Drumul ei spre radio a început ca un job de vacanță, vara. Apoi, lucrurile s-au complicat și a devenit dependentă de boala ei. Ioana Baldea Constantinescu lucrează de 15 ani în radioul public, iar în prezent realizează emisiunea Orașul vorbește.
A scris romanul Dincolo de portocali și a intervievat scriitori ca David Lodge, Jonathan Safran Foer, Alain de Botton sau Mircea Cărtărescu. Cum se salvează literatura și radioul în epoca în care toți le plâng sfârșitul iminent? Și, mai ales, cum le păstrezi sensul în România?
Important e să nu rămâi nemuritor și rece în spatele unui microfon, cu un geam de sticlă între tine și lume. Dacă faci asta, da, viitorul e trist, scurt și tapetat cu marote, spune Ioana.
Ea vorbește despre cum e evoluat peisajul radio în România, care sunt hopurile cu care se înfruntă în prezent, cum se pregătește pentru emisiune și interviuri și ce e mai important decât să asculți.
Orasul vorbeste
Orașul a călătorit prin grila Radio România Cultural. A avut, întâi, 30 de minute și îl făceam în paralel cu Adina Dragomir. Pe urmă am făcut, o vreme, emisiunea singură.
Pe urmă ne-am mutat dimineața. 45 de minute, eu on air, de luni până vineri, Adina producătoare. După un an, am crescut la 55 de minute. Acum sunt 115. Așa au fost ultimii patru ani. Cu Orașul ca stare, ca ritm, ca mod de viață, aproape.
Îmi aduc aminte cum i-am găsit titlul. Eram pe stradă și mă străduiam să vorbesc la telefon. Nu prea reușeam. Strada era un personaj care se insera în conversație. Un ”al treilea”. Și mi-am dat seama că acest ”al treilea”, așa eclectic și zgomotos, ca un bruiaj continuu, era extrem de provocator radiofonic, jurnalistic, uman, până la urmă. Așa a început Orașul. Dintr-un accident de comunicare.
Numele
Numele de emisiuni de radio nu prea au verbe în ele. Nu prea ”fac” lucruri emisiunile. Sunt descrieri de lume, nu bucăți de lume. Un continuum sonor, eventual plăcut. O acoladă.
Eu mi-am dorit mult un titlu și, dincolo de asta, un concept care să emane energie, realitate dinamică, vie. Orașul chiar vorbește. Continuu, șarmant, toxic, viral, infect, miezos, coroziv, obsedant, insuportabil, steril, nuanțat, dar vorbește. Pe mine mă interesează și polifonia, și poliloghia, și polisemantismul lui.
Toți trăim, până la urmă, într-o urbanitate bolnavă de verb. Nu știu cât e de bine sau de rău, dar așa se întâmplă. Îmi doresc ca Orașul să fie autentic, să nu reinventeze realități, să nu traducă, ci să fie un spațiu audio. Să aibă o geografie a lui.
Aud des oameni spunând că un proiect a generat o comunitate. Nu știu dacă e cazul nostru. Când sună telefonul pentru că a fost cineva de la Samu Social în emisie, când îți vezi Inbox-ul plin de mesaje care spun ”Cum pot să ajut?” sau ”Nu știam asta” sau ”Cum se cheamă cartea aceea, o vreau și eu” sau ”Unde se întâmplă?” nu generezi o comunitate, generezi reacție. Alimentezi tacit un orizont de așteptare.
Eu mă bucur că Orașul și-a constuit o voce a lui, că e eclectic, că e relaxat, că virează de la high culture la subiecte acut sociale în una și aceeași ediție. Am vorbit, în ultimii ani, despre diferență, despre street art și despre El Greco, despre pulp fiction și despre cărți scrise în Braille, despre Colectiv și despre TEDx.
Mă bucur că Orasul are identitate. Că e regnoscibil. Că are propria lui arhitectură, că nu e scorțos, că nu e gomos, că nu vorbește de la catedră. Mă bucur că, nu o dată, a călătorit vitual și viral de la Paris la New York, de la ipoteză la controversă și niciodată la demonstrația arborată ca sentință inatacabilă.
Oraşul crede în regăsiri, în reinventări, în opinie, în argument, în implicare, în... curaj. Mă bucur că parcurgem împreună distanța de la click la play, că e loc, în Oraș, pentru Oliver Sacks și pentru Fundația Fara, pentru Jean Rhys, și Jamie Oliver, și Jhumpa Lahiri, și muzica lui Tom Tykwer, și Shakespeare și un NU consistent spus formelor unice și etichetelor definitive, că e loc pentru discuție, pentru voluta discursivă, pentru loisirs, pentru acrobația tehnică, pentru Monsieur Dior și pentru Stephane Rolland, pentru panașul asumat.
Mă bucur pentru edițiile care au funcționat ca o platformă de ajutor social, ca o structură eminamente empatică și utilă. Sunt, din punctul meu de vedere, importante dincolo de orice formă de contorizare.
Publicul
Generic, e un target cu vârsta între 25 și 50 de ani, cu venituri medii spre mari și interese în zona culturală. Oameni cu apetit pentru o existență creativă și nu neapărat cu profesii artistice.
Dar, cum spuneam, acesta e un portret de fișă tehnică, în care încap nuanțe, variații și tipologii nu o data greu intuibile și de către noi, cei din spatele construcției audio. Ce e clar e că e un public care crește. O luăm ca pe un compliment, dar și ca pe o responsabilitate.
Ce fel de oameni cauți
Aici intră în scenă unul din hashtag-urile mele urbane favorite: #noisuntemechipă. Unde noi înseamnă producătoarea emisiunii, Adina Dragomir și cu mine. Fiecare vine cu propunerile ei, discutăm, parlamentăm, facem liste mentale și… așa se întâmplă.
Sunt oameni pe care ne străduim mult să-i aducem în Oraș, sunt și oameni care vin ei spre noi. Dar e o muncă de echipă, într-o lume în care, cu toată părerea de rău, nu prea sunt echipe, lucrurile funcționează greu pentru că există o cultură a soclului pe care abia încap ego-uri în continuă expansiune.
Oamenii care vin la Orașul vorbește sunt, în general, voci prezente pe scea urbană, ca Radu Paraschivescu, Filip Florian, Dan C. Mihăilescu, David Sandu, Alexandru Tomescu, Leslie Hawke, Ioana Pârvulescu, Ana Wagner, Adrian Hădean, dar și oameni mai puțin vizibili și exploatați mediatic, care schimbă, însă, lumea, la propriu.
Mă gândesc la Jane Nicholson, de la Fundația Fara, la Irina Berechet, de la Crucea Roșie România, la Ana Rădulescu, de la Asociația Asistenților Sociali și la mulți alții.
Ce salvează radio-ul
Creativitatea. Online-ul. Comunicarea proaspătă, autentică, inteligentă, versatilă. Radioul a generat radio art și storytelling și combinații absolut spectaculoase de conținuturi și înveliș sonor din ce în ce mai sofisticat.
De la Orson Wells care speria oamenii cu sfârșitul lumii care mai că ieșea prin difuzor la Ira Glass care a reinventat narațiunea audio, la Berit Hedemann care a dus la alte standard documentarul radiofonic și la Anthony Doerr, mai nou, care a scris o carte admirabilă (și) despre cum radioul a unit lumi interioare și a nivelat crevasele dintre oameni, radioul a crescut, s-a schimbat, a evoluat.
Important e să nu rămâi nemuritor și rece în spatele unui microfon, cu un geam de sticlă între tine și lume. Dacă faci asta, da, viitorul e trist, scurt și tapetat cu marote.
Altfel, însă, nu cred că dependența omului de o altă voce, care-i deschide un univers de posibilități în ureche, care-i zgândăre imaginația, care forțează sinapsa aceea din care sfârâie ideea va înceta prea curând.
Cum nu cred nici că va muri cartea tipărită, nici că va fi abolită cultura și nici că va apărea un om al viitorului, complet epurat de emoții și curiozități, care va funcționa pe baterii într-o lume pixelizată.
Drumul spre radio
Cu un job de vară, în studenție. După care lucrurile s-au complicat. De câte ori întâlnesc, însă, un alt om de radio, ajungem, invariabil, la aceeași idee: radioul dă dependență.
E ca un microb de care nu te vindeci, ca un virus care intervine în ADN-ul tău intelectual, emoțional și așa mai departe.
Cred că mai ales cei care facem direct suferim de boala asta, care e grea, stresantă și, de cele mai multe ori, extrem de plăcută.
Evoluția peisajului radio
Un lucru bun e diversitatea. Un altul, fascinant pentru mine, e tehnologia. Ea evoluează cu o viteză fantastică și, încet, încet, ajungem și noi mai branșați la ce se întâmplă în lume. Mai puțin bune sunt atât de multe că îmi e greu să fac o listă…
Conținuturile de foarte, foarte slabă calitate, lipsa unui simț elementar al manipulării sunetului, bășcălia gratuită, făcută ca să umpli spațiul de emisie, obsedantul senzațional în coliziune directă cu un limbaj de… frasin uscat pocnind într-o sobă de secol XIX, teama de microfon, la concurență cu ego-urile gonflabile on air, cunoașterea aproximativă a limbii române, jurnalismul făcut după urechea afectată de otită, lipsa unei coloane vertebrale impecabile profesional, discursurile demagogice și umorale sunt câteva din cele care mă calcă pe nervi.
Dar, cum spuneam, lista e foarte lungă. Iar eu sunt, la acest capitol, declarat și asumat subiectivă.
Te-ai gandit vreodata sa renunti la radio?
Da. De multe ori. Mă gândesc la asta periodic. Până acum nu am reușit să trec dincolo de gând.
Dincolo de portocali
Am scris intermitent și preponderent nocturn vreo trei ani, cred. Am început să scriu fără să am ceva clar în minte, dintr-o nevoie de altceva, de altă variantă a mea care a survolat așa. Mi-am dat seama foarte târziu că ar putea fi o carte.
Tabieturi de scris
Scriu… când apuc și nu prea-mi permit să am tabieturi. Scrisul, în sine, există în viața mea pentru că sunt un om care are parte de mult ajutor și de multă înțelegere.
Primul care citește e Marius, soțul meu și, deloc în ultimul rând, cel mai bun prieten al meu și cel mai sofisticat cititor pe care îl cunosc, căruia îi datorez, într-o măsură importantă, faptul că scriu.
Interviurile cu scriitori
Nu știu, nu am rețetă. Cele mai mari emoții le-am avut cu Evgheni Vodolazkin. Cel mai firesc interviu a fost cu Alain de Botton. Cel mai mult m-am distrat cu David Mitchell. Cel mai vizibil a fost cel cu Elizabeth Gilbert.
Cel mai pregătit, cel cu Isabel Allende. Cel mai premiat, cel cu Foer. Cel mai greu a fost interviul cu Andrew Solomon. Din toate am învățat lucruri importante despre lume și despre mine. Am învățat inclusiv să le aștept pe următoarele. Am învățat ce fel de intervievator sunt.
Cineva mi-a spus, acum destul de mult timp, că lucrul cel mai important, în meseria asta, e să știi să asculți. M-am gândit mult la treaba asta și am ajuns la concluzia că, pentru mine, nu e așa.
Eu cred că importantă e întrebarea. Formularea ei e importantă. Și dacă nu capeți un răspuns, sau răspunsul pe care îl așteptai, sau cel pe care l-ar vrea publicul, sau șefii tăi sau mai știu eu cine, e important să întrebi. Să știi să întrebi. Să creezi spațiul pentru răspuns.
