[Noul fals și uz de fals] Advertiserii printre știri false. Patrick de Hillerin: Unuia care e convins că dacii au construit un tunel imens sub Carpați cu ajutorul extratereștrilor poți să-i vinzi orice

Treaba e serioasă dacă până și Zuckerberg a luat o pauză de la filantropie și mizanplasul carierei politice pentru a face ceva: un buton. Poate l-ați observat, poate nu. Sau poate că deja l-ați folosit dacă v-a enervat vreo știre despre pepenii pitici vindecători de pojar. E butonul ”Report as false news story” din facebook. Așa, ca să știți.

Ei, partea bună este că avem șanse să scăpăm de știrile nocive. Însă doar atunci când ele nu vor mai aduce bani, spune Patrick de Hillerin. Și când se va petrece asta? Dracu știe, vorba poetului. Însă e și o veste proastă, iar Patrick ne-o dă: proactiv, nu mai putem face nimic în privința fake news-urilor, putem doar să așteptăm și să sperăm. Optimismul lui e molipsitor, știm. 

În toată nebunia, au, desigur, și advertiserii rolul lor. Care, culmea și împotriva curentului, nu este unul de bad guys neapărat, ne spune invitatul nostru. Deci jos labele de pe advertiseri până când deslușim care-i treaba cu falsul și uzul de fals în media. AICI, numai pe IQads, singurul site din online-ul românesc care oferă un cangur viu la fiecare like & share.

Definiție, ca să pricepem

Conform ultimei conferințe de presă a lui Trump, fake news ar fi CNN. Dacă, însă, clasificăm știrile false după alte criterii, avem cam trei tipuri.

În primul rând, sunt știrile false de tip “The Onion”. Sunt știri false asumate, niște glume elaborate cu aer de veridicitate, care aveau bunul obicei de a se viraliza rapid, mai ales în varinta video. Modelul a fost preluat la noi de times.ro, devenit ulterior trombon.ro și apoi dispărut, dar înlocuit cu succes de timesnewroman.ro.

Avem și noi, în Cațavencii, o pagină de fake news, “Fakebook”, de care nu prea abuzăm, de când fostul președinte Băsescu s-a folosit de o știre de acolo pentru a pretinde că este atacat sub centură de pensionarii militari. 

Al doilea tip de fake news, care a luat amploare doar de câțiva ani, promovează informații false pretinzând că sunt adevărate și încercând să le confere aer de veridicitate. De obicei aceste știri apar pe site-uri obscure și sunt rostogolite încet-încet, fiind preluate de alte site-uri obscure care le dau ca sigure citând sursa obscură anterioară.

Însă fără ajutorul rețelelor de socializare știrile false nu s-ar propaga aproape deloc. Dat fiind modul în care sunt citite așa-zisele știri pe Facebook, de exemplu, unde cei mai mulți nu trec de titlu și de o o sumară introducere înainte de a apăsa butoanele de like și share, e foarte ușor să arunci în piață o știre falsă care în scurt timp devine adevăr certificat de comunitatea virtuală respectivă.

Sunt doi factori care favorizează răspândirea. În primul rând e credința că “e pe internet, deci e adevărat”, în al doilea rând oamenii au tendința de a crede orice distribuit de unul dintre amicii virtuali care pare mai informat. Dacă Lucian Mîndruță a distribuit o știre falsă, brusc ea devine adevărtă prin contaminare de la credibilitatea răspândacului.

În fine, există știrile false clasice, scrise și răspândite de persoane reale din presă, din societatea civilă sau din politică. Fie persoanele cu pricina au fost intoxicate de către sursele lor, fie distribuie cu bună știință informații false pentru a-și construi argumente în bătălii ulterioare.

Cauze și origini

Răspândirea știrilor false coincide cu dezvoltarea jurnalismului cetățenesc. Iluzia că oricine are un blog sau un cont pe o rețea de socializare este jurnalist e cea care a dus la proliferarea acestui tip de știri.

Oricât de idealizat ar fi fost inițial, jurnalismul cetățenesc a fost un fiasco tocmai pentru că a încercat să elimine filtrele existente într-o redacție. Când s-a văzut că lipsa de rigoare în verificarea informației e tratată cu îngăduință de către public, s-au găsit imediat personaje care să profite de crăpătura apărută în piața de informații.

După ce lumea a înghițit foarte repede informațiile neverificate, deseori false, lipsa unor puncte de vedere multiple și opinia prezentată drept fapte reale, a fost din ce în ce mai ușor să se strecoare în mediul online informații deliberat false.

Ajută foarte mult și anonimatul omniprezent pe internet, pentru că e complicat să dai de urma unui autor sau a unui răpândac inițial de informații false. Dacă n-ai răbdare să mergi pe fir, e greu să-i găsești pe cei pe care i-ai putea trage la răspundere într-un proces, de exemplu.

Cei mai mulți dintre cei afectați direct de știrile false nu-și bat capul să ajungă la sursa primară a calomniei și nu ajung la un proces, gândindu-se că e vorba de internet, deci nu contează. De fapt, contează foarte mult și asta se vede de obicei când e prea târziu.

Fenomenul știrilor false răspândite cu intenție nu e nou, dar a luat avânt după ce s-a dovedit foarte eficient în campaniile electorale. La noi, primul vârf al unui val de știri false s-a întâlnit în timpul campaniei electorale prelungite din 2014, iar metodele au revenit în campania electorală din 2016, dar cu mai puțin succes.

Date fiind momentele în care publicațiile online care distribuie știri false se activează, e destul de clar că în spatele lor sunt structuri de partid sau aparținând unor echipe implicate în campaniile electorale, indiferent de parte. Altfel, în perioadele neelectorale este și dificil să găsești fonduri pentru a susține o astfel de structură.

Victime. Niciun glonț în inimă

Deși poate părea altfel, principalele victime ale știrilor false sunt masele. Supuși unui bombardament de informații false, dar credibilizate de mediul în care sunt răspândite, cei mai mulți oameni se radicalizează, se cred deținătorii adevărului și sunt împinși să ia decizii pe care, având informațiile corecte, nu le-ar lua.

Altfel, oricine poate cădea victimă unei campanii de fake news. De la politicieni la corporații și până la state. Sunt foarte grăitoare știrile false puse în circulație în perioade de criză. În timpul Euromaidanului ucrainean, de exemplu, am fost bombardați cu informații false despre morți care, de fapt, erau bine-merci, despre lunetiști care erau atribuiți când unei tabere, când alteia și așa mai departe.

La momentul ăla, presa, dornică să dea prima o știre, verifica mai puțin, iar prima sursă de informare era twitterul sau varianta rusească a acestuia. Sunt convins că și azi mai există oameni care cred că în zilele alea a existat o tânără, voluntar, a cărei ultimă postare pe twitterul rusesc a fost despre glonțul care i-a pătruns în inimă și a omorât-o.

În realitate, persoana cu pricina trăiește și nici măcar nu fusese chiar atât de grav rănită. Dar rectificarea informației false inițiale n-a mai avut succesul emoțional al primului asasinat de război transmis live pe twitter chiar de către victimă.

Serialul “Newsroom”, cu ale lui două sezoane, despre asta e, despre fake-news. Și despre cum, dacă-ți dorești cu adevărat ca o știre să fie adevărată, poți găsi dovezi pentru a o susține, fie și pentru o scurtă perioadă de timp.

Moral, în “Newsroom”, e că oamenii ăia recunosc, până la urmă, că au fost păcăliți și s-au autopăcălit. O fac pentru că sunt ziariști. Cel puțin asta ne spune scenaristul. În realitate o fac pentru că povestea e construită cu morală. În lumea reală sunt din ce în ce mai mulți “ziariști” care acceptă cu prea mare ușurință să fie emitenți și credibilzatori de informații false.

În prezent și-n viitor

Rezultatul alegerilor prezidențiale din 2014 poate fi un exemplu de campanie de știri false reușită. Au existat știri false puse în circulație de ambele tabere, dar diferența a făcut-o disponibilitatea publicului de se lăsa intoxicat.

Una e să răspândești informații despre copiii pe care i-ar fi vândut Iohannis, informații crunte, dar atât de gogonate încât sunt greu de crezut fără un dosar întocmit de parchet, alta e să faci să circule articole din presa străină scrise în 2012 și care în 2014 erau deja infirmate de realitate.

Pentru că cei mai mulți, am mai spus asta, nu citesc decât titlul înainte de a distribui un text. Nu se uită la data publicării, nu au obiceiul de a-și pune întrebări. Așa se face că știri infirmate la doar o lună după apariția lor au devenit, în momentele alea, adevăruri revitalizate și transformate în informații certe de faptul că apăruseră în The Guardian, de exemplu.

În toate astea, advertising-ul

Emitenții de fake news nu sunt legați direct de sursele de bani proveniți din advertisingul digital. Ei au alte surse de finanțare. În schimb, distribuitorii de fake news își monetizează traficul făcut cu știri false.

Advertiserii sunt responsabili doar într-o lume ideală. În aia în care trăim noi, important este, pentru ei, ca informația despre produs să ajungă la cât mai multă lume. Nici măcar nu-și periclitează brandurile, plasându-le în medii toxice, pentru că publicul nu percepe știrile false ca pe ceva negativ sau toxic.

Mulți dintre cei care se informează din surse dubioase o fac pentru că, în primul rând, caută informații care să le confirme părerea despre un actor public sau altul. Dacă un consumator de informații filtrate de liderul găștii informale de pe FB îl urăște pe Iohannis, de exemplu, el va căuta și va citi cu prioritate textele din care Iohannis iese prost. Nu contează dacă sunt sau nu adevărate, câtă vreme îi confirmă părerile.

Dacă pe lângă știrile false vede și niște reclame, credința lui că a dat de o infromație reală se adâncește, pentru că reclamele fac parte din viața lui de zi cu zi, le știe, îi confirmă că nu se află într-o realitate paralelă.

Pe de altă parte, cred că există și advertiseri care profită din plin de publicul știrilor false. Unuia care e convins că dacii au construit un tunel imens sub carpați cu ajutorul tehnologiilor extraterestre poți să-i vinzi orice.

Ai pățit-o ?

Eu citesc foarte mult, zilnic, în zona de informație. Parcurg cam toate publicațiile consacrate, citesc bloggeri care au ceva de spus, caut informații. Inevitabil, mă și lovesc de multe fake news.

Uneori, când aceste infromații false sunt strigătoare la cer, le mai demontez în rubrica despre presă din Cațavencii. Dar de cele mai multe ori doar le semnalez pe Facebook, explicând de ce sunt false, dând uneori informația reală sau trimițând la legile și documentele care infirmă știrea inițială.

Ce-i de făcut?

Din păcate, fenomenul nu mai poate fi combătut. Tot ce putem spera e să devină ineficient ca metodă de manipulare și să nu mai merite investiția făcută de către cei care au interesul să răspândească știrile false.

Când ai un public din ce în ce mai needucat (500.000 de absolvenți de liceu, în 5 ani, care nu iau examenul de bac, de exemplu), e foarte greu să-l faci să discearnă falsul de adevăr. Uneori merită să lupți, punctual. Dar de cele mai multe ori e o bătălie pierdută, pentru că nu poți ajunge la toți cei afectați de o știre falsă, pentru a le schimba percepția. Repet, însă: fenomenul se va stinge de la sine în momentul în care nu va mai renta financiar.