![[Superscriitori] Ani Sandu: E nevoie de timp, disponibilitate și interes pentru schimbări mari. Mai realistă mi se pare ideea că, scriind, plantezi o sămânță](https://media.iqads.ro/2016/10/img-3422-cover-850.jpg)
“Am avut de terminat un material care nu m-a lăsat să mă gândesc la altceva”, zice într-un mail. Perfect natural pentru un jurnalist pus pe treabă, cum e Ani Sandu. Cu Premiile Superscrieri are o relație mai lungă. A câștigat locul I, în 2011, la prima ediție, cu reportajul Trei într-o ghenă. A făcut parte din juriu în 2014. Iar în 2015 a primit o bursă pentru un reportaj pe tema violenței domestice și a câștigat încă un premiu.
Zice că îndoiala bună și că frica și lenea țin omul în loc. Sau că e nevoie de timp, disponibilitate și interes pentru schimbări mari, personale sau colective. Ce poți să faci, însă, e să plantezi o sămânță.
Mize și motivații de jurnalist onest
Fac jurnalism pentru că mă ajută să descopăr și să înțeleg lumea în care trăiesc și pentru că vreau să împărtășesc și altora ce aflu.
E un proces de explorare care cred că mă împinge să fiu un om mai bun. Mă scoate din zona de confort, mă face să cunosc oameni fascinanți, să învăț de la ei.
Când documentez un subiect în profunzime și reușesc să scriu despre el am senzația că există o ordine în univers, pentru că scrisul e o modalitate de a face ordine în noi și-n lume. Descopăr o rânduială care îmi dă un sens.
Momentul când alegi Subiectul
Nu am un tip anume de subiecte către care gravitez. Am scris despre câini vagabonzi, trafic de persoane, artiști, politicieni sau statui. Uneori e o poveste bună pe care vreau s-o aflu până la capăt, alte dăți caut o explicație sau un tâlc.
Îmi place varietatea asta, nu risc să mă plictisesc. În general e important să mă intereseze suficient cât să petrec ceva timp explorând tema respectivă.
Despre așteptările inițiale
N-aș zice că am anumite așteptări de la materiale, deși mă gândesc la posibilități: ce-aș putea afla, unde aș putea merge mai departe, cum ar fi dacă.
Mă ghidează întrebările pe parcurs, am încredere în ele. La ce liman mă scot, asta văd la final.
Mod de lucru
În general e un proces de durată. Am nevoie de timp pentru a mă scufunda în subiect, a-mi clarifica despre ce este povestea de fapt, pentru a o pune pe hârtie și a o revizui.
Stau pe teren cât timp cere povestea de la mine sau în funcție de cât de relevantă e ea la un moment dat. Dacă scriu ceva pe un subiect de actualitate, n-o să-l țin până nu mai e nimeni interesat de el. Deci durează de la câteva zile la câteva luni.
Editorul e o plasă de siguranță. Uneori mă ajută când editorul se entuziasmează de subiect, dar ce vreau să știu e că e acolo să mă prindă dacă mă avânt prea tare.
Obiceiuri, superstiții, ticuri
Sunt într-o perioadă în care obiceiurile îmi sunt date peste cap, așa că atunci când am de scris mă pun în fața unui ecran sau a unei foi goale și scriu. Mai ușor sau mai greu, mai inspirat sau mai împrăștiat, mai mulțumită sau nu de ce iese, îi dau înainte.
Îndoieli de jurnalist
Am îndoieli deseori. Îndoiala e bună. E semn că vrei să știi mai multe, că încerci să nu greșești, că-ți accepți limitele. Sunt obișnuită cu ea, nu mă deranjează. Frica și lenea te țin în loc, nu îndoiala. Îndoiala te face să explorezi.
Pierderi și câștiguri
Nu văd lucrurile în termeni de pierdut și câștigat. Nu-i ca la loz în plic: dai bani și îi pierzi sau câștigi.
E un proces care deseori mă face să mă simt utilă și mă ajută să mă dezvolt. Îmi dă o direcție. Nu înseamnă că mă bucur tot timpul de el, sunt și multe momente de frustrare sau în care aș face orice altceva. Dar dorința e tot timpul acolo și revin la ea.
Relația cu cititorii
Nu am un cititor ideal și nu-mi imaginez cum călătoresc articolele mele, dar, când primesc feedback, e binevenit. Mă bucur când aflu pe unde ajung textele și ce urme lasă.
Schimbările concrete
La modul ideal, materialele bine documentate schimbă ceva în cititori și în societate, dar în multe cazuri nu se întâmplă asta.
Cred că suntem destul de mult prizonierii a ceea ce credem deja, iar în timpurile astea în care suntem bombardați cu informație e ușor să ignorăm ce e diferit de noi.
Uneori sper ca un articol pe care-l scriu să facă măcar pe cineva să vadă lucrurile un pic altfel, să-și pună niște întrebări. E nevoie de timp pentru schimbări mari, personale sau colective, de disponibilitate și interes. Mai realistă mi se pare ideea că plantezi o sămânță sau ajuți pe cineva să facă un salt pe drumul său.
3 lucruri învățate din experiența Superscrieri
Văd premiile și bursele Superscrieri drept o încurajare la încăpățânare în vremuri în care jurnaliștii au nevoie, uneori disperată, de susținere. Zic încăpățânare pentru că am senzația că oamenii care au rămas în breaslă și-și fac meseria cum trebuie au și o doză de încăpățânare să continue.
Cred în utilitatea Superscrieri și pentru că ajută materialele bune să circule.
Cum ne ajută jurnalismul
Avem nevoie de jurnalism de profunzime pentru că ne dă putere; altfel nu înțelegem ce ni se întâmplă și putem deveni ușor manipulabili.
Ne ajută și să ne punem în pielea celor din jur și să învățăm din reușitele și greșelile lor.
Ne livrează o experiență pe care altfel am putea s-o avem foarte greu sau deloc.
Ne face să descoperim lucruri noi.
Ne distrează.
Ne ajută să nu ne simțim singuri.
