[Bunele maniere online] Gabriel Sandu: Când s-a inventat tragedia asta cu „online 4 h ago”, mai marii Facebook-ului au decis că nu mai avem cum să ne mințim unii pe alții

Gabriel Sandu scrie statusuri interminabile pe Facebook. Marca prezenței lui online, motiv de critică pentru unii și neînțelegere pentru alții. Dincolo de asta și oarecum mai important, Gabriel este actor, scrie scenarii, dar și reportaje în VICE România și combină ambițios editorialul cu video-ul pentru noua platformă media Brrlog (brrlog face și Periodic, de care am scris aici).  

În 2016 a câștigat o rezidență de scris scenarii de teatru la Reactor, un spațiu experimentalist din Cluj, în cadrul căreia a dezvoltat „Tatăl meu, preotul”, o piesă pe un subiect extrem de actual și sensibil - un preot care a strâns semnături împotriva homosexualilor, deși fiul lui este gay. Textul va avea premiera națională anul acesta. O parte a aceluiași scenariu, care nu poate fi pusă în scenă din motive tehnice, a trimis-o la Film+, unde a câștigat un stagiu de dezvoltare pentru un script de scurtmetraj.

El povestește despre cum gestionează comunicarea de tip nou, despre angoasele unui seen și etichete pe care nu le înțelege, despre paranoia, stalking și formule de politețe. Are o concluzie care ne-a plăcut mult:

Nu cred că felul în care ne pitchuim online afectează neapărat negativ imaginile noastre reale. Cred că de multe ori ne ajută să depășim banalitățile unei prime interacțiuni, în care ne curtăm unii pe alții și sperăm (fără să recunoaștem) să ne cucerim, impresionăm.

Cea mai mare impolitete 

Din perspectiva mea de om care scrie foarte mult pe Facebook, principala platformă de interacțiune online pe care o folosesc oricum, cred că cel mai nepoliticos mi s-a părut când mi s-a spus că „scriu prea mult” sau că „sufăr de grafomanie”. Nu s-a întâmplat des, dar mi-a rămas întipărit în minte, așa ca o sancțiune destul de școlărească, fără intenție clară.

Până să-mi pui întrebarea nu m-am gândit în termenii ăștia, că ar fi o chestie nepoliticoasă, pentru că am încercat să deal-uiesc intern cu observațiile de genul și să-mi spun că da, probabil scriu mult, o să scriu mai puțin, mai concentrat, că nu toată lumea are același apetit de a povesti altora chestiile prin care trece etc. Dar apoi m-am gândit altfel, scriu mult în raport cu ce? Cer bani cuiva ca să-mi citească postările și trebuie să îndeplinesc  niște condiții ideale de frecvență și lungime?

 Nu, probabil oamenii care spun așa ceva, se chinuie ei înșiși să propage în online o imagine ideală despre sine, nici prea disperați după atenție, dar nici absenți, nici prea revoltați, dar nici prea pasivi și probabil când văd postările mele interminabile încearcă să mă atenționeze că-mi pierd capitalul de imagine sau ceva, pentru că altfel nu mi-e clar ce-ar vrea să spun. Pentru versiunea în care nu le place ce scriu pot oricând să dea unfollow.

Pe mine scrisul mă face fericit și mă ajută să mă înțeleg mai bine, așa că o să scriu pe Facebook de câte ori am chef, chiar dacă îi dezamăgesc pe unii care au senzația probabil că citesc o revistă și nu un simplu profil de social media.

Apropo de confuzia dintre o revista și un profil de social media, am mai identificat o categorie de oameni care mi se par destul de „nepoliticoși” : cei care au pretenții editoriale de la postări. 

Era chiar o vreme când primeam des  un fel de critică literară în secția comentarii. Pasaje pe care le-ar fi scos, momente care nu li se păreau suficient dezvoltate, faze „neverosimile”.

Toate astea pentru niște postări pe Facebook, pe care cel mai probabil le scriam în taxi, de pe telefon, în drum spre casă. Mereu m-am întrebat ce anume-i mână pe oamenii ăștia la analize și pretenții de genul asta. Și eu citesc o groază de chestii pe care le scriu alții în social media, dar nu mi-a dat ever prin cap să le dau sfaturi stilistice.

N-o fac nici cu editorii revistelor la care plătesc abonament, mi s-ar părea și mai deplasat s-o fac la niște texte pe care le citesc pe gratis, one scroll away.

Greșeli de etichetă

Când s-a inventat tragedia asta cu „online 4 h ago” și mai marii Facebook-ului au decis că nu mai avem cum să ne mințim unii pe alții, că vrăjeală cu „n-am intrat pe net de ieri” nu mai are cum să țină, pentru că oricine, conectat sau nu pe rețea, poate da click pe fereastra de chat și poate vedea când te-ai atins de telefon ultima dată.

Prima oara am primit un  „De ce erai pe chat la 4 dimineața” acum vreo doi ani cred. Era o colegă cu care repetam la un spectacol, făcea o glumă, nu era nimic personal și totuși am înghețat pe loc.

Tipa nu se aștepta să-i răspund pe bune, făcea doar o glumă, dar totuși mi-a fost clar că în viața noastra socio-virtuală se încheie o epocă și începe altă. Aia în care aplicațiile ne încurajează asumat să ne stalk-uim viețile și să ne „deconspirăm” adevăratele intenții.

Și, ca să-ți răspund în final la întrebare, cel mai des mi s-a reproșat fix chestia asta, că răspund on my own time la mesaje și că nu mă tem să dau cu seen și să răspund mai târziu. E ok să ne luăm timp pentru unele răspunsuri, deși am observat că eticheta spune că dacă n-ai timp de un mesaj și nu vrei agitație imediat, nu trebuie să dai click pe el :))

Codul personal

Habar n-am, nu cred în așa ceva. Atât timp cât are logică ce spui și nu ești adeptul atacurilor la persoană, cred că orice abordare e permisă.

Formule de salut

Eu în lucrul pe mail sunt kinda new și, deși nu cred deloc în formulele astea, am un fetish cu a le folosi. Pun mereu „Bună (virgulă) numele persoanei (virgulă)” și mă semnez aproape întotdeauna cu Gabriel. M-aș semna Gabi doar în mailurile cu apropiați, dar în alea nu mă mai semnez deloc :))

Schimbări

Nu am fost niciodată bun la formule de politețe, tot timpul am dat-o-n bară, vorbind la per tu când nu era cazul, așa că sunt ultimul om care să poată spune cum s-au schimbat.

Noua comunicare 

Simplu: plină de paranoia :)

Conversații cu necunoscuți

Depinde de necunoscut/ă și de scopul comunicării. De ceva luni am observat că și Facebook-ul e un bun agregator profesional, înainte aveam senzația că mail-ul e the shit.

Dar iată că nu,  de pe Facebook oamenii pot cunoaște puțin mai bine ce faci și parcă au mai multă încredere după ce-ți văd wall-ul și prietenii, decât după ce primesc un mail politicos cu link-uri, referințe și c.v.-uri.

Fobia vorbitului la telefon

Nu știu care e motivul și mă scot din minți cunoscuții mei care nu răspund intenționat la telefon și preferă chaturile infinite.

Mi se pare că chatul oferă o posibilitate prea mare de bullshituială, pe când la telefon se rezolvă mai repede nelămuririle. Dacă nu ești la lucru sau într-un context care să nu-ți permită să-ți folosești vocea, eu nu înțeleg de ce ai preferat tastatul. Pe chat greu știi când o persoană chiar râde, care e sensul cuvintelor, măcar la telefon ai inflexiunile vocale.

Simboluri

Și aici mă simt complet pe din afară, vezi, de asta prefer vorbitul la telefon în schimbul mesajelor. Eu pun mereu punct la final de propoziție și nu mă consider o persoană distantă.

Deși, într-adevăr, să scrii ceva, mai ales chestii tricky, care pot fi interpretate ciudat și să primești un classic seen, poate fi angoasant.

Mi se pare că poți să dai cu seen și în viața reală, e o anumită atitudine pe care o ai când vrei să lași de înțeles că nu ești interesat de o anumită discuție. Dar pe de altă parte, internetul facilitează senzația asta că poți fi în contact cu mulți oameni at the same time, unii pe care nu-i cunoști și la care n-ai avea acces altfel. Și, într-un fel, poate și de asta un seen virtual doare uneori mai nasol ca unul în viața reală.

Cat de des îți verifici telefonul

Îmi verific telefonul prea des, dar asta și pentru că munca pe care o fac are legătură cu online-ul. Uneori îl pun pe silent, ca să nu-l mai aud câtva timp. Limitat. Am fost într-o vacanță în afară de câteva săptămâni și am folosit cât de puțin s-a putut roaming-ul. A fost magie.

Efecte

Mi-a schimbat dinamica vieții mele de bucureștean. Sunt oameni din orașul meu care chiar mă citesc și mă abordează când ne cunoaștem prin prisma unui articol sau a altuia. Ceea ce a fost straniu, pentru că după salut chestia asta te arunca direct în mijlocul unui subiect, unei povești, a unei chestii de discutat, mult mai departe de small talk-ul uzual cu care eram eu obișnuit.

Înainte, oamenii mă mai abordau prin prisma câte vreunui proiect din actorie, dar de regulă discuțiile alea mă istoveau pentru că ajungeau, nu știu cum, în eternul punct ce greu e să fii actor, artist, orice în România, cum nu-s șanse, ce bine că se mai întâmplă ceva. Mergeau așa într-un cerc al dezolanței. Acum mi se pare mult mai interesant.

Nu cred că felul în care ne pitchuim online afectează neapărat negativ imaginile noastre reale. Cred că de multe ori ne ajută să depășim banalitățile unei prime interacțiuni, în care ne curtăm unii pe alții și sperăm (fără să recunoaștem) să ne cucerim, impresionăm.