"Box-office", un termen foarte uzat de industria internațională a cinematografiei, este încă un neologism pentru filmul românesc.
Prioritatea cinematografiei din România a rămas, pentru mai mult de 25 de ani, recunoașterea internațională. În căutarea identității, ne-am concentrat modestele resurse de producție într-un exercițiu de forță de reproducere a angoaselor etosului mioritic, sub stindardul exoticului.
Chiar și cu excerpturi din traume comuniste, am reușit să impresionăm publicul de festival. Artistic, stăm bine. Între timp, cinema-ul românesc îmbrățișează diversitatea și vânzarea la mall-uri. Comedia, eroina sufletului mioritic, s-a adaptat astrologic la buzunarul românului, din vremurile B.D., Marfa și Banii, până în prezent.
De exemplu, conceptul de “pitoresc oltenesc întâlnește ecoul visului american” generat de Vintilă Corbul și Eugen Barbu în “Nea Mărin miliardar” încă îi ținea în cinematografe pe câțiva adolescenți pe durata revoluției din ’89 – deși filmul a fost lansat în 1979.
Wikipedia recomandă „Old man Marin the billionaire” drept cel mai vizionat film românesc
Anii ’90 au confirmat în continuare dorințele noastre aprige de aliniere la gusturi vestice în materie de film. Comedia romantică a început să capteze atenția românilor nu numai prin sketch-uri amuzante și actori consacrați în travesti, dar și prin etalarea nudității, nemaipomenită în regimul dictatorial.
Astfel, cele mai vii amintiri legate de comediile romantice ale debutului democrației în România sunt fie scena de împreunare și goliciune a Danei și a lui Mihai în “Liceenii Rock’n’Roll”, sânii Ancăi Țurcașiu în “Miss Litoral” sau exhibiționismul Loredanei Groza în “A doua cădere a Constantinopolului”.
Loredana Groza, căci Anca Țurcașiu zâmbea cu sânii dezgoliți
Au trecut anii, lupta de identitate națională a câștigat bătălia cu dorința de globalizare pe frontul filmului românesc. Ne-am expus internațional insight-urile legate de avort, incest, exorcism și alte legături bolnăvicioase, de dragul premiilor și recunoașterii exoticului.
Între timp, se pare că am devenit propriile noastre repere culturale cu ajutorul Internetului. Deși filmul de cinema părea să se fi închis în mintea tinerilor odată cu cinematografele de pe Kogălniceanu, el s-a gentrificat și renovat în incinta mall-urilor.
Mai nou, am și deconstruit mitul cu eșecul oricărui sequel. Iar, în pofida cunoștiinței comune, partea a doua poate să facă de două ori mai multe vânzări în aceleași trei săptămâni de la lansare. Da, acum vorbim de #Selfie69, un film regizat de Cristina Iacob și produs de Zazu Film. Primul #Selfie făcuse deja treabă în incinta cinematografelor din România în 2014, dar continuarea lui a reușit să umbrească cu succes primele recenzii.
Sequel-ul scris de un publicitar cu ștate vechi - care a reușit să vândă peste 100.000 de bilete în 3 săptămâni și să înregistreze încasări în box office de peste 2 milioane de lei ar putea fi fetișul oricărui copywriter cu veleități de scenarist.
În spatele poveștii, de-a dreptul, stă scenaristul Tudor Potra, un om care a binecuvântat spre vânzare nu numai filme, dar și bănci, lame de ras sau detergenți în lumea advertising-ului mioritic.
Succesul de box office al Selfie69 poate fi în pus și în cârca lui Tudor Potra, după ce acesta a pus un pariu cu el însuși: va scrie un “rom-com” cu 3 fete, o comedie polițistă cu 3 băieți și o supra-comedie romantică și de acțiune cu interacțiunea acestor două grupuri.
Tudor Potra si una din femeile lui ideale
L-am descusut pe Tudor Potra vreo 2 ore și 25 de minute pentru a afla cum conturezi un concept și un grup de personaje cu succes la public - mai mult decât durata filmului Selfie69. Totuși, nu citește nimeni atât, așa că am comprimat câteva opinii despre ce caută publicul românesc, cum se conectează la filmul de cinema și cam cât contează umorul în box-office.
De ce are Selfie69 suces la public?
Pentru că îi dă publicului ce dorește. Nu e un film despre traumele și obsesiile românilor, dar nu e nici o incursiune în lumea magnaților din Snagov. Mai degrabă aduce în discuție o mică gentrificare a României. Minoră, dar sesizabilă vizual. E un film despre Bucureștiul de azi. Care, îți place – nu-ți place, te enervează, te distrează… e cu de toate.
Conceptul e unul aspirațional. Puștii de liceu zic: “Mamă, nu ajung eu student să trăiesc și eu ca ăștia?”, cei din provincie își sedimentează impresia că petrecerile bucureștene n-au nimic în minus față de cele din Las Vegas, copiii cuminți se uită de pe margine la ce ar însemna “viața golănească”, golanii pot reflecta la ideea unei familii organizate și înstărite, iar voyeurii pot viziona un trio de Lolite locale.
Ce spun criticii?
- “Aduce a film american”
Da, e ca un film american, în sensul că are acțiune și că nu se ascund lucruri sub preș. În rest, e un film despre București: vezi un colț de 5 metri care arată ca la Miami și 2 metri mai încolo, cobori din limuzină și dai peste un boschetar care îți cere un leu. Nu e America, e România – e amestecată, e pestriță, lumea e mai nervoasă dar și mai haioasă. Un popor care stăpânește ironia și sarcasmul nu are nevoie de pistol la brâu.
Irina Margareta Nistor, în schimb, după ce a văzut filmul de trei ori, a contestat că succesul Selfie69 ar fi prea facil și ar avea o rețetă de “American movie”. A spus că e pe așteptările publicului, nu pe nivelul publicului. Nu este – cum au zis alții - un produs pentru un public debilizat de televiziuni comerciale și manele.
- “Adulții sunt iresponsabili”
Da, “cum pot ei să își trăiască viața, trebuie să fie părinți în primul rând.” – Cu toate astea, părinții sunt singurul cuplu funcțional din tot filmul: sinceri, deschiși și teamplayeri. Oameni care își cresc copiii, dar știu că nu îi vor ține de mână până la 40 de ani, fără să se certe din rahaturi.
Bine, ideea sperie și pentru că e un film modern, care bagă totul la grămadă. În Selfie, ai personaje colective precum Facebook sau Tinder și se face sex romantic pe Skype, când nu ești lăsat să ieși din casă. E un film al noilor posibilități, al “personalității extinse”.
Un mesaj neinclus in #Selfie69
Ce rol joacă Facebook-ul?
Chiar am auzit de 100 ori întrebarea: Credeți că mai există iubire în epoca Facebook?... Ce-are una cu alta? În primul rând, Facebook-ul nu e ceva nou. În dramaturgie se numește corul antic, iar la noi la români se cheamă “gura târgului”. L-am integrat în film ca personaj colectiv – oamenii trăiesc jumătate din timp “pe persoană fizică“, jumătate din timp din ce li se spune pe Facebook, de unde își mai și “cumpără“ emoțiile. E un mecanism de validare, la 20 de ani ai mare nevoie să fii popular.
Am auzit o părere validă cum că Selfie69 este un film despre cum poate supraviețui iubirea în epoca Facebook: la nevoie, stingându-l.
Tinerii cinefili resping ideea de a viziona filmul pe criterii de “box office” sau “film de cinema”.
Da, nu e un film din viață, e un film de cinema. Adică lucrurile sunt spumoase, sunt mai colorate, sunt mai dolby-stereo. E un spectacol, dar nu o poveste din California filmată în Grozăvești. E o poveste cu tineri de azi, mult mai dezinhibați cel puțin în vorbă vis-a-vis de sex, droguri, ce mai vrei tu. Sunt niște fete care îl caută pe Făt Frumos în cluburi și în spelunci, deși nu ar spune-o niciodată. Când vine vorba de plâns, însă, nu se sfiesc să plângă într-un colț. Cred că e o interpretare corectă a generației.
Cum se conectează publicul la Selfie69?
Băieții care merg cu gașca empatizează cu golăneala, “action-ul” și caterinca, fetele se conectează la povestea de iubire, chiar și prin cinismul afișat al personajelor. Pe lângă aceste două triburi clasice – găștile, mai ai și părinții, adulți care trec aspirațional de la comunism la new-age și își reiau viața de unde au lăsat-o, devenind niște personaje alternative: Ceaușu devine pensionarul modern cu o viață sexuală sănătoasă și un consum regulat de iarbă alături de partenera lui hippiot-corporatistă, ușor mai tânără.
Tudor Potra alături de unul din personajele lui favorite din #Selfie69 (Ana Covalciuc)
Poate avea același succes în afara granițelor?
Într-o țară “civilizată”, cum se zice, conceptul filmului ar fi mai apropiat de viața stranierilor – e un film european de azi, nu dintr-un “aici“ calcifiat. Hazul s-ar face pe baza unor elemente considerate agresive la noi, iar imaginea României ar avea mai mult succes – am demola imaginea de popor format din copii ai străzii, căpșunari și criminali pasionali. Afară s-ar vedea că viața tinerilor de la București e ca viața tinerilor de la Londra, în linii mari. Sau măcar de la Bratislava.
În spațiul balcanic, poate fi interpretat drept un film balcanic “up-market”. Nu e un film de Kusturica- umorul nu vine din sordidul și derizoriul balcanic.
Care e topicul cu cea mai mare priză la public?
În comedia romantică, tu ai povestea cu fir narativ clasic, cu un happy-end parțial. În Selfie69, eu am scurtcircuitat topicul prieteniei și pentru fete, și pentru băieți. De aici am generat întregul lanț de întâmplări. Personajele nu sunt conturate doar individual, sunt definite în raport cu relațiile lor de prietenie.
Când propria creație îți vine de hac
Ce îi trebuie filmului românesc pentru a se împrieteni mai bine cu box office-ul?
Îi trebuie sinceritate în ceea ce percepe și ce prezintă din societatea românească. Să ajungă la un echilibru între ceea ce își dorește să fie societatea și ce este de fapt. Trebuie să teoretizeze mai puțin și să simtă mai mult.
Hazul de necaz e mai de succes decât moștenirea daco-romană. Autenticul românesc constă în auto-ironie. În filme se vede cum înjurăm, dar nu și cum râdem în fața adversității. Umorul românesc e la fel de negru ca cel din Cehia, dar negru nostru e în culori. De ce îl ținem sub tejghea?
