ambele trasee, simt ca sunt foarte la inceput. Dupa 10 ani, scenografia abia incepe sa isi arate posibilitatile pentru mine, iar animatia, luata in contextul artei video experimentale se poate intinde pe o plaja mai larga decat pot sa vad in momentul asta.
