Mai dăm un șut în fund prejudecăților care-și încep cariera prin cuvintele ”Generația din ziua de azi...” Pentru că merită, dragi adulți. De exemplu, haideți să citim ce este de citit prin liceele țării! Nu despre graffiti-urile de pe la baie, nu despre programa școlară și nici despre lista de lecturi ”obligatorii!” pentru vacanță nu vom vorbi astazi cu redactia Bitului Liber. Ok, le vom atinge și pe-astea, dar altul ne este scopul.
Teoretic, Bitul Liber este revista liceului de informatica Tudor Vianu din București. Practic însă, așa cum liceenii mă vor corecta mai jos, el este o revistă transliceală. La care contribuie inclusiv elevi din alte licee, și care este citită de toți cei cu apetit pentru cultură.
Vasăzică, ce aveți în față este un interviu luat găștii de la Bitul Liber. Iar dacă încă nu v-am atras atenția, aflați că revista a luat naștere imediat după decembrie '89. Și că, prin 1991, unul dintre liceenii-scriitori din acea vreme s-a dus la Cioran, în Franța, pentru a-i lua un interviu. Iar Cioran, care rupsese legătura cu presa românească de când se mutase la Paris, l-a primit.
La început, a fost Bitul
Istoria Bitului liber se întinde cu vreo 10 ani înainte ca oricare din membrii actuali ai redacţiei să se fi născut măcar, iar persoane care să ți-o poată reproduce coerent pe toată, sau cel puțin perioada timpurie, sunt foarte puţine. Izvoarele scrise se rezumă la revistele propriu-zise care s-au mai păstrat din anii ‘90, dar, și acolo, foarte puține articole se referă în mod direct la conceperea revistei și la istoria ei.
Ce știm noi știm în cea mai mare parte de la un profesor care a predat în liceu în anii ‘80 - ’90, și care mai preda înca - să-i zicem “K.”, căci numele nu sunt foarte relevante. K., de altfel, a fost și “părintele spiritual” al revistei în toate perioadele sale de existență, inclusiv acum.
MF1 mai avusese o revista, „Foaie pentru inimă, minte și calculator”, prin anii ‘70, care, însă, nu rezistase mult și al cărei impact nu fusese unul notabil, iar sfârșitul anilor ‘80 prindea liceul fară o publicație proprie. Sigur că asta era greu de digerat pentru o generație de tineri (viitori) revoluționari, veniți din unul dintre cele mai bune licee ale Bucureștiului; e clar că întreaga perioada comunistă și neputința de a se exprima liber crease încetul cu încetul în rândul elevilor o tensiune care trebuia eliminată cumva, și era cam greu ca asta sa se poată întampla în lipsa unei reviste — care, oricum, ar fi fost cenzurată.
Ideea Bitului a apărut, deci, pe la finalul anului 1989, din inițiativa elevilor și sub tutela lui K., dar nu au putut publica nimic timp de câteva luni, până după Revoluție, din cauza piedicilor puse de sistem. Până la urmă, primul „Bitul liber” a aparut în februarie 1990, ceea ce îl face una dintre primele publicatii libere din Romania de după Revoluție. Nu e puțin lucru. Având asta în minte, întrebări de tipul „De ce exista motivatia sa se scrie?” sau „De unde a apărut interesul inițial pentru Bit?” își cam dau singure un răspuns.
Exista atunci un potențial imens de dezvoltare și un întreg domeniu neexploatat de nimeni, nu doar din liceu, ci din toata țara, de zeci de ani. Iar când ești elev de liceu și îți dai seama brusc într-o zi ca poți să scrii ce vrei, despre orice profesor, despre orice oră, despre orice glumă nesărată pe care o faci cu colegii în pauze, sigur ca vrei sa faci ceva, sa te folosești de oportunitatea asta. Era mare riscul sa se ajungă la o manifestare distructivă a libertății nou gasite, dar cumva nu s-a întâmplat asta, pentru că redactorii de atunci știau cât de subtili să fie și unde să se folosească de umor, de metafore și de alte astfel de mijloace ca să producă articole chiar bune.
În ‘91, un elev s-a dus la Paris si i-a luat un interviu lui Emil Cioran, care, de când plecase în Franta, refuzase să aibă orice contact cu presa. Aceea era perioada de aur a Bitului; marea greutate pe care o duce acum redacția este, de fapt, modul în care poate să se raporteze la acest trecut pe care l-a avut revista în anii ‘90. Prin comparație, acum lipsește acel impuls pe care l-au avut redactorii imediat dupa Revoluție, căci acum nu mai înseamnă aproape nimic să scrii un articol și să-l publici pe Internet, și nici măcar în print; când ajungi să poți să faci tot ce vrei, îți este și totul la fel de indiferent.
E greu de spus ce influență are privarea de libertate asupra actului creativ, sau dacă nu cumva este, paradoxal, dezirabilă dacă vrei să produci artă sau publicistică, dar acesta este un subiect care depăseste scopul acestui interviu; în mod cert însă, interesul voluntar este ceva foarte greu de sădit, dar contextul ultimului deceniu al secolului XX a reușit să facă tocmai acest lucru: să creeze interes, și să dea naștere unei reviste.
Ca să nu las discuția despre istoria revistei neterminată, am sa mai spun și că, de prin ‘94, adică începand cu absolvirea ultimilor “revoluționari”, Bitul liber a devenit un proiect mort și nu a mai fost intreținut. Au mai existat numere aniversare și încercări de înviere, dar până foarte târziu, până în 2014, nimic nu s-a concretizat în ceva serios. Niște elevi de-a noua au făcut un site și au început să scrie articole, și nici măcar atunci n-a mers prea bine de la început, pentru că până în septembrie, când intrase în liceu noua generație de boboci, site-ul era deja în cea mai mare parte nefuncțional, iar ultimul articol fusese publicat cu câteva luni în urmă.
Au mai durat câteva luni, noii boboci — din care este compus în cea mai mare parte nucleul redacțional de acum — s-au implicat și ei, și până la urmă, în mai 2015, Bitul liber era pentru prima dată după peste 20 de ani tipărit pe hârtie, cu o redacție relativ stabilă și cu un site accesibil. La un moment dat am decis să extindem proiectul, să devenim o revistă transliceală și să recrutăm membri din orice liceu din Bucuresti, sau din țară, ceea ce ne duce la forma noastra actuală. Și avem și acum probleme — și nu putine —, dar despre acestea voi vorbi în raspunsurile ce au să vină. (Unica constantă în acești 20 de ani a rămas K.).
Echipa Bitului
În prezent suntem o mână, sau două, sau trei, sau poate un picior, nu știm nici noi precis, de liceeni de care și-au propus să schimbe standardele comunicării la nivelul nostru, al „muștelor”. Câțiva de clasa a unșpea, mai puțini de a zecea și încă și mai puțini de a doișpea. Pe la boboci încă nu am trecut anul ăsta, însă plănuim să o facem cât de curând.
Cât despre echipa dinafara Vianului, cei stabili se rezumă la câte un elev prin Sava, Coșbuc, am avut contribuitori și din afara Bucureștiului, și încă ne mai ajută ocazional. În afară de asta, în cadrul fiecărui număr printat suntem ajutați cu texte sau desene de diverse persoane care ni se alătură temporar, în perioada respectivă.
Conducerea liceului
Reacțiile nu au prea fost relevante; ca niște adolescenți teribiliști veritabili ce suntem, am încercat să refuzăm pe cât posibil orice implicare a conducerii în activitatea revistei noastre :). De aceea noi nici nu ne-am numit vreodata revistă a vreunui liceu, ci revistă a elevilor. E o chestie de principiu asta, nu poți să pretinzi ca ești Bitul liber și totusi să știi că tot ce scrii o sa treacă la un moment dat și prin mâna profei de româna, sau a directoarei.
Iar mai tarziu nici nu s-a mai putut pune problema asta, caci in relatiile oficiale cu directorii/profesorii noi ne numim revista transliceala si, deci, nu ar putea avea autoritatea necesara sa se impuna asupra noastra. (Si cu “despărțirea” revistei propriu-zise de liceu a fost ceva drama; detaliile acesteia le puteți citi pe site-ul Bitului, dacă vă interesează înfocarea noastră de a deveni autonomi.
Ce-i drept, inițial am fost și sprijiniți, în sensul că ni s-a permis să vindem primul număr printat al revistei prin liceu, dar am ajuns la concluzia că Bitul poate acționa cel mai ușor și nevătămător pentru nicio parte doar de unul singur, așa că acum ne manifestăm independent de orice entitate care se denumeste “conducere”
Și-n print?
Da, printăm, în medie cam o dată la 25 de ani, 100 de exemplare. Dorin Boerescu, CEO-ul de la 2Performant, ne-a ajutat să printăm ultimul număr și, de când cu ajutorul lui, sperăm să scoatem mai des numere fizice.
Cititorii
Măsurăm totul în cel mai concret mod cu putință, folosim pluginul Jetpack de la Wordpress și, ocazional, și Google Analytics. :) Acum, ca să raspund serios la întrebare, trebuie în primul rând să menționez (din nou) că nu e vorba numai de “colegi” care ne citesc; Bitul are, acum, o deschidere mai generală, și, dacă vorbim despre redactori adunați din mai multe licee din Bucuresti, vorbim evident și despre cititori adunați din mai multe licee din București. Pentru că asta este perspectiva pe care o oferă Internetul și pentru că un Bit liber pus la punct de generația post milenială nu ar fi putut să nu se folosească de oportunitatea asta.
Şi chiar şi aşa însă, suntem conştienţi că suntem o nişă şi, deşi am discutat aproape permanent în cadrul revistei această stare de fapt, nu este ceva ce ne incomodează în mod particular — ba chiar face mediul revistei să fie ceva mai intim. La ce mă refer prin „nişă” — o revista ale cărei obiecte principale sunt creaţia literară, cinematografică, recenziile de film, piesele de teatru sau ironiile subtile la adresa liceului (asta doar în Vianu) este oarecum de aşteptat să nu devină virală, sau să deţină vreun soi de celebritate pe Internet sau prin licee, pentru că aceste subiecte nu interesează masele în mod particular.
Ni s-a mai propus, în repetate rânduri, inclusiv de către K., să ne pliem cumva pe interesele unui anume public ţintă, în speţă pe cele ale elevului tipic de liceu, dar acest lucru l-am văzut că o limitare inutilă a libertăţii noastre de publicare; asta ar fi venit destul de mult împotriva valorilor Bitului liber, şi în mod cert nu s-ar fi mulat bine pe ideea de „mişcare de rezistenţă” şi „promotor al contraculturii tinerilor” (cum ne place să ne descriem când avem nevoie de sponsorizări).
Iar câtă vreme nu se pune problema de câştiguri bănoase sau ceva de acest fel, un public restrâns, dar în mare parte fidel, îl vedem superior unuia lărgit şi dispersat. Contactele noastre cu „marele public” au fost, aşadar, puţine, dar şi suficient de intense cât să compenseze pentru aparenta lipsă a lor.
Un eveniment notabil din istoria recentă a Bitului a fost un număr care a scandalizat într-atât cititorii (la vremea aceea doar vianisti) încât, la câteva zile după lansare, în grădina japoneză din parcul Herăstrău încă se mai puteau găsi prin iarbă rămăşiţe carbonizate ale revistelor :).
Deci, probabil că interesul colegilor se măsoară în funcţie de cantitatea de gaz de brichetă folosit pe hârtiile revistei, nu ştim nici noi precis. Sigur că şi acela a fost un moment determinant în decizia noastră de a rămâne o nişă şi a nu mai încerca să avem o deschidere prea accentuată către marele public.
Structura editorială
Bitul dacă tot e liber, sa fie până la capăt, asta este ceea ce am gândit. Mai precis, nu impunem vreo structură editorială strictă. Ne orientăm asupra anumitor teme, asta e clar; am zis și mai devreme, în general artă — literatură, film, fotografie, muzică — (atât discuție propriu-zisă despre ea, cât și creatii proprii), dar și alte teme din societate.
Cu toate acestea, dacă cineva vrea să ne trimita un articol, sau să participe în vreun alt fel, și ceea ce a scris nu corespunde categorisirii acesteia, nu vom percepe asta în niciun caz ca o problemă. Criteriile sunt, în principiu, doar în legatură cu ceea ce ține de pertinența punctelor de vedere prezentate, coerența textului sau alte asemenea, sau pot la fel de bine să lipsească cu totul, dacă materialul care ne este trimis se sustrage complet de la astfel de evaluări (nu ni s-a întâmplat, dar așteptăm încă :) ).
Ideea de baza este că îndemnăm la libertate maximă de creație și mai mult nu ne prea interesează. Iar rezultatele acestei mentalități le gasiți la noi pe site. Sigur că suntem elevi și scriem în masura în care ne permit timpul și viziunea publicistică a fiecaruia. Și sigur ca este greu, deci, să menții activitate susținută intr-o revistă în aceste condiții, și se mai intamplă să avem și perioade mai lungi de inactivitate. Dar chiar și așa, Bitul exista în continuare, iar această abordare foarte permisivă asupra paletei de subiecte a dat roade și încă dă.
Ce se mai citește prin licee?
Ca să fiu sincer, noi nici programa școlară nu cred că o citim. Despre licean putem fi siguri doar că citește Statutul elevului, sau cel puțin un rezumat de-al lui, acum că a intrat în vigoare. Dacă întrebarea se referea, totuși, la ce scrie în programă că ar trebui să citim, răspunsul e simplu – dacă profesorul îți cere, citești, dacă nu, mai rar.
Pe lângă asta, noi sperăm ca elevii să citească Bitul, dar dacă nu se poate, am observat că de citit se citește, dacă știi pe cine să întrebi. Se citesc SF-uri, clasici, ficțiune contemporană, filosofie. Poezie mai puțin. Depinde prin ce clasă din ce liceu te uiți. Într-adevăr, s-ar putea spune că nu se citește atât de mult cât s-ar putea, dar cu siguranță se putea mai rău – dar poate nu chiar la fel de rău cum se spune despre generația noastră.
Bitul, o mișcare de rezistență
Noi suntem patetici din fire — și nu în sensul englezesc al cuvântului, ci în cel de bază, din dicționar: plini de patos. În altă ordine de idei, mișcarea de rezistență nu este neapărat îndreptată către profesori, ci către natura liceenilor contemporani.
Bineînțeles că încă există profi care refuză să adere la cerințele actuale, care se așteaptă să nu miști în fața lor și să scrii de o sută de ori pe caiet cine știe ce formulă, dar mulți au devenit mai înțelegători cu elevii sau (neexclusiv) își fac meseria așa cum trebuie. Ca toți oamenii de altfel; proporția oameni obtuzi — oameni ințelegatori este cam aceeași cu proporția în rândul profesorilor.
Așadar, scopul nostru nu este defăimarea profesorilor, ci, mai degrabă, o mișcare de rezistență în fața atitudinii actuale ale liceanului care nu are în minte altceva decât viață socială (sau, mai rău, academică). Acest țel, evident, și alături de o critică cu tentă ironică asupra profilor care nu ne convin din motive mai mult sau mai puțin obiective; aceasta, totusi, mai rar.
Relația cu alte licee
Încercăm să ne adaptăm la noile idei în ceea ce privește „piața”, prin urmare nu cred că există concurență, ci colaborare. Nu sunt foarte multe reviste importante de liceeni, așa că lista nominalizărilor va fi scurtă: Plic, Dissolved Magazine. Lăsând la o parte liceenii, ne plac foarte mult cei de la Casa Jurnalistului, care au scris chiar și un articol despre noi, și o grămadă de alte reviste/locuri unde se scrie mișto (DoR, Sub25, Subcapitol, Iocan, RISE project etc.)
Și? Ceva planuri?
Multe, și sunt încă în coacere, ar fi prematur să le exprimăm de acum. Până nu ne apucăm concret de ceva nou, răspunsul este ca plănuim să ne creăm niște planuri noi pentru mai departe :)
