Textul de fata se lasa foarte greu inceput. Nu pentru ca nu ai avea ce sa spui despre Vadim Ghirda. Din contra. Poate prea multe. De numele lui se leaga mii fotografii din presa internationala si multe premii internationale.
Azi tocmai s-au anuntat castigatorii la ”World Press Photo”, iar Vadim Ghirda a câştigat premiul al doilea la categoria ”Contemporary Issues/ Single”, cu fotografia de mai jos:
Dificultatea nu sta nici in firul pe care sa il apuci, dintre toate acestea. Ci pentru ca, dupa ce vorbesti cu el, ti-e teama sa nu strici, in vreun fel, locul discret in care se asaza singur, vizavi de imagine, premii, succes, jurnalism sau adevar.
Vadim Ghirda e fotograf Associated Press din 1990. Imaginile sale au castigat premii ca Associated Press Managing Editors Award, Premiul I al Editor and Publisher Photo Contest, Premiul I al National Headlines Awards, Premiul I al Atlanta Photojournalism Seminar sau Premiul I al US National Press Photographers Association, la secţiunea „Contemporary Issues Single”. Anul trecut, revista Time i-a selectionat una dintre fotografii in topul celor mai bune fotografii din 2016.
Mai important, insa, decat datele de mai sus este felul in care priveste el parcursul de 30 de ani in fotografie.
Fotografia e un drog, sau, sa spun mai pretentios, caci se poarta, o terapie ocupationala, un refugiu.
Este si expresie a increderii mele utopice, dar tot mai slabe, ca oamenii isi pot schimba prejudecatile la orice varsta, pot deveni mai generosi, mai toleranti fie vazand lucruri frumoase, fie vazand suferintele pe care actiuni ingrozitoare ale unor semeni ai nostri le provoaca altora.
Vadim vorbeste, mai jos, despre onestitate si obiectivitate, stereotipii, cum au schimbat milioanele de fotografi cu telefoane mobile fotografia, despre presa si etica personala, dar mai ales, cu o sinceritate aproape incomoda, vorbeste despre propriul drum si ce ramane, dincolo de imagini.
(Toate imaginile din acest articol sunt proprietatea AP si nu pot fi copiate decat impreuna cu acest interviu.)
Cum s-a schimbat perspectiva asupra fotografiei
Initial aveam o perspectiva foarte superficiala: eram interesat de aparate mult mai mult decat de fotografii.
Fotografii, in special portrete, faceam pentru a combate incapacitatea de a relationa usor cu oamenii.
Potretele ating ego-ul subiectului: nevoia de a fi placut, aceasta slabiciune pe care o au aproape toti oamenii, dorinta de a te vedea si arata celorlalti intr-un fel atragator. Daca subiectul unui portret e multumit de rezultat, o parte din multumire se duce catre autorul portretului; incercam, prin fotografie, sa fiu acceptat de catre cei din jur.
Aceasta motivatie de a face fotografie e gresita, acum nu as sfatui pe nimeni sa investeasca efort sau timp pentru a fi acceptat generic sau pentru a fi conform cu un grup de oameni.
A fost si o parte buna in aceasta motivatie gresita: a intretinut nevoia de perfectionare permanenta: nu toti oamenii ies bine in poze cu usurinta, multi sunt complexati de asa zisa lipsa de fotogenie.
Oameni ne-fotogenici nu exista – daca te uiti atent, oricine poate fi fotografiat incat sa se vada partea sa fermecatoare, pe care absolut toti o au, chiar daca multi nu constientizeaza acest lucru.
Portretul e un antrenament permanent al spiritului de observatie si al abilitatilor de comunicare cu cei pe care ii fotografiezi.
Credit Foto: Vadim Ghirda. Imaginile sunt proprietatea AP si nu pot fi copiate decat impreuna cu acest interviu.
Fotografia este un instrument extraordinar de cunoastere a celorlalti si un exercitiu foarte util de autocunoastere. Spun doar util pentru ca autocunoasterea nu aduce numai satisfactii.
Este insa folositoare si reprezinta o minima politete, pe care oamenii si-o datoreaza unii altora.
Ce inseamna fotografia nu stiu – sunt multe, tot mai multe, pareri, si prefer sa-mi satisfac nevoia de a ma simti special spunand ca nu pot da o definitie.
O fotografie poate avea consecinte foarte, foarte serioase.
Pe masura ce am constientizat asta, reflectez tot mai mult inainte sa fac o imagine la implicatiile pentru viata omului, a oamenilor care apar in ea. Iar daca o fac, ma gandesc de fiecare data inainte de a o publica. Nu ma refer la oameni care sunt in functii publice sau ceva similar, aceia ar trebui sa isi asume implicit si felul in care apar, ci la oameni care apar in diferite situatii de viatza cotidiana.
Este si motivul pentru care, daca cineva imi zice pe strada – nu ma fotografia, sau sterge imaginile – fac in 99% dintre cazuri exact asta. Daca imi spune si politicos, renunt 100% la imagine.
Nu inseamna ca daca subiectul e afectat de epidemia globala de impolitete ma razbun incercand sa-l pun intr-o situatie ale carei consecinte neplacute nu le pot evalua, doar pentru ca am dreptul legal de a face asta.
Cum te-a schimbat fotografia
M-a schimbat intr-un numar infinit de feluri si continua sa ma schimbe.
Ma voi referi doar la schimbarea in bine, chiar daca nu e una confortabila, sau care sa ma faca o persoana de succes in societatea contemporana: m-a facut sa inteleg mai bine oamenii si sa incerc macar sa ma pun in situatia lor. As spune ca m-a facut mai tolerant, dar exact e sa spun ca m-a ajutat sa ma abtin de la a judeca pe cineva sau de la a ma simti superior cuiva.
Milioane de fotografi cu telefonul. Efecte
Efectul cvasigeneralizarii accesului la instrumente de fotografiat este ca nu mai e clar daca e o deosebire intre fotograful profesionist si om cu telefon mobil. Multi cred ca un profesionist face imagini mai bune decat orice om cu telefon pentru ca foloseste aparate mai performante.
Realitatea e ca un om cu darul de a vedea frumos poate sa faca fotografii extraordinare fara sa fie fotograf profesionist, adica cineva care isi castiga existenta din fotografie. Poate sa fie infinit mai talentat si cu rezultate mult mai bune decat foarte multi profesionisti. Trebuie spus si ca nu e nevoie de un aparat profesional pentru a face o fotografie buna.
Telefonul mobil a lansat era autoportretului.
Narcisismul, caracteristica strict specifica oamenilor, paguboasa si tot mai raspandita, e stimulat si cu ajutorul tehnologiei.
Ne putem hrani setea de a ne vedea in posturi flatante fara ajutorul unui fotograf.
Tehnologia ne sprijina si ego-ul: cele mai multe telefoane ofera optiuni automate de "imbunatatire" a chipului, netezesc ridurile, ne maresc ochii, ne albesc chiar si dintii.
E un sprijin cu doua taisuri: suntem multumiti dar intelegem astfel ca felul in care aratam natural este nesatisfacator si trebuie sa-l retusam, chiar daca, desigur, rezultatul va fi mai mult sau mai putin departe de adevar, in functie de simtzul estetic si bunul simtz al fiecaruia.
Nu e constructiv sa crezi, inca din copilarie, caci acum accesul la telefoane "inteligente" incepe de timpuriu, ca nu arati bine si sa te si obisnuiesti si pe aceasta cale sa minti.
Societatea convinge oricum prea multi oamani ca adevarul nu e calea catre succes, cred ca inceperea din copilarie a antrenamentului in minciuna scade dramatic sansele de supravietuiere a adevarului ca valoare.
Ma opresc aici din discursul de psiholog de weekend - nu m am putut abtine, in societatea contemporana psihologia este, alaturi de fotografie una dintre meseriile la care se pricepe toata lumea. Ramane sa aflu daca si in cazul psihologilor diferenta dintre profesionist si amator este data tot de echipament, poate e nevoie sa-mi cumpar o canapea scumpa.
Scaderea continua a respectului pentru abilitatile si experienta care deosebesc un posesor de instrument de fotografiat de un fotograf profesionist are efecte serioase asupra profesiei. De ce sa mai platim un fotograf cand suntem practic fotografi cu totii? Putem, daca tot avem bani la dispozitie, sa cumparam un aparat scump si oricine va face poze bune cu acesta.
Pentru jurnalism inmultirea celor care fac fotografie are o varietate de consecintze.
Unele bune: in prezent avem sansa de a vedea imagini de la aproape orice eveniment semnificativ din lume pentru ca va exista intotdeauna un martor cu telefon mobil la fatza locului, inaintea oricarui jurnalist profesionist.
Altele periculoase: daca materialele obtinute de la oameni care nu sunt jurnalisti nu sunt verificate minutios de catre jurnalisti profesionisti, nu avem garantia ca ce vedem este real (nu toti cei care trimit imagini foto sau video redactiilor de stiri respecta adevarul). Distribuirea de catre institutii de presa a unor imagini neverificate provenind de la public afecteaza increderea, tot mai fragila, pe care oamenii o au in jurnalisti si in produsul muncii lor in general.
Ce este fotografia
Fotografia e un drog, sau, sa spun mai pretentios, caci se poarta, o terapie ocupationala, un refugiu.
Este si expresie a increderii mele utopice, dar tot mai slabe, ca oamenii isi pot schimba prejudecatile la orice varsta, pot deveni mai generosi, mai toleranti fie vazand lucruri frumoase, fie vazand suferintele pe care actiuni ingrozitoare ale unor semeni ai nostri le provoaca altora.
Din aceste puncte de vedere ma defineste in mare masura.
Trebuie insa sa repet, chiar daca va suna ca falsa modestie, ipocrizie, sau orice altceva, rau sau bun, in functie de cine citeste: nu sunt un artist, nici un fotograf original.
Sunt un om care avea hobby-ul fotografiei si a avut sansa uriasa de a lucra la o agentie importanta de presa, de a avea acces la oameni foarte experimentati in domeniu, la locuri si evenimente extraordinare.
Eu judec toate realizarile mele profesionale strict prin prisma acestei sanse initiale. Ar fi o greseala imensa sa nu realizez asta, indiferent de cat confort interior mi-ar da, in teorie, gandul ca am ajuns intr-o pozitie buna profesional, exclusiv datorita calitatilor mele.
Sunt foarte multi fotografi exceptionali aproape necunoscuti, ale caror fotografii le vor vedea foarte putini oameni, pentru ca acestia nu sunt membrii unor retele globale de distributie si nu pot calatori in zone interesante pentru stirile zilei din cauza ca nu ii sustine nimeni financiar.
De asemenea, nu toti fotografii care lucreaza pentru o agentie celebra sunt exceptionali sau macar peste medie.
Un fotograf profesionist de presa trebuie sa poata produce constant fotografii care au in primul rand rolul de informatie jurnalistica. Nu e nevoie de geniu pentru asta.
Exista desigur fotografi foarte talentati si originali in agentiile de presa - insa postura de angajat al unei agentii prestigioase nu presupune automat aceste calitati.
Imaginea selectionata de Time
Fotografia este facuta in 15 Martie 2016 in tabara de refugiati din Idomeni, Grecia. Este un baietel care sta intr-un cort improvizat din folii de plastic, intr-o zi ploioasa si rece.
Mie imi sugereaza izolarea si neputintza oamenilor aflati in situatia de refugiat in general si, in special, a copiilor prinsi in evenimente care duc la asta.
Un tanar i-a facut cu mana cand a trecut pe langa cort; felul in care am incadrat imaginea face ca, din punctul meu de vedere, imaginea sa transmita atitudinea de respingere de care acesti oameni se lovesc de cele mai multe ori din partea celor din tarile unde ajung.
Rational, selectia in topul Time nu e nimic exceptional, oricat de tentant ar fi sa consider asa din cauza celebritatii revistei. Cei care fac topul sunt evident niste profesionisti respectabili dar sunt tot oameni, de aceea alegerile lor sunt subiective si nu reprezinta o garantie deasupra oricarui dubiu a valorii unei fotografii.
O selectie intr-un top, oricat de apreciat, nu poate atribui niciodata o valoare de adevar universal unui produs subiectiv.
Distributia fotografiei pe serviciul foto AP a fost esentiala pentru selectia in acest top - daca aceeasi imagine era doar pe situl personal al unui fotograf, probabilitatea de a fi observata de catre un editor Time era infinit mai mica.
Emotional, m-am bucurat si m-am simtit vinovat.
Am incercat sa combat vinovatia pe care o simt fata de eficienta extrem de limitata a muncii pe care o fac, spunandu-mi ca, privind imaginea, poate unii vor reflecta la soarta acestor oameni si vor incerca sa-si imagineze cum ar trece ei sau copiii lor prin lucrurile la care sunt expusi cei nevoiti sa-si paraseasca locuinta pentru a supravietui si vor deveni mai buni. Este utopia mea preferata.
Menirea fotografiilor tale. Firul lor comun
Menire e un cuvant cu greutate mare, pe care sper ca n-as putea sa o asociez imaginilor mele nici daca m-as imbolnavi de narcisism.
Fac fotografie de presa cu speranta ca mesajul, transmis de acest limbaj universal care e fotografia, poate schimba ceva in bine, asta e ce au in comun, cel putin la nivel de intentie, fotografiile mele.
Initial nu ma gandeam mult la acest sens al fotografiei, eram consumat de stresul ca nu voi reusi sa fac fata concurentei cu fotografii de la alte agentii.
Stresul e inca foarte prezent de fiecare data, incerc sa-l depasesc concentrandu-ma sa fac ceva cat mai reprezentativ pentru evenimentul la care sunt martor pentru ca exista o dimensiune istorica importanta in fiecare imagine onesta si vreau sa valorific sansa de a face asta.
Momentul definitoriu din cariera
Momentul in care am fost angajat la AP in 1990.
Cum privesti fotografiile vechi
Ma uit uneori la fotografiile vechi, le privesc critic, dar nu mai critic decat pe cele din prezent. Ma gandesc ca, dupa 27 de ani de fotografie de presa, plus evolutia spectaculoasa a tehnologiei pe care o folosesc, ar trebui sa se vada o diferentza mult mai mare de calitate in favoarea celor din prezent.
Nu se vede ceva semnificativ.
Un lucru e pentru mine interesant: daca incerc sa povestesc o intamplare petrecuta cu 20 de ani in urma am mari probleme in redarea detaliilor; daca privesc 5 minute o imagine facuta cu 20 de ani in urma imi amintesc si ce sunete sau mirosuri erau in aer atunci. Atat de mare e puterea unei imagini de a 'conserva' un moment.
Ce ai invatat despre tine, prin fotografiile tale?
Ca nu stiu sa ma bucur de ce am.
Cat de mult conteaza starea in care te afli cand fotografiezi?
Starea conteaza imens iar influenta acesteia nu e intotdeauna logica: sunt multe situatii in care o stare psihica proasta ma face sa ma pot concentra mai bine la ce fac si sa am rezultate mai bune si invers.
Natura fotografului transpare in fotografii mai mult decat starea de moment, aceasta influenteaza felul in care fotograful priveste lucrurile si e linia comuna a tuturor imaginilor sale.
Obiectivismul
Onestitatea e lucrul cel mai important in orice ocupatie conexa jurnalismului. Asta include si obiectivismul la nivel de sens al termenului.
In fotografie e intotdeauna o doza de subiectivism pentru ca imaginea reprezinta perceptia fiecarui fotograf si nu exista doi oameni care sa vada exact la fel.
Daca analizez imaginea de la Idomeni, "faptele" sunt astfel: o persoana face cu mana unui copil.
E un moment absolut obisnuit, nimic dramatic sau simbolic.
Imaginea rezultata din acest moment, emotiile pe care le-ar putea genera si eventualul simbol pe care l-ar avea sunt chestiuni pur subiective si din partea mea si a privitorilor.
Se poate spune ca imaginea mea e manipulativa din cauza diferentei dintre situatia comuna care s-a petrecut acolo si eventualele semnificatii mai complexe la care s-ar putea gandi un privitor?
Sunt sigur ca exista multi oameni care ar spune asta. Daca citim insa textul care o acompaniaza avem acces si la descrierea exacta a actiunii din imagine.
Fotografia jurnalistica e o expresie a viziunii fotografului, un om, asupra unor evenimente si este expusa perceptiei subiective a privitorilor. Nimic rau in asta, esential e insa ca textul sa reflecte 100% adevarul.
Etica personala
Sunt multe lucruri de spus aici, se pot sintetiza astfel: nu as minti.
Stereotipii
Publicatiile aleg imaginile pentru publicare in functie de natura publicului tinta sau de imaginea pe care doresc sa si o construiasca, mai traditionala sau mai non conformista. Orice eveniment se poate ilustra in ambele abordari.
Eu incerc sa am imagini din ambele categorii de fiecare data pentru ca imaginea de ansamblu se compune din ambele categorii in mod ideal.
Noua generatie
Sunt foarte multi fotografi tineri care fac lucruri extraordinar de frumoase. Nu voi spune nume, din mai multe motive.
Unul e o combinatie dintre teama ca voi uita pe cineva si faptul ca nu pot scrie asa de multe nume.
Altul e ca nu sunt calificat sa judec fotografia altor oameni si nu vreau sa influentzez perceptiile nimanui asupra muncii unor fotografi.
Imi plac fotografii care sunt preocupati de subiecte considerate nespectaculoase sau chiar comune, de viatza cotidiana, si reusesc sa arate prin imaginile lor ca gresim impartind subiectele in importante si neimportante sau stabilind din start ce are sau nu un potential vizual.
Cineva mi-a spus demult ca daca te culci si dormi 100 de ani, cand te trezesti constati ca in timpul acesta nu s-a intamplat nimic cu adevarat important.
Sunt foarte de acord cu asta, de la inceputul timpului si pana in prezent, in esentza, natura umana s-a schimbat foarte putin, mai ales in bine.
"Important" nu este o notiune universala sau independenta, importantza nu exista decat in raport cu ceva.
Nimic nu e important si, in realitate, totul are o importanta foarte mare.
Inchei aici incursiunea in filozofie, a treia ocupatie care concureaza fotografia si psihologia, ca numar de practicanti.
Ii admir pe cei care reusesc sa petreaca mult timp ilustrand situatii aparent nesemnificative si reusesc, prin investitia lor de sensibilitate si timp, sa deschida sufletul privitorilor catre lumi si existentze care ar trece altfel neobservate.
Ii admir pe cei care au forta de a nu face o fotografie intr-un stil care e la moda in niste medii influente.
E puternica tentatia, e chiar o presiune, manierismului in fotografie, pentru a te face remarcat sau pentru a castiga un premiu despre care crezi ca te va aseza alaturi de nume respectate din breasla. Sunt cu atat mai mult de admirat tinerii care ii rezista si urmeaza o viziune personala in felul de a face fotografie.
Valoarea identitatii vizuale personale, unica si nealterata de moda momentului, este cu mult deasupra oricarei recunoasteri lumesti, indiferent cat de prestigioasa si utila ar parea.
Fotografia jurnalistica sau documentara (adica cea care reprezinta evenimente sau situatii reale, nemanipulate la fatza locului sau excesiv procesate ulterior), facuta de profesionisti sau amatori, este poate cea mai semnificativa contributie obiectiva la istorie, la intelegerea unor evenimente sau a felului in care traiau oamenii intr o anumita era.
Din aceasta perspectiva onestitatea e esentiala in aceasta munca, consecintele flexibilitatii in raport cu adevarul sunt, ca si in cazul istoriei scrise, grave si de durata.
Fotografia pe care o face fiecare e o carte de identitate a sufletului, nu trebuie si nu are cum sa semene cu a nimanui altcuiva, indiferent de cat de multi sunt, sau de cat de importanti par pe moment cei care fac fotografie intr-un anumit stil.
Sa faci fotografie in stilul unui grup influent doar de dragul acceptarii e ca si cum ti-ai schimba culoarea pielii in cea a majoritatii, doar pentru ca exista rasism.
Sansele de acceptare reala sunt mici si demersul duce la pierderea identitatii, la uniformizare.
Iar uniformizarea, in orice domeniu, dar mai ales in gandire, nu e ceva care duce la evolutie.
Credit Foto: Vadim Ghirda. Imaginile sunt proprietatea AP si nu pot fi copiate decat impreuna cu acest interviu.
