Dupa Americi, Raluca Feher scrie despre Splendidul Loc al Fericirii Supreme. Despre patru tari, adica, si calatoriile dinlauntru lor. Japonia, Mongolia, Coreea de Sud si Romania. Pentru ca din Orientul Indepartat, spune ea, vede cel mai bine tara de aici.
Cartea se va lansa pe 7 decembrie. Pana atunci, un fragment de la pagina 127:
— "Odată, acum vreo şapte ani, am făcut cu maşina 41 de kilometri în 11 ore", spune zâmbind amintirii Dorj.
Nu-nţeleg nimic. De ce zâmbeşte? Unde e plăcerea? Un-de e plă-cie-rea, mi se împleticeşte limba. Pilotul-cioban-inginer-samsar de maşini furate se jură că nu există plăcere mai mare decât să calci viteza şi apoi să tragi frâna de mână şi să aluneci pe gheaţa lacului Khovsgol, ăsta acote, de aici, unde ajungem noi mâine.
Nu-i problemă cu gheaţa, are şapte metri grosime. Se sparge doar dacă treci cu camion de mare tonaj sau dacă e o iarnă mai caldă. Transportul de mărfuri către Rusia se face de obicei peste lac, pentru că, atunci când îngheaţă, devine autostrada perfectă. Topor de Fier spune că 74 de camioane sunt pe fundul lacului şi că din anii ’90, de când Khovsgol e parc naţional, nu mai ai voie să mai alergi cu maşina pe gheaţă. Cui îi pasă?
Si un interviu cu autoarea despre fericire, scris, calatorii, critici, blog, jurnalismul de razboi, cerul din Mongolia, imblanzirea timpului, firimituri si rataciri in Padurea Neagra.
Despre fericire
O stare de limpezime in care secundele au contur clar, in care nu pui la indoiala existenta lui Dumnezeu si pe tine, ca parte din el.
Am frisoane de fericire. Ca niste descarcari electrice. Sunt fericita des si scurt.
Drumul Mongolia - Coreea - Japonia. Si schimbarile
Nu a fost un drum. Ci o extragere de numere la bingo. Mi-am luat un cartonas si am bifat rand pe rand numerele castigatoare.
Am fost prima oara in Japonia in 2007 (3 saptamini), in Mongolia in 2009 (aproape o luna), in Coreea in 2013 (la fel, aproape 4 saptamini) si am revenit in 2015 in Japonia (tura doi, o luna). Povestile le-am unit intr-o carte si am strigat "Bingo".
Nefiind un singur dumicat, ci mai multe franturi sparte pe parcursul a 8 ani, schimbarile - daca or fi fost - nu le-am resimtit ca fiind cauzate de aceste drumuri.
Asteptari si neasteptari
Inainte de America de Sud, ca orice soarece fugit de pe rotita lui, aveam nervozitatea omului sarac in timp, care nu stie sa-si gospodareasca zilele, care-si ignora prezentul, mereu planuind, calculand, speriat sa nu isi ia teapa, disperat sa bifeze cat mai mult.
Post America, adica pe bucata Coreea si Japonia 2, am pus mai putin pret pe ghiduri de calatorie si pe camere de hotel confortabile si mai mult pe oameni si pe interactiuni.
Cand incepi sa cunosti timpul, sa iti stii buzunarele, e mult mai simplu sa iti linistesti respiratia agitata si sa vezi cu ochi mai limpezi unde esti si ce este cu adevarat important.
Cerul din Mongolia si diminetile din Japonia
Cerul e jos in Mongolia, cu obrazul lipit de desert. In prima dimineata in Japonia am dormit in autobuzul cu mileuri la geam care ne ducea de la aeroport.
Oamenii in Coreea au o dezordine ordonata, sunt ca electronii care se resping si reusesc astfel sa nu se ciocneasca si sa treaca unul pe linga altul intr-o fluiditate stranie.
Cartea. Idei de titlu de la cititori?
Am primit. De la domnul Mircea Kivu a fost cea mai buna. Cred ca a zis sa ii spun: Mongolia, Coreea si Japonia. Jurnal american.
Cand scrii?
Scriu pe drum notite in carnetelele mele sau pe laptop. Cind ma intorc pun carne, incerc sa ordonez povestile, sa le dau semnificatie gesturilor mici. A fost foarte greu cu caietele vechi, cele cu Mongolia si prima tura de Japonia pentru ca pe vremea aia, in 2007 si in 2009, eram mult mai laconica.
Nestiind ca voi scrie vreodata o carte, neavand un blog, imi notam lucruri numai si numai pentru mine. Acum mi se pare ca aruncam niste firmituri de paine care sa ma ajute sa nu ma ratacesc in Padurea Neagra.
Editarea
Ce scriu pentru blog e diferit de ceea ce scriu in carti. Pentru ca blogul are ajutorul fotografiilor, trebuie sa fie mai scurt, posturile trebuie sa fie mai concise.
Cartea cere si suporta descrieri largi. Nu sterg mult, nu editez mai deloc. Am recitit si m-am minunat, de multe ori nu recunosc ceea ce am scris cu o ora sau doua inainte. Intra ca intr-o transa.
Cine citeste prima data
Eu.
Criticile si sensibilitatea
Sunt foarte sensibila. Sufar cumplit cind sunt criticata. Cel mai tare ma deranjeaza cind oamenii cred ca ceea ce scriu eu are rigiditatea exacta a unei teorii matematice.
Si atunci dau cu piatra: nu-i adevarat ca acolo e asa, am fost si eu la Rio, exagerezi si maninci rahat. Sau cind nu inteleg ca nu scriu carti de calatorii, nu sunt Lonely Planet, nu iti recomand unde sa mergi sa maninci in Lima.
Cum ai ajuns sa publici prima carte
Mi-am facut un blog cind am ajuns in Buenos pentru ca am vrut sa scriu despre muzica lui Jamiroquai pe care o asculta macelarul, despre taximetristul care stia sa zica multumesc in 70 de limbi si alt taximetrist care era obsedat de Tolstoi, Gogol, sah si simbolistica drapelurilor nationale.
Noi - mi-am dat eu seama atunci - noi, romanii (sau cei pe care ii stiu eu), ne-am pierdut curiozitatea, esentiala pentru obtinerea fericirii supreme.
Curiozitatea aia care te face sa scoti limba atunci cind ninge, sa prinzi fulgi si sa afli ce gust are iarna. In 2014 am fost sunata de un fost coleg de la Capital care mi-a propus sa scriu o carte pornind de la blog.
In iunie a aparut la prima editura, care si acum imi mai datoreaza bani, dar asta este o alta poveste. In mai 2015 a iesit volumul 2 la editura Trei care a re-editat in toamna lui 2015 si primul volum. Alta coperta, 100 si ceva de pagini in plus (n.r. despre America dezgolita a Ralucai am vorbit si aici).
Prima data in afara granitelor
Prima oara am iesit din Romania in 1997. Eram reporter la ProTV, am primit o invitatie la Maastricht, la un seminar pentru reporteri din zonele de conflict. Eu nu aveam atunci nimic de-a face cu Iugoslavia, nu stiam mare lucru despre razboaiele inter-etnice.
Fusesem trimisa acolo pentru ca nu ma lasasera sa merg la un congres al minoritatilor sexuale de la Copenhaga unde fusesem invitata de Accept. Nu mai stiu de ce nu m-au lasat sefii de la Pro, dar mi-au dat ca sa imi treaca deplasarea asta in Olanda.
Mirosea a gofre, erau puse luminite de Craciun, fumul de ganja iesea din coffeeshopuri. Eram un grup mare de sloveni, bosniaci, albanezi, bulgari, sarbi, greci si croati, spuneam bancuri cu evrei, tigani, arabi si unguri si cumparam beri folosind guldeni. Uniunea Europeana era atunci doar visul umed al unui birocrat din Bruxelles.
Si in 1999, ca sa vezi, am fost corespondentul Curentul in Macedonia si Albania in timpul conflictului NATO-Iugoslavia. Vezi bine ca nu a fost inutil cursul meu de jurnalism dedicat zonelor de conflict.
Poate datorita backgroundului meu jurnalistic, calatoriile sunt toate documentare pentru filmul asta pe care nu ajung sa-l fac niciodata. Filmu lu viata mia.
Drumul de la aeroport, inapoi in Bucuresti
Neputinta. Esec. Sunt un yo-yo care se intoarce in pumnul din care a plecat, tras inapoi de elasticul prea scurt. Romania nu ma lasa sa plec si eu nu las sa plece Romania din mine.
