Doamna Geta își pune pălăria pe cap, costumul de baie (dintr-o singură piesă), își procură niște baloane cu Heliu și se lasă purtată de văzduh. Ea poate fi auzită din timp în timp: le vent nous pooorteraa.
Așa cum v-ați prins deja, Doamna Geta este un personaj fictiv. Imaginat de Emilia Barbu, care nu activează în sectorul regretelor, ci numai în cel al artelor, personagiul doamnei Geta este colorat și grăsuț.
Cât despre Emilia, ea nu este grăsuță, dar culoare are destulă, veți vedea din interviul de mai jos. Are 29 de ani, scrie pentru SUB25 și Glamour, iar cei de la Cărturești i-au dat pe mână proiectul ROD, unde desginul românesc își face de cap.
După ce a terminat Universitatea de Arte, vreme vreo 2 ani Emilia a lăsat baltă desenul. Sistemul stricase bunătate de artistă, preschimbând-o în creator istovit. Dar apoi... ceva s-a întâmplat. Citiți despre acest ceva, neîntârziat!
Fără regrete
Doamna Geta se numește în timpul ei liber Emilia Barbu, posesoare a 29 de primăveri. Ce tot fac cu viața mea mă întreb și eu alături de părinți, bunici și alte foruri superioare. Am terminat Sava, ceea ce reprezintă în continuare highlight-ul vieții mele profesionale.
În domeniul regretelor nu activez, probabil că de aceea compensez din plin la capitolul visare, și ziua, și noaptea. Altfel, când sunt în civil lucrez la Cărturești unde mă ocup de ROD, proiectul lor de design românesc, scriu la SUB25 și Glamour, și recent m-am reapucat de școală (merg la un master de Studii Vizuale și Societate care-mi place de mor).
Cu desenul am început ca toți copiii, pe pereți și pe oriunde apucam în principiu. De învățat am avut noroc de câteva personaje care să-mi dea ghes: mai întâi Costin Neamțu la o școală de arte la care mergeam în paralel cu cea normală, în gimnaziu, și mai târziu Nicolae Alexi, care m-a pregătit pentru facultate și pe care îl ador până-n pânzele albe (și care, de altfel, mi-ar da cu ceva în cap dacă ar vedea cum desenez acum). Am făcut și Universitatea de Arte, dar acolo mai mult m-am dezvățat să desenez.
Prima lucrare
Nu îmi mai amintesc exact care era prima, dar am o imagine distintctă în minte cu mine stând la masa din bucătărie și desenând cu acuarele ceva ce trebuia să fie „Frumoasa și Bestia" (desenul meu animat preferat).
Țin minte că eram super entuziasmată și aveam așa o viziune foarte clară în minte cu ce trebuia să iasă, doar că rezultatul a fost până la urmă o masă amorfă de marouri pe o hârtie ondulată de udă ce era. Un caz clasic de „expectations vs reality" care avea să mă urmărească pe tot parcursul vieții, dacă stau bine să mă gândesc.
Arta Doamnei Geta
Nu cred că aș putea să spun că am un stil artistic, mi se pare că e nevoie de mult mai multă muncă și talent și asumare ca să vină vorba de așa ceva, de stil artistic poate fi vorba la un Perjovschi, un Tolici, nu la acest nivel.
Altfel, ce fac se poate numi neserios, ironic, mi-ar plăcea să fie și deștept și amuzant, dar cred că mai are până acolo, la nivel de expresie vizuală, cel puțin.
Artiștii români
Pot să împărtășesc din experiențele ilustratorilor colaboratori Cărturești și să trag concluzia că atunci când chiar ești bun la ceea ce faci și te ții de treabă, vin și banii și faima și rezultatele și tot ce mai vrei tu.
Și să zicem că poți să trăiești și bine, orice ar însemna asta. Poate că nu ai o masă rezervată la Fratelli, dar oricum de ce ai vrea asta?
Cu vândutul nu știu la ce să mă raportez. Printurile de artă și ilustratorii contemporani clar au parte de un moment destul de bun față de, să zicem 2009, de exemplu: există mai multă vizibilitate, interes mai mare, organizare mai bună, asta și datorită unor inițiative de genul Colorhood, care să-i adune pe toți la un loc și să-i promoveze cum trebuie.
Îți faci un credit de prima casă și după canapeaua de la Ikea vine și printul de la ei pe pereți, eu așa am văzut că se face.
Cred că provocarea principală pentru orice om creativ pe zona asta vizuală (și nu numai), de la designeri la ilustratori sau artiști plastici, e lipsa unor structuri, și în general obscuritatea tuturor proceselor birocratice prin care mai devreme sau mai târziu trebuie să treci, pentru că trebuie să le cam faci tu pe toate: și arta, și vânzarea, și promovarea, și drumurile la ANAF.
Chestia asta îți permite și o oareșce libertate de mișcare, dar tu degeaba vrei să dansezi fără exerciții la bară. Cred că e o metaforă ușor forțată, dar ideea este că nu ai o bază, nu ai niște reguli sau niște pași prestabiliți, să zici că ai făcut aia și aia și apoi rămâne doar să fii tu super talentat și să muncești și gata.
E totul destul de în aer, ceea ce cum spuneam, poate fi și un avantaj, dar tot în bătaia vântului stai.
Droguri!
Din păcate nu am un program de lucru zilnic, deși am încercat. E amuzant, că momentan fac numai schițe care să-mi ia maxim 10-15 minute cu tot cu postarea pe Facebook, dar reușesc cumva să nu îmi fac timp pentru asta (cred că înseamnă că sunt leneșă?). Atunci când o fac, însă, prefer dimineața, după o cafea, îmi găsesc mai puține scuze să nu desenez. De droguri nu mai e nevoie, sunt suficient de praf oricum.
Motivul femeii grăsuțe
Momentan doar în asta constă măreața operă. Să vedeți, după ce am terminat facultatea, vreo 2-3 ani nu am mai pus mâna să fac nimic, nu mai voiam să aud de desen și de artiști în general, deci pe scurt mi se luase cumva de toată treaba asta.
Desigur, asta a atras după sine un soi de alienare pe care am ajuns ulterior să o și conștientizez și, după o ediție înălțătoare (deloc ironic) de Power of Storytelling, am decis că trebuie să mă reîmprietenesc cu desenul.
De altfel, când cea mai bună și veche prietenă îți spune, alături de Chris Jones, că ar trebui să desenezi mai mult, parcă te simți așa un pic cu musca pe căciulă.
Așa a apărut Doamna Geta, ca o reîmprietenire cu desenul: ceva frivol, ceva care să mă distreze și ceva care să mă țină prinsă, ca un serial. Nu mai știu cum am ajuns la nume, dar îmi plac de mor toate momentele astea aparent banale, de cotidian plictisit, toate conversațiile de la coafor, pe care le poartă vecinele la colț de stradă și doamnele Geta pe plajă, e un pic de magie acolo.
Cred că de acolo a pornit, de fapt. Când vezi pe toată lumea cum încearcă să fie într-un fel sau altul la mare, mai ales femeile, că nu suntem suficient de slabe sau suficient de epilate, sau prea albe, sau prea negre, în fine, ne angoasăm noi de ceva, că trebuie, mai ales când suntem tinere.
Și apoi le vezi pe aceste doamne stând crăcănate pe un scaun pliant care dă să se rupă, cum amestecă tacticoase într-un nes, își aprind o țigară și se apucă de integrame, fără nicio grijă pe lumea asta, bucurându-se de mare și de soare, pentru că au terminat de mult cu toate prostiile astea.
Și probabil că dacă ar apărea un Brad Pitt atunci i-ar zice să se dea mai încolo, că le ia din soare. Mi se pare că se super distrează orice Doamnă Geta și că știe suficiente despre viață cât să aprecieze importanța unui petic de nisip și a unui pescăruș.
Promovarea
Cu greu, pentru că fiind vorba mai mult de un experiment personal, mai mult m-am lăsat convinsă să îi fac o pagină de Facebook, altfel nici atât nu mă urneam. Momentan o las să crească și să copilărească.
Recomandari
De la Dan Perjovschi, la Roman Tolici, Noper, la ilustratori ca Ioana Șopov, Saddo, Aitch, Paula Rusu, Kadna sau George Roșu.
Din afară dar totodată dinăuntru ar fi Mark Williams (care e britanic dar stă pe la noi de ceva timp) și Tuan Nini (din Malaezia, dar bucureșteancă de ani buni), plus Jessica Brilli, Malika Favre, Kevin Peterson, Fahren Feingold, Elisa Talentino, Rebecca Dautremer, Thoka Maer, Wendy MacNaughton, Carson Ellis, Rubyetc, Sarah Andersen și mulți alții care nu îmi vin acum în minte dar care sunt bine bookmarkuiți pe interneți.
