Alexandra Rusu e Managing Partner & Content Editor la Booktopia, despre care ne-a vorbit cu alta ocazie. In 2011, a scris o prima schita a ceea ce este, azi, Cartea nasoaselor. Schita a pornit de la un concurs pe Facebook, pe care nu l-a castigat, pana la urma. Apoi, procesul de scriere din urmatorii ani a fost haotic - ba il lasa, ba il relua, ba rasete noaptea in bucatarie, ba scris pe furis in sedinte.
Cartea, publicata de Editura Vellant, abia ce a fost lansata. E un basm modern despre presiunile de a ne adapta unor lumi care isi schimba rapid criteriile. Despre cum a ajuns la forma finala, despre lucrul cu editura si cu ilustratoarea, despre cele trei ture de oameni care au citit draft-ul final si-au contribuit cu feedback, ne povesteste mai jos (P.S. motanierul e o meserie inventata de autoare, in contextul basmului sau).
Nasoasele au venit primele, totul a plecat din personaje. Nu aveam cum sa lucrez cu ele in cheie realista. Sa zicem ca e "basm", pentru ca foloseste o parte dintre conventiile lui, si contemporan, pentru ca se refera la problemele noastre: standarde de frumusete, consumerism, bullying, statut in societate.
De ce-ul
M-am apucat sa scriu o poveste, de fapt. Prietenii mei care au citit-o imi spun ca au ras mult, numai ca eu am scris mare parte din ea intr-o perioada destul de trista. Nu stiu exact cum un subiect foarte serios pentru mine, cel al desfigurarii, cel al inadaptarii care se naste din asta, a ajuns pe hartie in cheie comica. Probabil ca sunt niste mecanisme de vindecare aici; in mod esential, pentru mine e important ca au functionat.
Influenta experientei profesionale
Cele trei experiente sunt foarte diferite: Booktopia e o comunitate digitala, celelalte doua tin de meseria de editor, de plonjonul in textele altora. Nici una dintre experientele mele profesionale nu m-a ajutat sa scriu, din contra - pentru mine, editarea si scrisul nu se leaga, n-as putea sa le fac in paralel. Mai ales ca eram un redactor fanatic, ma gandeam cate 30 de minute la o virgula - genul asta de abordare te seaca de energie. Poate ca da, la nivel formal, textele mele au nevoie de mai putina redactare decat altele, dar cam la asta se rezuma intersectia.
Inceputul
Prima schita a povestii am facut-o intr-un weekend, pentru un concurs pe care il vazusem pe Facebook, nu mai stiu ce voiam sa castig (am mai castigat o data niste pantofi, pe un blog de fashion, tot cu o poveste, dar n-au ajuns niciodata la mine). Asta era in 2011. Dupa niste luni, mi s-a parut ca e ceva in ideea asta cu nasoasele, aveau voci distincte, care existau undeva. Pe nasoase simt ca le-am gasit, nu ca le-am inventat.
Am scris prima jumatate a cartii in cateva zile, de bucurie. Apoi m-am oprit de mai multe ori, din motive complet diferite: de frica, de tristete, de plictiseala. La un moment dat, in 2013, am reluat povestea, dar mi-a fost foarte greu sa reintru in ritm, asa ca am terminat-o dupa vreo 2 ani.
Procesul de scriere
Haos, rasete noaptea in bucatarie, paragrafe scrise pe furis in sedinte, haos, haos.
Oamenii care au contribuit
M-au ajutat oameni foarte importanti pentru mine. Primii cititori au fost cei din familie, si nu am genul de familie care sa te mangaie pe cap. Sotul meu, Catalin, radea asa de tare, ca-l auzeam din bucatarie – nu-mi dadeam seama exact daca e de bine sau de rau.
Apoi au fost multi prieteni, dintre cei care citesc cu stomacul - Florentina, Cristiana, Luca, Oana Popa, Oana Igrisan, Boogie, Gabriela, Radu, Manuela - nu stiu daca i-am spus pe toti. Cu totii au avut obiectii, si-au pus probleme, dar mi s-a parut ca era un fir rosu, si anume placerea cu care citeau textul si faptul ca pareau sa gaseasca ceva viu in el.
Dupa care am trecut la cercul 3, oameni de care imi place, dar pe care nu-i cunosc. Aici a fost supergreu. Le-am trimis textul si am primit sugestii importante, pe unele am incercat sa le aplic, pe altele as fi vrut, dar efectiv n-am fost in stare.
In final, textul asta e exact ceea ce e, n-as mai putea sa schimb un rand - si nu i-as face nici un lifting, e absolut imperfect si asa trebuie sa ramana.
Subiectul
Pentru mine, e o carte despre marime - si despre frumusete. Si despre presiunile de a ne adapta unor lumi care isi schimba rapid criteriile; dupa ce tu ai facut atatea eforturi sa te adaptezi, te trezesti in alta lume si trebuie s-o iei de la capat. Ar fi sisific, daca n-ar fi amuzant pe parcurs - ridicol, tragicomic. Si daca treaba asta cu adaptarea n-ar avea adrenalina ei.
Pe scurt, Maurizio Furlini, de meserie motanier, se duce in Regatul de Ditai-Nasul ca sa le invete pe Hermina, Sandrina si Carina toate ifosele. Sau sa le gaseasca soti. Nici el nu stie prea bine de ce se duce. Problema e ca cele trei dizgratii, care au nasuri de marimi inspaimantatoare, nici macar nu vor sa se marite. Una dintre ele, insa, e veriga slaba. Ea vrea sa fie frumoasa, sa aiba nasul mic, sa-si publice poeziile. Se inscrie la un concurs de frumusete si lumea ditai-nasoeza sare in aer.
Ideea de basm
Nasoasele au venit primele, totul a plecat din personaje. Nu aveam cum sa lucrez cu ele in cheie realista. Sa zicem ca e "basm", pentru ca foloseste o parte dintre conventiile lui, si contemporan, pentru ca se refera la problemele noastre: standarde de frumusete, consumerism, bullying, statut in societate.
Lucrul cu editura
Editura Vellant a fost prima careia i-am scris, din doua motive: imi placea mult portofoliul lor, plus felul in care arata cartile, si pentru ca, desi sunt de atata timp in lumea editoriala, nu-i cunosteam ca oameni. Si ma gandeam ca vor fi obiectivi :) Dan Plesa mi-a raspuns in cateva zile, in stil absolut propriu, si asa a inceput relatia.
Cartea nu e usor de clasificat, publicul ei nu e usor de definit, asa ca drumul a fost lung. Pentru mine insa a meritat asteptarea, relatia mea cu editura e foarte calda si confortabila, si a iesit o carte-obiect organica cu viziunea mea.
Ilustratoarea
Pe Loreta Isac mi-au recomandat-o editorii - si bine au facut! In ultimii ani aveam eu niste teorii de uz intern, din astea vorbite la bere, cum ca nu exista talent in sens romantic, bazat pe inspiratie, ci doar predispozitie si munca.
Dupa ce am ajuns cu Loreta cam in a doua etapa a colaborarii noastre, cea mai de profunzime, singurul cuvant care imi tot revenea in minte era "talent". Nici nu-l mai folosisem de mult. Pentru nasoase, ilustratiile ei, de obicei delicate si cu twist usor ironic, au devenit mai agresive, autoironice, mai dark. Pana cand a ajuns sa spuna, prin desenele astea puternice, aproape o alta poveste - una proprie.
Cititorii
Cititorul din capul meu nu are varsta, dar are umor si e plictisit. Nu priveste solemn literatura, desi are ceva experienta. Nu scrie cu majuscule.
Promovarea
Ne implicam cu totii in promovare, pentru ca vrem. Si toti oamenii din jurul cartii sunt destul de implicati emotional in treaba asta. O promovam natural in social media, pentru ca locuim cu totii destul de mult acolo.
Pe partea de promovare clasica, sunt foarte bucuroasa ca o avem langa noi pe Eli Badica, un cititor fain si un cronicar, moderator si om de PR cultural foarte fresh.
Ideea de adancime
"Lucrurile adevarate sunt prea mici sau prea mari. Oricum, au intotdeauna marimea gresita pentru sablonul numit limbaj." Jeanette Winterson
Nu stiu daca sa-l numesc moto, nu ma revendic de la el, desi as vrea - Jeanette Winterson e unul dintre scriitorii mei preferati. Ar fi insa o obraznicie. Si ea a scris despre marime si despre frumusete, dar in alt fel. :)
Mi s-a parut insa ca fraza asta trimite la ideea mai de adancime a cartii, la care - vestea buna este ca - nu oblig cititorul sa ajunga, in nici un fel. E doar un pasaj important pentru mine, pentru ca din stratul de care vorbeam a pornit totul.
Urmatoarele carti
Sper sa mai scriu, bineinteles, am niste idei pe tema asta. Doar ca mi le schimb foarte des. Sigur, daca nasoasele vor fi un bestseller, voi lucra la urmatoarele volume, deci voi fi oarecum ocupata. :)