Matt Tullis, profesor de Engleză și Digital Journalism la Fairfield University, a creat un loc pe internet în care îi adună pe cei mai buni dintre cei mai buni reporteri și scriitori. În 2013, Matt (care, atunci, era profesor la Ashland University) a început un show numit Gangrey: The Podcast și, de atunci, a discutat cu aproape 50 dintre autorii celebri de jurnalism narativ din Statele Unite despre poveștile pe care le-au scris. Totul cu ajutorul lui Ben Montgomery, reporter la Tampa Bay Times și fondator al site-ului de jurnalism narativ Gangrey.com.
Să asculți oameni-legendă din acest domeniu vorbind despre meșteșugul poveștilor e ca o mină de aur în materie de ponturi. Pentru asta, apreciem munca lui Matt, care e producătorul întregului show. Iată cum e experiența asta pentru el.
Please head here for the English version of this interview.
Background
Am început ca student la jurnalism la o scoală mică de arte din Ohio (Ashland University). Inițial, am vrut să fiu reporter de sport și asta am făcut pe perioada celor trei ani de facultate. Dar apoi am făcut un internship unde am acoperit știrile la ziarul meu local și, în mare parte, am abandonat sportul pentru o vreme.
Am lucrat la un mic cotidian numit The Daily Record în Wooster, Ohio, pentru patru ani, apoi am urmat un master de trei ani. Am ales un master full-time, Master of Fine Arts in Creative Writing la Universitatea din Carolina de Nord, dar în paralel am continuat să fiu reporter pentru Star News în Wilmington.
Când am terminat masterul m-am întors la The Daily Record, în Ohio, pentru opt luni, apoi am obținut un job la Columbus Dispatch, unde făceam parte din echipa enterprise, dar am scris multe texte despre Columbus Zoo and Aquarium.
În cele din urmă, am făcut trecerea către mediul academic și am început să predau la Ashland University în 2008. Am continuat să scriu, totuși, în primul rând pentru reviste regionale și de comerț. Apoi, în 2012, am publicat prima mea poveste în SB Nation Longform și m-am concentrat, ca reporter și scriitor, pe tipuri de povești în profunzime de atunci.
Îmi place să fiu profesor pentru că sunt foarte fericit să pot să ajut studenții să scrie texte de jurnalism excelente. Mă simt des mai mult editor decât profesor, ca și cum aș fi acolo ca să-i ajut să facă cea mai bună muncă posibilă. Încerc de asemenea să transmit cât de importanți sunt junaliștii pricepuți pentru societate, fie că ei fac jurnalism de investigație sau scriu feature stories.
Sunt importanți pentru că ne fac să înțelegem comunitățile în care trăim. Dacă reușesc să-i conving pe studenți de lucrurile astea pe parcursul unui semestru simt că facem progrese.
Nu știu ce mă motivează să fac asta, în afară de faptul că nu vreau să mă opresc din ceea ce fac și încerc mereu să găsesc moduri să fiu mai bun. Cred că ăsta e un mod bun și distractiv de a trăi viața.
De ce sunt poveștile importante?
Vara trecută mi-am făcut primul tatuaj care spune „Stories can save us” (n.r.- Poveștile ne pot salva) și îl am pe antebrațul stâng. Este parte din prima propoziție a unuia dintre capitolele romanului lui Tim O’Brian „The Things They Carried”.
Capitolul este despre o fată despre care naratorul își aduce aminte și care a murit în urma unei tumori cerebrale. Pe parcursul capitolului, naratorul își imaginează cum ar putea să o aducă pe fată la viață cu ajutorul cuvintelor, prin intermediul poveștilor.
Am încercat să fac asta în foarte multe feluri de mult timp. Am scris un volum de memorii care ar trebui să apară cândva în 2017 și e vorbește despre cum am avut leucemie când eram adolescent.
Dar, de fapt, este despre oameni pe care i-am cunoscut și care nu au supraviețuit și modul meu de a încerca să-i readuc la viață prin intermediul poveștii. Vreau să aflu mai multe despre ei și să văd dacă pot să le dau o imagine coerentă, astfel încât alți oameni să afle despre ei.
Aceste povești sunt cele care ne duc mai departe, care ne conectează cu cei din trecut și cu cei din viitor. Poveștile pe care le spunem, în final, ne definesc ca indivizi, dar și ca societate.
Puncte de cotitură
Probabil cel mai important moment al carierei mele a fost când m-am dat demisia de la munca de ziar și m-am dus să fac un Master of Fine Arts in Creative Writing. Scriam mult ca freelancer pentru Star News când făceam munca pentru master și așa am reușit să încep să văd posibilitățile care se deschideau ca scriitor și reporter.
Am văzut cum scriitura poate face mai bune poveștile pe care făceam reporting, materialele jurnalistice. Și am văzut cum reportingul a făcut scriitura mea, și chiar cartea de memorii la care lucrez, mai bună. Așa că m-am întors înapoi în industria de presă cu un complet alt mindset.
Voiam să fiu reporter, dar în același timp voiam să spun povești într-o comunitate printr-un mod în care oamenii să vrea să le citească.
Apoi, când lucram la Columbus Dispatch, un coleg mi-a spus despre Gangrey.com, iar asta m-a atras cu totul. Odată ce am văzut că acolo se aflau oameni care făceau lucruri la care eu doar visam, dar nu numai asta, și faptul că se adunau într-un loc online ca să și vorbească despre povești, am știut că vreau să fac și eu acel tip de muncă.
Apoi am trecut la mediul academic și am realizat că poziția îmi permitea să ajut studenții să dezvolte o pasiune pentru astfel de povești și să-i învăț cum trebuie să le facă.
Gangrey: The Podcast
În 2013, am moderat discuție masă-rotundă virtuală despre cum se integrează jurnalismul în nonficțiunea creativă și, la un nivel mai mare, în scrierea creativă. Discuția i-a inclus pe Ben Montgomery de la Tampa Bay Times, Chris Jonesc de la Esquire și Thomas Lake de la Sports Illustrated.
A fost o discuție extraordinară, iar Creative Nonfiction, revista, a publicat-o și a fost incredibil de bine primită. În timp ce lucram la toate astea, un student a venit și mi-a spus: „Îi știi pe toți oamenii ăștia. Ar trebui să faci un podcast.”
Nu știam chiar așa mulți oameni care făceau acel tip de jurnalism literar (n.r. – jurnalism narativ) de care eram interesat, chiar dacă studenții mei credeau asta.
De asemenea, nu știam ce era un podcast. Dar am aflat și am început să mă gândesc cum și ce aș face cu un podcast. Mi-am dat seama destul de repede că aș vrea doar să intervievez reporterii cu privire la poveștile extraordinare pe care le-au scris.
Îmi trebuia un nume pentru podcast și voiam ceva care să-mi aducă audiență repede. Nu-mi place să fac ceva în gol. Dacă voiam să fac podcast-ul ăsta, îmi doream ca lumea să-l asculte.
Așa că l-am sunat pe Ben Montgomery, care fondase site-ul Gangrey.com (care m-a schimbat total la nivelul cunoștințelor asupra a ceea ce se poate face în feature writing și ceea ce se făcea efectiv, inclusiv în ziare) și i-am spus că îmi doream un podcast pe care să-l numesc Gangrey: The Podcast, iar lui i s-a părut o idee excelentă așa că i-am dat drumul.
Ben știa mult mai mulți reporteri și scriitori decât știam eu și, dacă aveam vreodată nevoie să iau legătura cu cineva și nu știam cum, puteam să-l întreb pe Ben și el îmi dădea adresa lor de e-mail.
Am avut noroc când am început podcast-ul, pentru că lucram la o universitate care avea un studio de radio excelent. La acea vreme Ashland University avea un profesor de radio extraordinar, Steve Suess (care acum a plecat de la Ashland); el m-a învățat cum să înregistrez, să editez și să adaug partea de valoare de producție podcast-ului. Departamentul la care lucram avea un studio de înregistrări foarte bun pe care am putut să-l folosesc și totul s-a legat.
De ce e importat să existe un astfel de podcast?
Podcast-ul e un succes, cred, când reușește să deconstruiască procesul de reporting și scrierea unei anumite povești. Eu personal mă chinui destul de mult să vin cu o idee de poveste, așa că una dintre primele întrebări pe care le pun invitaților mei e „Cum ți-a venit ideea pentru această poveste?”.
Știu din experiența de profesorat de aproape opt ani că, pentru tinerii reporteri, cel mai greu este adesea să găsească poveștile potrivite pe care să le spună într-un mod jurnalistic.
Am participat la conferinta Mayborn Literary Nonfiction pentru prima dată în luna iulie și am fost uimit câți tineri spuneau că au ascultat podcast-ul și că i-a ajutat să se gândească să facă proiecte mai mari, în stil narativ.
Cred că de asta e importantă, pentru că nu toți ajung la Mizzou (n.r. – Missouri School of Journalism, cea mai veche școală de jurnalism din lume) sau la Indiana University și au ore cu Kelley și Tom French, dar oricine poate să stea și să o asculte pe Kelley vorbind despre seria „Never Let Go”, sau pe Ben Montgomery vorbind despre documentarea „Grandma Gatewood’s Walk” sau pe Wright Thompson vorbind despre reporting-ul despre Michael Jordan.
Cred că e util mai ales pentru reporterii tineri, pentru că să faci jurnalism poate fi chiar înfricoșător și e bine să știi cum fac asta cei mai buni din industrie, apoi să încerci să-i imiți.
Procesul de înregistrare
Până acum, am înregistrat podcast-ul în studiourile WRDL 88.9 FM, postul de radio studențesc de la Ashland University. Aveam studio de producție acolo care avea un iMac pe care era instalat Adobe Audition, un panou de mixaj și un microfon.
De obicei foloseam Skype pentru a face interviurile, deși aș putea folosi și telefonul. Nu am avut decât doi invitați care au venit propriu zis în studio – Brian Mockenhaupt și Walt Harrington. Ambii erau în vizită în acel moment la Ashland pentru River Teeth Nonfiction Conference.
Acum, că am părăsit Ashland University și sunt assistant professor de Engleză și Digital Journalism la Fairfield University, o să înregistrez podcast-ul într-un studio similar pe WVOF 88.5 FM, adică postul de radio studențesc din Fairfield.
Cum te hotărăști asupra scriitorului invitat?
Mi-aș dori să spun că am un fel de criteriu, dar de fapt e foarte simplu. Dacă citesc o poveste (n.r. – jurnalistică), sau o carte, și mă pomenesc că-mi doresc să vorbesc cu reporterul sau scriitorul care a scris-o găsesc o metodă să-l contactez.
Lucrul extraordinar la tehnologie e că ne permite să vorbim cu aproape oricine, oriunde, așa că în toate episoadelele, exceptând două, am luat interviuri prin Skype sau telefon.
Când găsesc o poveste despre care chiar vreau să vorbesc, găsesc o metodă să contactez reporterul. E atât de simplu să intri în contact cu oamenii în ziua de azi.
Unele dintre primele episoade ale podcast-ului s-au născut pentru că am trimis un tweet reporterului în care îi spuneam că mi-a plăcut povestea și că aș vrea să discut cu ei în podcast. Faptul că aveam asociat numele Gangrey a ajutat cu siguranță.
De multe ori, îmi dădeam seama că eu și reporterul avem prieteni comuni pe undeva.
Primul episod înregistrat în Connecticut a fost cu Kate Miles, o scriitoare pe mediu pentru Boston Globe Sunday Magazine, care scrie, de asemenea, și cărți.
A scris un reportaj despre o femeie care s-a pierdut pe Appalachian Trail și a murit de foame așteptând să fie salvată. S-a întâmplat ca Ben Montgomery să fi postat acest articol pe Facebook și să menționeze că Kate era o prietenă de-a lui, așa că l-am contactat și l-am rugat să-mi facă legătura cu Kate.
Ben Montgomery a fost m-a ajutat să iau legătura cu cel puțin jumătate din invitații pe care i-am avut și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Principalele obstacole în producerea podcast-ului
Cea mai mare provocare pentru mine este să-mi dau seama cum să fac fiecare episod să sune diferit.
De fiecare dată vreau să știu cam aceleași lucruri: Cum a aflat reporterul despre poveste? Cum a început procesul de documentare? Care a fost procesul lor de gândire atunci când au început să scrie povestea? etc. Iar provocarea e să obțin aceste informații fără să pară că sunt un patefon stricat.
La început, o altă provocare pentru mine a fost tehnologia și înregistrarea propriu-zisă a podcast-ului. Nu aveam nicio cunoștință despre înregistrare și editare audio, pentru ca apoi să adaug producția.
Două dintre primele episoade nu sunt atât de bune, dar nu pentru că invitații nu erau extraordinari, ci pentru că mă panicam că nu reușeam să rezolv o problemă de producție, mă pierdeam și pur și simplu nu puteam să intervievez bine persoana.
Din fericire, cu cât am făcut mai multe episoade, cu atât m-am obișnuit. Acum e doar o chestiune de a-mi face vocea să sune de parcă aș ști ce fac și să fiu sigur că iau un interviu bun și interesant.
Organizarea informațiilor
În general, întotdeauna încep prin a vorbi despre poveștile cele mai noi (sau cărțile cele mai noi) pe care invitatul meu le-a scris. Aici e partea despre ce mi-a atras mie atenția și m-a făcut să vreau să vorbesc cu ei. Atunci când discutăm despre asta, aproape întotdeauna mergem și către una sau două alte creații pe care le-a scris autorul.
Cam asta e tot, episoadele sunt aproape neprocesate față de original, sunet natural, deși uneori sunt nevoit să fac editări ca să curăț poticnelile din înregistrare (ca atunci când un apel Skype se întrerupe sau e neclar) sau poticneli în cursul gândurilor mele (din când în când încep să pun întrebări pe care și mie mi-e greu să le urmăresc, iar în alte dăți încep să pun întrebarea și nu-mi găsesc cuvintele și se lasă o tăcere ciudată).
Pe lângă aceste „curățări” de pe înregistrare, discuția e în mare exact cea pe care am avut-o cu scriitorul.
Am încercat anul trecut, pentru câteva episoade, să adaug elemente noi show-ului – un segment de interviu secundar și un al treilea fragment unde un ascultător vorbea despre o carte sau un articol de revistă pe care tocmai l-au citit și care era extraordinar – dar nu a funcționat așa cum mă gândeam eu că va fi și era multă muncă în plus pentru mine. Așa că m-am întors la formatul simplu în care un scriitor sau o scriitoare vorbește despre poveștile pe care le-a scris.
Ultimele retușuri
După ce am terminat de înregistrat interviul, înregistrez introducerea și partea de final. Apoi fac puțină editare, așa cum spuneam mai sus. Apoi bag fișierul în Adobe Audition și adaug elementele de producție (ca tag-ul Ashland Journalism and Digital Media care, până acum, rula mereu la început). Adaug fundalurile muzicale și mă joc puțin cu ele, apoi le combin pe toate, le urc pe internet și am un nou episod de podcast.
Recent am trecut printr-o schimbare majoră în care am trecut toate episoadele de la un host de podcast către un altul, iar asta a necesitat ceva timp. Dar acum orice episod nou e disponibil pe SoundCloud care îmi permite de asemenea să dau embed episoadelor pe Gangreythepodcast.com. Asta a făcut site-ul să arate de 100 de ori mai bine.
Podcast-urile în Statele Unite
Nu sunt în niciun caz un expert în podcast-uri. Știu că eu le ascult pentru că sunt de obicei mai bune decât ce se dă la radio. Le ascult când conduc, îmi place faptul că pot să învăț lucruri noi și să mă gândesc la lucruri la care nu m-am gândit până atunci în timp ce mă întorc acasă de la muncă. E extrem de comod și sunt livrate în bucăți suficient de mici cât să nu pierzi șirul pentru ce asculți.
Cred că podcast-urile sunt importante pentru că sunt un nou mod de a face lumea asta mare mai mică.
În principal ascult podcast-uri care sunt forme de jurnalism literar, dar într-un ambalaj de podcast (This American Life, RadioLab, etc.), și constat că din ce în ce mai multe astfel de show-uri apar în fiecare zi. Iar asta e extraordinar. E doar încă un mod de a spune povești.
Adevărul este că nu am făcut niciun ban de pe urma podcast-ului. Am suportat costurile (n.r. – podcast-ului) din banii mei (din fericire nu este atât de costisitor să faci așa ceva, în special pentru că am avut acces gratuit la un studio de producție bun). Nu m-am gândit niciodată să monetizez. Fac podcastul pentru că iubesc să-l fac.
La ce să se aștepte pe viitor ascultătorii Gangrey: The Podcast?
Lucrul de care sunt cel mai entuziasmat e că o să mă reapuc să lansez un episod la fiecare două săptămâni. Am făcut asta în 2013-2014 și a fost extraordinar. Audiența a crescut vertiginos. Am simțit că podcast-ul merge chiar bine. Apoi, însă, mi-am dat seama că nu mai aveam timp din cauza obligațiilor de la universitatea unde predam. Am simțit atunci că podcast-ul a stagnat un pic.
Acum sunt la Fairfield University și pot să fac din nou o prioritate din podcast. Pe parcursul verii, am mutat conținutul podcast-ului pe Soundcloud, am schimbat design-ul site-ului cu unul mai simplu și chiar am actualizat multe dintre postări cu povești pe care oamenii cu care am vorbit în trecut le-au scris de atunci.
Și am folosit social media ca să promovez aceste episoade vechi în speranța că voi găsi oameni care nu le-au ascultat. Unul dintre lucrurile de care mi-am dat seama în această vară este câți oameni care au participat la podcast au ajuns să facă lucruri extraordinare de când mi-au fost invitați (au scris cărți, au câștigat premii etc.), iar asta creează oportunități să împărtășesc din nou acele episoade.
