BBC, Realitatea (fm și TV), Romania TV, B1 Tv, Digi FM. Cătălin Striblea a făcut cercul complet în media și s-a întors la radio. A început în 1993, în perioada romantică a televiziunii și radioului. A venit în presă, visând să schimbe lumea.
Am trăit cea mai mișto epocă din presa românească. Puteam să facem cam tot ce ne trecea prin cap. Și chiar făceam asta
Cătălin vorbește cu onestitate despre toate etapele prin care a trecut și mecanismele din spatele mediei din România. Despre presiunea audienței TV, bătălia celor două armate în redacții, publicitatea și jurnalismul, schimbările din peisajul radio, polemicile de pe internet, cum a făcut trecerea la persoană publică și în ce fel l-a schimbat ea, avantajele pe care ți le aduce popularitata, dar și efectele adverse ale acesteia.
Cumva, undeva, cineva hotărât că radioul este doar muzică, râs, concurs și așa mai departe. Iar eu nu văd deloc lucrurile așa
Are blog și peste 40.000 de followers pe Facebook. Chiar dacă lucrurile mari se întâmplă acolo, România și oamenii ei sunt în altă parte, spune Cătălin.
Începutul în presă
Trebuie să caut un pic răspunsul la întrebarea asta. Să revăd adolescentul din 1993. Fascinația cred că era primul cuvânt pentru data respectivă.
Trăiam epoca romantică a radioului și televiziunii. Iar când m-am dus la televiziunea și radioul din Vaslui, cred că eram fascinat de ideea că aveam unde să vorbim pentru o nouă generație.
Erau ani revoluționari, cum s-ar spune. Ani în care ne desprindeam repede, dureros și acut de valorile alor noștri. O nouă lume venea peste noi și voiam să o îmbrățișam rapid și să racordăm generația noastră la ea.
Voiam să strigăm undeva schimbarea asta. Ca să simplific, cred că m-am dus visând că o să schimbăm lumea.
Contextul
Tocmai se produsese prima falie majoră în societatea românească. Lumea tânără se despărțise de Ion Iliescu. Prima venire a minerilor, eșecul unor schimbări majore, intrarea la putere a eșalonului doi din partidul comunist astea ne loviseră cel mai tare.
Dar cel mai apăsat se simțea sărăcirea bruscă, care ne lovise greu de tot. Țin minte că atunci când am intrat la facultate, mama îmi dădea 100 de mii de lei pe săptămână și peste patru ani, tot 100 de mii îmi dădea. Inflația însă avusese valori colosale.
Dar, bonus, era faptul că am trăit cea mai mișto epocă din presa românească. Puteam să facem cam tot ce ne trecea prin cap. Și chiar făceam asta în radio.
Nu existau reguli, exista doar dorința de a comunica și de-a face lumea să audă altceva. Am făcut asta în toate serile adolescenței mele când mergeam la radio. Cred că nu m-am distrat niciodată mai tare și nu am beștelit vreodată mai multă lume ca atunci.
Perioada BBC
BBC este cea mai importantă perioadă carierei mele. BBC te schimbă într-un mod profund și-ți dă niște valori, obiceiuri și tehnici de lucru pe care le ai pe viață. Este un proces profesional complex, mai lent, dar și sigur. Mai ales că BBC este singura instituție pe care o știu care face cursuri de pregătire cu jurnaliștii săi.
Eu am avut ocazia să lucrez și să cunosc mari jurnaliști, nu în sensul celebrității lor, dar în sensul unei experiențe profesionale uriașe. Oameni care au lucrat pe diverse continente, în situații de criză și de la care am învățat că îndoiala este cea mai bună calitate a unui jurnalist.
Mi-aș fi dorit ca BBC să rămână în România. Ar fi trebuit să rămână, dar nimeni nu putea prevedea atunci că societatea românească va fi mai lipsită de direcție și mai haotică decât în 2008. Partea bună este însă că BBC a pus multe semințe care rămân aici.
Televiziunea
Nu am avut temeri. Mi-am dorit să lucrez în televiziune. Prea mult, cred, uneori. Nu am evaluat bine sistemul. Am făcut compromisul audienței. Presiunea era uriașă pe tema asta. Până și portarul știa dacă nu ai făcut audiență cu o seară înainte.
Am dus prea multe bătălii inutile. Nu mi-am dat seama decât târziu că acolo este un sistem pe care este imposibil să-l schimbi. M-am măcinat prea multă vreme, ajunsesem la niște conflicte interioare de proporții și nu m-am liniștit decât atunci când am plecat.
Există însă o parte pozitivă. Faptul că am reușit să rămân echilibrat o perioadă atât de lungă, a fost un bonus pentru mine. Am învățat o meserie nouă pe care o stăpânesc bine, dar mai ales îmi dau seama că-ți trebuie niște calități speciale, dacă vrei să faci televiziune acum în România.
Întoarcerea la radio
Am vrut să mă întorc în radio. Am pus punct televiziunii cu acest gând. În toți anii de tv mi-am dat seama că-mi doresc să fac radio din nou. Mi-era dor, pur și simplu. De altfel, perioada cea mai dragă din cariera mea este cea de la Realitatea FM. Mi-era dor de sentimentul acesta.
Am privit radioul din exterior anii aceștia și am văzut cum se îndepărtează pas cu pas de ceea ce cred eu că este el. Radioul a renunțat să lege oamenii, să-i informeze, să ducă la dezbateri, să le poarte. A renunțat practic la funcția sa primară de comunicare.
Cumva, undeva, cineva hotărât că radioul este doar muzică, râs, concurs și așa mai departe. Iar eu nu văd deloc lucrurile așa. Mai sunt mulți oameni care așteaptă informație, dezbatere, așteaptă să li se mai vorbească și de viața lor. Cu energie, cu veselie, cu ironie, așa cum trebuie dimineața.
Iar când m-a căutat Cosmin Prelipceanu să vin în echipa Digi FM, am văzut că aici cădem perfect de acord. Așa că m-am alăturat unui proiect care poate reașeza un pic piața de radio din România. Nu va fi ușor, pentru că lumea a uitat cum este, dar se poate.
Viata pe net
Viața publică din România s-a mutat de fapt pe rețelele online. Lucrurile mari se întâmplă acolo, acolo ducem dezbaterile; în mod ciudat sunt oameni care își iau deciziile acolo și uneori am și ajuns să stăm de vorbă cu copiii noștri acolo.
Doar că eu cred că este un sentiment fals. Eu cred că România adevărată nu este acolo. Acolo avem o minoritate activă cu un defect major: trăiește doar în bula sa. Oamenii sunt abonați doar la ce le place, la oameni care nu-i contrazic, la cei care le întăresc opiniile.
Nimeni nu are timp și chef să vadă că într-o altă bulă, a altcuiva, adevărul arată altfel. Din acest motiv toată lumea trăiește cu impresia că deține adevărul suprem pe online.
Și mai cred că o parte importantă din România reală nu se află acolo. Oamenii care muncesc mult, cei care sunt prea săraci pentru viața de acolo sau cei care sunt complet dezinteresați nu iau parte la dezbaterea asta. De asta trebuie să nu înghiți pe nemestecate adevărul de pe Facebook.
Și, da, există o influență. De multe ori, deși știi că ai dreptate, când vezi că valul se îndreaptă împotriva ta, șovăi. Te gândești dacă nu greșești, dacă nu cumva argumentele tale logice au de suferit. Simți că trebuie să reanalizezi tot ce-ai scris.
Altfel, mi-am impus un lucru major. E scris pe pagina mea: ”stăm de vorbă dacă ai argumente și nu înjurăm pe nimeni.” Asta este cea mai mare tentație și cea mai mare dramă a FB-ului.
Posturile în care înjuri, ești violent, deții adevărul suprem, îți faci praf adversarul, alea merg cele mai bine. Like-urile alea te încântă, te gâdilă, dar ce dezastru lași în urma ta! Oamenii care fac asta nici nu realizează ce putere au și cât de mult rău fac.
Timp pentru Facebook
Stau destule ceasuri pe FB. De fapt, cred că FB-ul îl am deschis mai tot timpul. Aici funcționezi ca într-o mică armată: trebuie să fii prezent tot timpul. Iar asta te face mai puțin productiv.
Dacă ai argumente și vorbești fără să înjuri o să vezi că și oamenii care te urmează sunt mai moderați. În general, las discuțiile libere, mă implic atunci când văd că argumentele sunt false și dau naștere unor influențe greșite.
Îi blochez pe cei cu limbaj violent și mai ales pe cei care înjură alți comentatori. Nu întotdeauna pe cei care mă înjură pe mine. Dacă lucrezi în spațiul public, asta este o latură necesară. Te mai trezește la realitate.
Uneori, chiar mai stau de vorbă cu ei să văd cum au ajuns în această situație. O să fii surprinsă să vezi cum reacționează oamenii când li se adresează cineva rațional.
Și, da, îi blochez automat pe cei care îmi urează să mor, să mă îmbolnăvesc. E o mantră asta la unii care își aduc aminte că am avut un accident în urmă cu câțiva ani. Aș fi foarte curios să văd ce-i aduce pe oameni în situația asta, să ureze cuiva asta, doar pentru că au opinii diferite.
Trecerea la persoană publică
Momentul de ”trecere”, cum îi spui, a fost la Realitatea. Când am preluat programul de seară la Realitatea, aceasta era o televiziune uriașă. Nu mi-am închipuit nicio secundă cât de mare era impactul atunci. O să râzi, au trecut ani buni de atunci și lumea îmi zice și acum: ”aaaa, dar vă știu de la Realitatea.”
Nu o să fiu ipocrit. Televiziunea, în România, îți deschide uși. Multor oameni li se pare că ai o putere specială. Unii și sar să-ți dea un ajutor pe care nu-l vrei sau nu-l meriți. Și este exact genul de situație de care mă feresc. Spre uluirea multora dintre ei. Dar e mai bine.
Și există și o parte cu adevărat rea. Mai ales când ai lucrat la o televiziune știri. Lumea te ia la pachet. Nu ascultă ce spui, nu are nuanțe, știe mai bine ce a făcut. Există o distorsionare majoră a mesajului doar pentru că lucrezi unde lucrezi: ”las” că știu eu, spui asta pentru că lucrezi acolo...”
Și mai e o chestiune de neîncredere majoră. Ziariștii sunt mereu considerați oamenii cuiva. Chiar mă întreb dacă cei care fac acuzațiile astea știu asta pentru că în viața lor sunt oamenii cuiva și cred că toată lumea face la fel.
Colaborarea cu agențiile de publicitate
Am colaborat cu diverse agenții sau direct cu branduri de-a lungul timpului. Fie la diverse evenimente, fie pentru unele produse. Comunicarea te aduce și în zona asta. Oamenii tind să aibă încredere.
Culmea, uneori am fost contactat de companii care au produse pentru copii. Vladimir are o parte de blog dedicată și cred că relația noastră și problemele care apar între părinți și copii au stârnit interesul.
Trebuie să fie un produs pe care îl înțeleg, în care pot să am încredere. Și despre care pot să pun întrebări. Că asta fac: pun multe întrebări înainte de a scrie. După ce primesc răspunsurile, dacă sunt convins, mă apuc de treabă.
Presa versus publicitate
Din redacție povestea asta o vezi prin intermediul managerilor de presă. Dacă te uiți la ei, chiar vezi că publicitatea chiar are putere.
Oamenii aceștia gândesc sloturi întregi și formule de program care să răspundă cerințelor celor care dau banii. Formulele care sunt gândite sunt făcute tocmai ca să amplifici puterea calupului de publicitate sau imaginea clienților.
Aici apar jurnaliștii care de cele mai multe ori pun întrebări, au contra-argumente, văd lucrurile diferit.
Și începe bătălia. Managerii care vor ca publicitatea să fie în primul rând și în primul gând, iar jurnaliștii care cred că un conținut bun, relevant și de interes public va aduce publicitate de la sine.
Bătălia asta este zilnică și de fapt este cea mai mare bătălie din industrie. Dar măcar este spectaculoasă.
Cel mai bun lucru în presă. Cel mai rău.
Cel mai bun lucru? M-am gândit zile întregi la întrebarea ta. Să văd ce aș putea extrage din tabloul acesta general haotic, lipsit de încredere și - uneori - de proastă calitate. Și cred că răspunsul este legat de diversitate.
Cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ultimii ani este că s-a ajuns la atât de multe titluri și publicații, încât ai către ce să te îndrepți.
Iar acum este mult mai greu ca publicul să fie mințit sau manipulat. Adevărul iese la iveală, el va ajunge la public, iar sevele sănătoase se adună la un loc și găsesc un răspuns la orice distorsionare majoră a spațiului public.
Cel mai rău? Răspunsul este simplu. Nu avem unitate. Nu știm să facem lucruri împreună. Avem cea mai puternică și influentă breaslă din România și nu am obținut nimic pentru noi: nici un Cod Deontologic viabil, nici o încadrare mai bună în Codul Muncii, nicio protecție mai bună a jurnaliștilor abuzați, niciun sistem de salarizare pus la punct.
Și asta din cauza celor aflați în vârful meseriei, oameni care oricum câștigă foarte bine și care au semănat ura în spațiul public. Din cauza lor mii de jurnaliști onești, care trudesc zilnic în redacții și duc industria asta în spate, au de suferit.
Și colegii mei cu multă forță și care au contribuit la asta, ar trebui să știe că asta e moștenirea lor.
