In 2006, la sugestia unui prieten, venea in Bucuresti pentru a se inscrie la UNArte. La 19 ani era fata-n fata cu diferentele culturale intalnite in societatea romaneasca.
La nivel universitar, ne-a spus ca nimeni nu stia nimic si ca modul in care trebuia sa sape dupa informatie a facut-o sa viziteze facultatea mai rar. Si asa a descoperit maniera dura, grosolana, ba chiar furioasa, in care socializam; raportat la standardele de respect si conduita specifice unui Malay. Despre Tuan Nini vorbesc, ilustratoare freelance din Malaezia, despre care sigur stiti, dar va ajut eu sa stiti mai bine. Sa purcedem.
Prima ei forma de arta a fost un ibric desenat pe perete. Au urmat "Mica Sirena", "Doraemon" si "Sailor Moon", plus niste cursuri, pentru inspiratie. Mult mai tarziu, pana sa ia calea freelancing-ului, a fost background concept artist intr-un studio de animatie de acasa. Din 2011, dupa absolvire, si-a cantarit factorii de decizie, stabilind ca graphic designul si work flow-ul de agentie nu sunt pentru ea. Asa a descoperit ca prefera sa lucreze de-acasa, ca un freelancer care iubeste mancarea si sufera de caveman syndrome, cu bucataria si pisica aproape.
Atunci cand nu lucreaza pe proiecte de la client, contribuie activ la initiativa Inktober si este colaborator necontestat la Decat o Revista. De ceva timp tot incearca sa-si ia pauza aia de 3 luni, dar pare-se c-a devenit doar un plan de viitor.
Ei, este un interviu pe care mi-ar fi placut sa-l realizez fata-n fata. Sunt curioasa daca ne-am fi lungit mai mult la o vorba timida si de-o parte si de alta. In alta ordine de idei, dupa cum probabil v-ati dat seama, articolul e in romana. Asta datorita faptului ca a vrut, cu ocazia asta, sa-si exerseze cunostintele de limba (dar eu stiu c-a trisat cu putin ajutor, *wink*).
Deci v-am promis ca veti afla mai multe. Hai sa cititi ce-a iesit:
Venirea in Romania
Am venit in septembrie 2006. Aveam 19 ani - adica eram si naiva, si curajoasa. Am profitat de prima ocazie ca sa plec departe de parinti, inscriindu-ma la UNArte, ca urmare a unei sugestii venite din partea unui prieten apropiat. Familia lui se mutase in Romania, lucrand la ambasada Malaeziei.
Am ajuns aici cam la 2 saptamani dupa sugestia lui - si va puteti imagina cat de putine lucruri stiam despre Europa si despre diferentele dintre Vestul si Estul Europei. La vremea aceea singura tara din Europa pe care o vizitasem era Marea Britanie - asa ca mi-am imaginat ca Romania probabil are tot 4 anotimpuri si foarte multe cladiri cu fatada de caramida aparenta. (desi, culmea, cand scriu aceste randuri chiar ma aflu intr-o astfel de cladire, in Bucuresti!).
Deci m-am trezit intr-un fel de roller coaster cultural, cu atat de multe lucruri de invatat despre Romania dar, in acelasi timp, si despre mine. Plus ca stim cu totii ce capacitate nelimitata pentru distractie posezi cand ai doar 19 ani, oriunde te-ai afla in lumea asta.
UNArte & cultura romaneasca vs. Malay
Uite cateva cultural leaps care mi s-au parut ceva mai dificile:
1) In UNArte (si, am aflat ulterior, cam peste tot altundeva) trebuie sa depui foarte mult efort ca sa obtii “informatia”. Inainte de Unarte am apucat sa fac un an universitar in Malaezia - si in 2005 aveam “internal servers” in campus, deci toate anunturile profesorilor si administratorilor facultatii intrau frumos in inbox-ul tau, deja puse pe categorii. Aici insa a trebuit sa intreb tot timpul in stanga si in dreapta, sa intreb oameni care sa intrebe la randul lor alti oameni…
Si nici nu stiai ce ar fi trebuit sa stii, pentru ca nu stia nimeni din jur. Cum fluenta mea in limba romana era la nivelul unui copil de 3 ani, mi-a fost cu atat mai greu. M-am aflat astfel intr-o pozitie mult mai neajutorata decat ma asteptam sa fiu si asta nu prea mi-a placut — si din cauza asta nici nu am mai depus foarte mult efort la scoala; asa ca am chiulit mult mai multe zile decat mi-ar placea sa recunosc.
2) Din punct de vedere etnic, eu sunt Malay. Cultural vorbind, la noi politetea este deosebit de importanta. Si asta se exprima in mare masura si prin tonul vocii (bineinteles si prin multe alte moduri: propozitii lungi-indirecte, limbajul corporal, feigned doubts, careful eye contact, etc).
La inceput am crezut ca toata lumea de aici se purta dur si grosolan sau ca toti erau nervosi sau chiar furiosi. Si intr-adevar, o mica parte a romanilor chiar s-ar putea sa fie fix asa. Mi-a luat ceva vreme pana sa descopar ca romanii nu prea baga in seama aceste aspecte si ca e absolut firesc sa nu iau asta prea personal. Eu venisem dintr-o tara care duce politetea la extrem, si am ajuns intr-o tara in care asta nu mai este considerata neaparat o virtute.
Dupa 10 ani petrecuti aici, cred ca m-am obisnuit. De fapt a remarcat sora mea ca s-ar putea sa fi ajuns si eu cam dura in exprimare (dupa standardele malaeziene)
3) Un alt cultural leap a fost cel legat de relatia oamenilor de aici cu mancarea. In Malaezia, totul, absolut totul, revolves around food. Fiecare masa este un fel de mica sarbatoare. Aici, pentru majoritatea lumii sa mananci e doar o necesitate pe care trebuie sa o executi din cand in cand.
Probabil ca si acesta este motivul pentru care am inceput sa pictez mancare aici, in Romania - ca sa compensez pentru ceva de acasa care imi lipseste foarte mult.
Freelancer since 2009 2011
Nu stiu unde ai citit ca sunt freelancer din 2009; pentru ca nu e chiar adevarat. Din cauza unor probleme administrativ-birocratice legate de sederea mea in Romania, a trebuit sa imi intrerup studiile la UNArte pentru un an de zile. Pauza am petrecut-o in Malaezia si intre 2009 - 2010 am lucrat ca background concept artist intr-un studio de animatie, unde am fost angajata full-time (astea sunt cateva lucrari de atunci).
Am inceput ca freelancer in 2011, dupa ce am absolvit UNArte. Dupa facultate mi-am dat seama mai clar ca am un anumit temperament si un specific set of skills care sunt mai potrivite meseriei de ilustrator. Si pe atunci nu auzisem de agentii sau de studiouri de design care sa angajeze ilustratori in-house. Cum nu sunt o persoana foarte minutioasa, technically attentive, nu am fost interesata sa fac graphic design (ceva inevitabil daca m-as fi angajat undeva in-house & full time).
Din cand in cand ma mai plang ca sufar de caveman syndrome dar, sincera sa fiu, de fapt imi place foarte mult sa lucrez de acasa. Pot sa-mi fac mancare pe gustul meu (pentru ca nu-mi place sa mananc chiar orice), pot sa ma prostesc la pian si pot sa-mi imbratisez pisica ori de cate ori am nevoie de o pauza. Si nu trebuie sa ma inghesui in tramvai in miezul verii sau iarna sa plescai prin noroiul rece. Ce-i drept, probabil ca asta nu m-a ajutat prea tare sa scap de anxietatea mea sociala.
Nini mica si ibricul negru: inceputul in desen
Imi aduc aminte ca am pictat un ibric negru pe peretele sufrageriei - asta e probabil amintirea mea cea mai timpurie din copilarie (n-am ce sa va arat, ai mei au zugravit peste). Cred ca am inceput sa desenez foarte mult dupa ce am vazut “Mica Sirena” si “Doraemon” (aceste doua desene animate m-au marcat foarte tare; nu doar din punct de vedere artistic ci si in legatura cu unele decizii de viata pe care le-am luat).
Cred ca aveam 4 sau 5 ani. Al doilea val “artistic”, in care am consumat tone de hartie A4, a fost dupa ce am devenit obsedata de Sailormoon. Asta a inceput cand aveam 8 ani si a durat pana… adevarul e ca inca o mai desenez si acum. De fapt, inca o mai desenez si pe Mica Sirena.
Cand aveam 9 ani parintii mei m-au trimis la un curs saptamanal de desen - si m-au pus sa promit ca nu o sa mai desenez pe pereti. La 12 ani am “absolvit” pastelurile pentru copii si am trecut la acuarela pentru “adulti” - si am ramas pe asta pana cand am terminat liceul. Datorez foarte mult acestor cursuri saptamanale.
Profesorul meu de atunci tocmai a fost invitat sa fie membru al National Watercolor Society din Statele Unite; deci pot sa zic ca am invatat “de la cei mai buni”. In tot acest timp, in jurul meu erau teancuri de benzi desenate - mai degraba din Japonia si Hong Kong - cele pe care le gaseam la bacaniile din vecini (in Malaezia toate magazinasele au asa ceva). La un moment dat s-a extins si in Kuala Lumpur celebrul lant japonez de librarii Kinokuniya – si asa am luat contact cu graphic novel-urile din Europa si Statele Unite.
Dansul timid cu selfpromotion-ul
Cred ca primul client pe care l-am avut in calitate de ilustrator freelance, a fost cineva din Singapore care m-a gasit prin Odesk in 2011- trebuia sa fac niste game avatars (dar nici pana in ziua de azi nu mi-am scos cei 50$ de pe site).
Chiar si acum mi se pare dificil sa ma auto-promovez, mi-e foarte straina chestia asta. Abia acum vreun an sau doi mi-am dat totusi seama ca asta e ceva necesar si ca trebuie sa depun un efort real in ceea ce priveste auto-promovarea si ca nu ajunge doar sa-mi fac un portofoliu bun si sa il las sa se puna praful pe el prin vreun coltisor obscur al internetului.
Cand am inceput, nu ma gandeam despre mine ca fiind o “artista”. Pentru ca eu cred ca exista o diferenta intre “artist plastic” si “ilustrator” (dar nu o diferenta in sensul ca unul e “superior” iar celalalt “inferior”, nu ma intelege gresit). Ce vreau eu, este sa fiu un membru al societatii care sa “contribuie”, ca sa zic asa.
Vreau sa creez ilustratii care sa fie folositoare cuiva, vreau sa fiu folositoare oamenilor, dar asta s-ar putea sa nu dea bine in “piata de ilustratie”. Am senzatia ca destui dintre clienti vor mai degraba sa lucreze cu “nume”, cu “artisti-ilustratori”, si nu neaparat cu “soldatei anonimi” - si de aceea am inceput sa dansez si eu cu monstrul numit “selfpromotion”.
E destul de obositor pentru o persoana timida ca mine. Dar cred ca imi iese ceva mai bine in ultima vreme.
Viata de ilustrator freelance: cand imi iau pauza aia?
Mi-a facut mare placere (si m-am si distrat) sa pictez un mural intr-un bar de jazz din Malaezia. Am avut libertate totala; pictam in fiecare zi inainte sa se deschida barul pentru public, la 4 dupamasa. L-am facut singura-singurica si mi-a luat cam 2 saptamani.
Asta mi-a venit acum in minte; sincera sa fiu, am tendinta sa uit de proiecte imediat ce le termin. Intotdeauna trec de la unul la altul super-rapid - si cand ma intreaba lumea ce am mai facut in ultima vreme, trebuie sa ma uit prin foldere ca sa imi pot aduce aminte.
Din pacate, de cand am inceput sa lucrez ca freelancer mi-am cam neglijat proiectele personale (in afara de cateva desene “fara brief”, absolut ocazionale) Intotdeauna imi zic “…o sa iau o pauza de 3 luni pentru art retreat imediat ce termin jobul asta!!!” Dar pana acum n-am avut niciodata puterea chiar sa o fac.
Ca freelancer intotdeauna ai cate ceva de facut, chiar daca nu e vorba de a lucra in mod direct la un proiect. Sunt e-mailuri de trimis si de raspuns, facturi de emis, contracte de modificat,
impozite de platit. Imbunatatiri la website, update la toate portofoliile, de pe toate platformele de social. Trebuie sa ma uit la tutoriale, sa platesc soft-urile, sa ridic tiraje de la print-shop, sa ma reaprovizionez cu materiale pentru desen si pictat, sa hranesc pisica, etc, etc… Si – rrrring! – iar apare un job, si iar uit ca voiam sa iau o pauza pentru un art-retreat.
Dar ceva care consider ca sta undeva intre “comercial” si “personal” sunt proiectele editoriale pentru Decat O Revista. E un fel de loc de joaca serioasa - intotdeauna imi place foarte mult sa ilustrez pentru ei. Imi ofera articole dificile, care ma provoaca - dar ma lasa sa ma duc oriunde cred eu de cuviinta (nu imi amintesc sa-mi fi cerut vreodata sa modific ceva).
Am libertatea sa experimentez, deci nu mai simt presiunea de a lucra intr-un stil anume (nici macar in stilul meu); un stil care sa-i placa clientului. Si atunci invat cate ceva nou din fiecare assignment de-al lor. E foarte reconfortant sa lucrezi cu oameni care au incredere completa in abordarea ta. Si e chiar si mai meaningful cand stii ca oamenii astia au pus blood, sweat and tears in munca lor jurnalistica, pe care urmeaza sa o ilustrez eu.
Briefuri nebune
In momentul asta nu-mi vine nimic in cap. In general imi dau afara repede din sistem tot ce nu mi-e folositor. Dar faptul ca nu imi aduc aminte de nimic care sa fi fost groaznic de traumatic probabil ca inseamna totusi ca de obicei primesc briefuri destul de civilizate.
Inktober
Inktober e o tentativa de a mai face si niste lucrari personale intr-un context mai lejer, cu o miza mai mica si cu “presiune” mai scazuta. Am inceput distractia anul trecut, in 2015. Trecuse atat de multa vreme de cand nu mai desenasem fara brief incat n-aveam nici cea mai mica idee ce sa desenez. Am aceasta conceptie ciudata, poate chiar nesanatoasa, conform careia n-ar trebui sa desenez doar ca sa ma aflu in treaba – ar trebui chiar sa am un lucru pe care sa vreau sa-l spun.
Numai ca nu imi vine ceva profund de spus in fiecare zi. Asa ca seria asta s-a metamorfozat intr-un fel de jurnal personal. Daca tot trebuie sa postez ceva in fiecare zi dintr-o luna, simt nevoia sa-i ofer ceva privitorului; ceva mai mult decat un desen cu o floare draguta sau cu o fata pozand pretios.
Asa ca am inceput sa-mi pun pe hartie gandurile mele de fiecare zi, mai mult sau mai putin caraghioase. Si cum mai degraba imi place sa vad partea amuzanta a lucrurilor, m-am gandit ca ar fi frumos sa le-o arat si altora. Daca stau sa ma gandesc in ce masura am crescut cu benzi desenate – cu cuvinte si desene care se completeaza unele pe altele – cred ca e natural ca am ajuns si eu sa ma exprim in acelasi fel.
Clienti noi
Pana acum, clientii internationali m-au gasit in general de pe Pinterest sau de pe Behance. Art directorul care mi-a oferit un proiect pentru Conde Nast (ilustratiile cartii editata ca supliment anual al editiei lor americane, “Best Recipes 2015”) a dat de mine vazandu-mi o lucrare intr-un pin pus de cineva pe Pinterest; eu pe vremea aia nici macar nu aveam cont de Pinterest.
Asa ca de atunci am inceput sa-mi pun lucrari si acolo. Iar clientii din Romania cred ca aud de mine mai degraba prin word of mouth.
Cu intelepciunea de pe urma, ar schimba cate ceva din trecut
Nu m-as mai stradui prea mult sa iau proiecte doar ca sa am ceva de muncit – pentru ca la inceputuri faceam cam orice mi se cerea. Sunt destul de versatila, dar acum imi dau seama ca n-ar trebui sa fac ceva doar pentru ca sunt in stare sa-l fac. Faceam chiar si ilustratie vectoriala, ceva ce cu siguranta ca n-as mai face astazi. Pentru nu e ceva la care sunt foarte buna si nici nu imi prea place s-o fac; asa ca altcineva ar putea cu siguranta s-o faca mai bine si intr-un sfert din timpul in care as facea-o eu.
Desi, cand esti la inceput cred ca e firesc pentru un freelancer sa inhate orice proiect care i se iveste. Asa ca nu cred ca daca m-as intoarce in timp chiar as putea sa fac lucrurile foarte diferit decat le-am facut atunci. Iar alt lucru ar fi, asa cum am mai spus-o deja, ca mi-as rezerva cu siguranta mai mult timp pentru proiecte personale. Daca iti tot ajustezi “vocea” - ba intr-o parte, ba in alta, conform dorintelor clientilor - pentru prea multa vreme, esti in pericol sa ti-o pierzi de tot.
In orice lucrare pe care o faci pentru ceilalti, pui si ceva din tine, pui putina “esenta de personalitate” – si e important sa-ti ingrasi din cand in cand gradina care iti produce esenta asta. Daca n-o faci, dupa o vreme n-o sa mai ai prea multe de oferit celorlalti, cata vreme nu mai ai destula nici pentru tine. Asta e un lucru pe care tare as fi dorit sa mi-l spuna cineva la inceput de cariera.
Future plans, future projects
Planuri de viitor? Am sa-mi iau un art retreat de 3 luni de zile! Iar cand o sa am 60 de ani s-ar putea sa am nevoie de un art retreat de cativa ani. Acum insa sunt entuziasmata in legatura cu o carte la care am lucrat impreuna cu prietena mea, jurnalista Limei Foong si care va fi publicata in Malaezia.
Se cheama “Food Makes Us”, sunt povestiri adevarate despre relatia dintre oameni si mancarurile pe care si le gatesc. E o carte despre identitate culturala exprimata prin gatit si contine nu doar retete locale rare, ci si povesti de familie “din bucatarie” care de fapt sunt relevante dincolo de contextul personal (v-am spus doar ca malaezienii sunt nebuni dupa mancare!)
Acum suntem pe ultima suta de metri cu finisajul tiparului si speram sa fie publicata in decembrie. Pozele astea sunt inca fierbinti, proaspat scoase din…err… din inboxul meu.
In august am avut o luna ceva mai libera, asa ca - in sfarsit! - am izbutit sa flirtez pentru prima data cu obsesia mea de-o viata: animatia frame-by-frame. Am inceput sa experimentez putin; si sper ca in decembrie (dupa ce se mai termina calendarele, felicitarile si agendele) voi avea o luna mai linistita in care sa pot sa continui cu animatia. Deci poate ca in viitorul apropiat o sa mai vedeti motion illustrations de la mine.
