Meseria de artist nu este una ușoară și nici relaxantă. Nu dacă ții să o faci cum trebuie. Este unul dintre lucrurile pe care Alexandru Radvan îl poate povesti cel mai bine. Iar mai jos, o face. Bucureștean, pasionat de Teleenciclopedie și istorie, Alexandru a auzit și el, în tinerețe, replica ”nu ești suficient de talentat, mai bine o las-o balta cu desenul”. Cuvintele aparțin unui profesor.
Dar și-a urmat calea, iar apoi cursurile Universității Naționale de Arte din București. După absolvire, s-a făcut profesor de desen la școală, pentru ca apoi să predea la facultate. E jobul său actual și se aliniaza bine cu arta pe care o face.
Expune constant, nu crede in epigoni, iar despre instituțiile care ar trebui să pună umărul la promovarea artei și culturii în România nu are o părere foarte bună. Crede, în schimb, în promovarea continuă a artistului și în puterea online-ului. Din acest motiv, e prezent pe Facebook, dar și pe Instagram sau YouTube.
Introducere
M-am născut în București și nu am știut dintotdeauna că voi fi pictor. Am o relație specială cu acest oraș, relație (love-hate) care mă stimulează deseori în ceea ce fac.
Praful, betoanele, demolările, șantierele, ruinele, mirosurile, asfaltul înmuiat de soare, dogoarea tablei de pe case, rădăcinile copacilor care rup suprafața trotuarului ori care cresc în și prin garduri, magnificii (pentru mine) oțetari, toată gama pestriță de oameni constituie un rezervor uriaș unde pot pescui mult și cu rezultate imprevizibile.
Spuneam că nu am știut că vreau să devin artist. Eu voiam să fiu scafandru și arheolog, să fiu Jacques Yves Cousteau, să descopăr lucruri scufundate. Am ajuns să fac asta într-o anumită manieră, în sensul în care nu am devenit nici scafandru, nici Cousteau, dar fac un soi de arheologie afectivă, romantică, descoperind lucruri oarecum scufundate (cel putin scufundate pentru alții).
Aceste pasiuni plus Teleenciclopedia, manualele de istorie dintr-a V-a și a-VI-a și colecția revistei ”Magazin istoric”, primită cadou de la un unchi al mamei m-au condus către profesia pe care o am astăzi.
Am început prin a desena cu mare plăcere ceea ce învățam la lecțiile de istorie – mi-am dat seama de curând că și în ziua de azi fac la fel! - și mărturisesc că orele de desen mi se păreau groaznice. Mi se păreau așa pentru că trebuia să rezolvăm tot felul de teme școlare rigide și fără pic de imaginație.
Eu voiam să fac lupte de cavaleri și cavalcade glorioase și aveam de pictat pionieri sădind pomi. Alt cusur era că orele de desen erau prea scurte și puține. Într-un final am ajuns la școala de artă, liceul ”Tonitza„, unde am dat peste un profesr acrit care i-a explicat lui tata că n-am talent și să ne vedem de ale noastre.
Asta era la începutul clasei a VII-a. Anul următor m-am dus și m-am înscris la ”Tonitza” fără să mai cer sfaturi, am dat examenul de aptitudini și am intrat acolo în clasa a VIII-a, urmând liceul la secția de grafică-gravură, secție la care m-am transferat de la cea de pictură, unde intrasem, care mi s-a părut mult mai restrictivă decât orele de desen din școala generală.
S-a dovedit că am avut dreptate. Am urmat apoi cursurile Universității Naționale de Arte din București, într-o perioadă foarte agitată și tulbure pentru instituție și pentru arta românească. După facultate am intrat în învățământ ca profesor de desen (total uncool) și am predat la o școală normală până am fost chemat la facultate, unde lucrez și în prezent.
Artă, job, potrivire
Nu am simțit niciodată că serviciul mă rupe de activitatea mea de artist. De fapt, meseria mea este cea de pictor și am un serviciu ca să mă pot întreține, o aritmetică simplă. Meseria de bază o fac mai mult de 8 ore pe zi, chiar dacă nu pictez ori desenez efectiv.
Toate gândurile și energia pe care le pot sustrage cotidianului trebuie să fie canalizate în direcția artei pe care o practic, altfel nu iese nimic ori, mai rău, ies lucruri comune și mediocre.
Aud de multe ori următoarea frază atunci când interlocutorul află că mă ocup cu pictura: ”...ce frumos, ce mi-ar plăcea și mie să fac asta dacă aș avea timp! Mi se pare foarte relaxant!”.
Ironia este că arta nu se poate face într-o stare de relaxare, ea este foarte solicitantă, mental și fizic și cere tone de concentrare, altfel nu-ți oferă decât rezultate meschine. Ea nu este un hobby, hobby-ul meu sunt filmele, nu este nici un job, pentru că sunt angajat pentru salariu, ea este meseria mea.
Artistul profesionist poate extrem de greu să trăiască din artă, dar este falsă și ideea că artiștii sunt muritori de foame, aproape toți avem surse conexe de venit. Aici sunt niște mecanisme complexe și greu de lămurit în câteva rânduri, mecanismele pieței de artă și ale lumii artei în general.
Unosc și artiști care au ales (fiindcă este mereu o problemă de alegeri) să trăiască din ceea ce produc. Vorbesc depre oameni serioși, nu amatoriide ciubucuri rapide ori de cei aflați sub influența drogului Adrian Ghenie, mai exact nu a artistului Ghenie, ci a sumelor cu care s-au vândut unele lucrări de-ale lui.
Aceștia din urmă sunt o categorie tristă, fără personalitate și care nu au înțeles că mimarea limbajului unui artist nu conduce pe cale de consecință la vânzări fabuloase și nici că acele prețuri nu sunt mari fiindcă tabloul este în ulei pe pânză. Altfel spus, poți copia maniera lui Adrian Ghenie și să nu vinzi nimic, ba chiar să fii etichetat drept ceea ce ești, adică un epigon.
La fel, poți desena cu carioci pe pânză și să fii revelația sezonului, artistic și financiar. Cum ziceam, mecanismele acestei lumi sunt foarte complicate, așa încât eu prefer să merg la serviciu și să îmi conserv resursele pentru creație.
Inspirația
Atitudinea asta îmi oferă o mai mare libertate și în alegerea temelor sau în întâlnirea cu sursele de inspirație.
Mă inspiră enorm de multe lucruri, imagini venite din istoria artei (aici sunt arheologul-scafandru de care pomeneam la început), foarte mult din imaginarul și imageria contemporane, de la monștri la jocurile video, cromatica lumii actuale, cu toate vopselele ei reflectorizante, taxiuri galbene, zeci de alți artiști, suprafețe nichelate, luminile reclamelor, bijuteriile de prost gust și machiajul strident, grafitti-urile, animațiile, oțetarii, oamenii la plajă.
Toate astea sunt bune de mâncat pentru mine, ca apoi să le diger și să le folosesc fără să îmi dau seama neapărat. Temele mele au rămas aproximativ aceleași din clasa a VI-a până acum: luptele, cavalerii, încleștările, tăișurile etc. Marea diferență este că acum fac multe nuduri.
Nu caut stilul și nu îmi pun această problemă. Sunt conștient că toate imaginile pe care le-am produs vreodată și pe care le voi produce în continuare vor avea amprenta mea, asta pentru că sunt născute din felul/stilul meu de a vedea lumea și oamenii, și de a mă raporta la ele.
Singura condiție este ca eu să continui să mă mir și să mă bucur sincer atunci când privesc lumea și să nu uit ce îmi doream atunci când eram copil și mă fascina Teleenciclopedia. Atunci nu voiam carieră, milioane și numele meu pe toate coperțile. Acum le vreau și pe astea. Atunci eram, ca orice copil, foarte aproape de adevăr, de cine sunt eu de fapt și câtă vreme atunci când lucrez voi fi capabil să mențin acest canal de comunicare deschis, lumea mea, creația mea este protejată.
Am sentimentul că asta este poate partea cea mai gea a meseriei de artist, mai ales în lumea de azi: rapidă, strălucitoare, tentantă și inevitabil superficială. Și imensă. Autostrada care te leagă de sinele tău trebuie curățată permanent. Poate că în cazul României artistul trebuie să mai lupte, pe lângă monștrii cotidieni obișnuiți cu care se luptă toți artiștii din lume, și cu o, trebuie să spunem, lipsă de orizont.
Avem în acest moment toate sau aproape toate elementele unui sistem artistic, adică muzeu de artă contemporană, case de licitații, galerii private, colecționari. Cu toate acestea, lucrurile refuză să se miște. Suntem la distanțe greu de suportat față de sistemele unde se petrec lucrurile, unde ele se nasc, mor, se nasc altele, se dezvoltă, sunt adevărate ecosisteme.
Să nu uităm că și Brâncuși, cu care autoritățile și românii-verzi-ușor-cultivați categoria Dan Puric se împăunează, nu este produsul artei românești, orice am vrea noi să credem, el este produsul unui sistem puternic dezvoltat într-o țară puternică, în care arta face parte din viața societății.
Produsele aceluiași sistem au fost și Picasso și Matisse. Din nefericire pentru cei care aleg să profeseze arta în România, aici nu există un interes, respect, o înțelegere pentru fenomenul atistic. Arta este apreciată sumar doar pentru valoarea ei decorativă, putând fi oricând înlocuită cu un print pe pânză de la Ikea.
Așadar, surogatul este preferat. Se poate replica cum că așa ceva fac doar clasele inferioare cultural. Oare? Parte din responsabilitatea pentru această situație o poartă instituțiile destinate promovării artei, cum ar fi muzeele, aproape toate lipsite de strategie și invocând la infinit lipsa de fonduri.
Instituțiile și aportul lor
Muzeul Național de Artă al României a fost până acum o instituție înghețată, fără vizibilitate, care nu a depus nici cel mai mic efort pentru a atrage oamenii. Muzeul Național de Artă Contemporană, deschis din 2004, a funcționat fără busolă și cârmă, găzduind evenimente invizibile publicului. Să atragi publicul nu înseamnă să atragi tot oamenii din breaslă, care apoi postează pe Facebook și își dau like între ei.
Scopul unei asemenea instituții este să îi atragă pe cei care nu fac parte din sistem. Repet, nu e doar o problemă de fonduri, este o problemă de inteligență managerială și voință. Ei, asta e, noi să ne vedem de treabă, cu ce te afectează pe tine ca MNAR-ul nu atrage public? Ne afectează pe toți, pentru că din acele categorii se aleg, se formează colecționarii, fără de care sistemele se îneacă.
Un climat sănătos, activ, nu se poate întreține cu cinci-șase colecționari de artă contemporană, dintre care nu știu câți au o colecție alcătuită sistematic. Cei care cumpără sporadic și oarecum dezordonat nu se pot numi colecționari, ei nu contribuie substanțial la dezvoltarea sistemului.
Promovarea și comunicarea artiștilor
Artiștii trebuie să se promoveze continuu, pentru că trăim o perioadă în care mare parte din lucruri se petrec pe internet, în care imaginea publică trebuie alimentată constant.
Sunt mii de modalități prin care se poate face autopromovarea. Eu folosesc canalele la îndemână, de la Instagram, Facebook, Youtube, blog, până la promovarea pe care mi-o face galeria Anaid, cu care lucrez de 12 ani.
Orice, cu alte cuvinte. Rămâne problema lui cum te promovezi pe canalele astea, iar aici lucrurile se diversifică și variază de la artist la atist.
Există și riscul, deloc neglijabil, al suprasaturării, al demonetizării prin supraexunere, la polul opus găsindu-se riscul anonimatului și uitării, puțin scuzabil în epoca noastră în care care orice corporatistă creativă te bombardează vrei-nu vrei cu creațiile sale din hârtie creponată și sclipici și adună 300 de like-uri și ”wow”-uri.
Mitul artistului în turnul de fildeș și retras din calea tumultului lumii este cât se poate de fals și complet neadecvat epocii actuale, când barierele impuse de granițe și distanțe au dispărut. În opinia mea, artistul nu trebuie să devină local, să se adreseze numai contextului din care provine. El are acum posibilitatea să încerce o comunicare mai amplă, cu ce se găsește în afara cercului românesc.
Mai este un aspect deosebit de important, esențial: promovarea nesusținută de o activitate reală, constantă, substanțială este nulă. Artistul trebuie să expună așa cum actorul are nevoie să joace în fața publicului. Eu expun relativ constant, cam odată la doi ani, mă refer la expoziții personale de o anumită amploare.
În rest am și participări la expoziții colective unde sunt invitat, caz în care am început să devin din ce în ce mai selectiv, nu neapărat din spirit de superioritate, ci pentru că vreau să fiu mult mai atent cu timpul meu și pentru lucrările mele nu se potrivesc chiar în toate contextele. Altfel zis prefer să nu îmi ciuntesc un discurs pe care l-aș putea expune întreg.
Clienții
Nu lucrez la cerere. De-abia am timp să fixez imaginile care îmi populează imaginația, sunt mult mai importante pentru mine decât satisfacerea, fie și contra cost, unor alte gusturi și idei.
Artiști preferați?
Picasso, Botticelli și 100 alții. Asta e o întrebare groaznic de grea. Dacă vorbim despre arta contemporană, îmi plac William Kentridge, Francesco Clemente, Martial Raysse, toți oameni peste vârsta tinereții, dar am suficiente preferințe în sfera celor cam de vârsta mea, în general sculptori: Thomas Houseago, Matthew Monahan, David Altmejd. V-am păcălit, am spus 8 nume!
Ce urmează
Planurile mele de viitor se îndreaptă spre contexte mai largi, internaționale. Dacă mă simt în stare să construiesc un avion supersonic, atunci trebuie să găsesc un loc în care să existe o pistă suficient mai mare, pentru a putea vedea dacă avionul e bun.
Iar dacă pista este într-un aeroport, iar aeroportul e unul mare, cu atât mai bine. Asta se leagă și de faptul că nu am găsit în București un spațiu suficient de mare pentru cele mai recente lucrări.
Singurul spațiu unde m-aș desfășura cam cum aș vrea este la MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană), dar având în vedere ce păreri mi-am exprimat mai sus despre politicile sale culturale și expoziționale, nu cred că mă număr printre opțiunile sale.
