Luni seara, Facebook-ul luase foc de la niste poze cu niste locuri de parcari aparute, pare-se, peste noapte. Cateva direct pe pista de biciclete de pe Victoriei, altele in fata Muzeului National de Arta, la Biserica Kretulescu, pe treptele Pasajului Latin, pe Regina Elisabeta, in drum spre Control. Hotnews semnala evenimentul.
S-au tot purtat discutii aprinse vreme de cateva ore despre ce e cu parcarile astea, in special cele de pe pista de biciclisti. Unii s-au inflamat impotriva primariei, altii impotriva hotelului in fata caruia se aflau, altii, generic, impotriva masinilor. Au fost si cateva voci care au soptit pe la colturi ca sigur e ceva campanie, sa asteptam mai bine reveal-ul.
Niste ore mai tarziu, s-a facut lumina: Parca peste tot, un proiect artistic de interventie in spatiul public, semnat de Radu Boeru. Face parte din programul Spatiu Expandat, organizat de Asociatia VolumArt, cu fonduri ARCUB si AFCN. A doua zi, discutiile s-au mutat inspre directia coerentei Primariei, care cu o mana a aprobat proiectul, cu cealalta l-a oprit.
Am vrut sa stim exact care e treaba cu parcarile astea, asa ca l-am rugat pe artist sa ne zica cu gura lui. Dupa ce a terminat de dat niste declaratii la Politie, ne-a fericit. Ne-a zis si de anii de publicitate pe care o facea customer oriented, fara sa pacaleasca. Trecea de la burgeri la finante-banci instant, dar era reactionar daca feedback-ul nu avea argument.
Care-i treaba cu “Parca peste tot”
Mai intai, ar trebui sa ne intrebam ce (mai) inseamna arta in spatiul public in Romania anului 2016.
O explicatie a neintelegerii lucrarilor temporare din spatiul public ar fi prezenta rara a instalatiilor de gen, obisnuinta oamenilor cu megaliti scumpi cardasiti de comisii si primarii pe bugete colosale, tabloidizarea actului artistic prin prezentarea cifrelor de vanzare a unor artisti si nu a ideilor acestora. Toate astea manipuleaza, dezinformeaza, confuzeaza si, intr-un final, creeaza o lehamite colectiva fata de orice mod de exprimare creativ.
Parca peste tot. Titlul este un joc de cuvinte, o cheie sonora de intregire a mesajului.
Initial am vrut ca lucrarile sa fie amplasate in parcuri, acolo unde in niciun caz nu avea ce cauta vreo masina, apoi am considerat, impreuna cu partenerii de la Asociatia VolumArt si cu Cristina Bogdan, curatoarea evenimentului, ca locul lor ar trebui sa fie in strada, in vazul tuturor.
Conceptul Spatiu Expandat, editia a sasea, este zona gri, zona incerta a negocierii intre public si privat. Spatiul public este spatiul nostru comun, un spatiu care ni se fura zi de zi prin artificii personale sau marete planuri edilitare, pana cand orasul va fi sufocat de elemente improprii, inestetice, imposibile.
Am ales ca leit-motiv parcarea rezidentiala, atat de ravnita de majoritatea oamenilor, ca element major in distrugerea sau vernacularizarea spatiului colectiv.
Parcarile reprezinta intentiile individuale; ele nu sunt simple parcari. Amplasarea lor in zone absurde, peste noapte, fara consultarea oamenilor, a starnit exact efectul mizat: activarea constintei civice, activarea spiritului de revendicare, latent in fiecare dintre noi. Lucru care m-a bucurat nespus!
Oficial, da, e primul meu proiect de interventie in spatiul public. Neoficial, am facut mai multe interventii in timp, despre care nu voi vorbi.
Relatia artist – asociatie organizatoare
Spatiu expandat este unul dintre foarte putinele proiecte de gen din Romania. Concerte, dans, teatru independent, astea sunt mai dese, desi la fel de precare, daca ne uitam la ce-au patit actorii de la Iasi acum cateva zile. Am depus doua proiecte in iulie si am fost selectat.
Mi-a placut foarte mult tema anul asta. Aveam multe idei inainte de anuntarea ei si ma simteam nevorbit. Asa ca am strigat, am fost auzit, si mi s-a lipit plasturele de la Twix-ul drept pe gura. Pac Tac!
Judit si Mihai Balko, de la asociatie, sunt niste tipi foarte liberi si mai mult interesati de evenimentele pe care le organizeaza decat de propriul castig.
O asociatie artistica independenta in contextul cultural romanesc e o munca de sisif, dar placuta, cel putin atunci cand proiectele sunt puse in scena. Cred ca-mi fac si eu un ONG cat de curand. Situatia de fata mi-a dat curaj.
Cu asociatia am lucrat bine de tot. Asociativ, cum s-ar spune. Am intrebat, mi s-a raspuns. Am propus, am discutat, ne-am concentrat pe cresterea proiectului, nu pe eventualele compromisuri. Proiectul a iesit bine; am inventat un nou termen: dezinstalatie artistica.
Partea cu implementarea si productia
Am castigat selectia apelului de proiecte lansat public de VolumArt pe la sfarsitul lui iulie, am facut propuneri de locatii prin august, am primit unda verde (asta fiind aprobarea PMB) prin septembrie, si de-atunci am inceput sa caut metode de a produce instalatia in parametrii de timp si spatiu necesari.
Discutii cu prieteni de la firme de productie publicitara, sculptori, scenografi, chiar si cu un inginer de la Drumuri, research pe net, teste pe spray-uri, adezivi, etc.
Instalatia trebuia sa reziste maxim 3 luni; mizam pe venirea iernii pentru ca, in primavara, sa ma apuc de curatenie, asta fiind obligatia contractuala. Spray-urile erau profesionale, pentru marcaje pe asfalt, turnichetii au fost comandati online, semnele de parcare rezidentiale au fost modificate, pentru a arata dar sa nu fie oficiale. Munca de aproximativ o luna.
"Pictarea" asfaltului am facut-o singur, de ajutor fiindu-mi niste sabloane mari intarite cu lemn, usor de manipulat si care m-au scutit de calcule la fata locului. Cred ca le voi breveta. :)
Apoi, de pe 8 octombrie, de cand aveam autorizatie sa ma desfasor, am inceput treaba. Sambata, pe ploaie in prima parte (spray-urile alese se comporta bine si pe umezeala) si pe 3-10 grade, am suflat circa 200 de metri liniari de parcari. Am inventat si o scula in forma de L pentru scari.
In total, 14 ore neintrerupte, doua verificari din partea Politiei comunitare, discutii si de bine, si de rau cu diversi indivizi. La ora 5:30 am ajuns acasa, unde nu am gasit loc de parcare. :)
Situatia cu autoritatile
Stii povestea aia cu drobul de sare de pe soba si cu femeia care se ingrijora ca daca sare mata sus ii cade in cap copilului si-l omoara? La final, femeia leaga drobul de sare cu funii, iar barbatul, venit acasa dupa ce a vazut in lume prosti mai mari ca ai lui, se bucura de ce a facut femeia.
Ei bine, noi avem o lege pentru asta. O lege care spune ca astfel de semne (ma refer la marcajele de la sol, nu la turnicheti), pot induce in eroare soferii, care pot astfel produce accidente. Nu pot sa o citez, dar mi s-a adus la cunostinta marti, cand am dat declaratie ca martor la Politie.
Cand faceam lucrarea, m-au legitimat doua grupuri de politisti locali. S-a ocupat sotia mea de acte, eu fiind imbracat in vopsea. Autorizatia o am de pe 8 octombrie, bulibaseala pare-se ca s-a petrecut la PMB, fiind necesare mai multi participanti de la mai multe departamente in luarea deciziei. A propos, ei ii spun protocol. Cand mi-au cerut politistii protocolul, am obiectat imediat, spunand ca n-am bani. :)
In rest, nu stiu mare lucru. Judit Balko, reprezentanta VolumArt este artist, Cristina Bogdan este teoretician in arte, ceilalti participanti la proiect suntem toti artisti, nu juristi. Primaria e cea care verifica actele si da aprobarile necesare. Mai ales ca proiectele tuturor au fost simulate in spatiile destinate cat mai fidel, deci nici vorba ca nu ar fi stiut ca intentionam sa "parchez" pe pista din dreptul Capsei.
Consider ca ce s-a intamplat e un abuz din partea autoritatilor, care au luat hotarari pripite, fara sa ne consulte. O forma de cenzura cu acoperire legala. PMB si-a dat singura in cap, aratand cat de instabile sunt propriile decizii si cat de mult pretuiese arta.
Proiectul meu traieste pe Facebook si, cu ocazia asta, le multumesc tuturor celor care l-au considerat demn de un Like & Share. Chapeau.
Proiect catalizator de reactii
Arta adevarata va avea intotdeauna o latura protestatara. Daca va mira reactiile autoritatilor la umilele mele "parcari", incercati sa va imaginati cum a reactionat Papa cand a vazut nudurile gigantice de personaje biblice de pe cupola Capelei Sixtine, cand sculptorului Michelangelo i s-au comandat picturi evocative oficioase. Macar papalitatea a avut bunul simt sa-l angajeze pe Rafael sa le confectioneze haine cu pensula.
Dar, revenind, nu, nu e o forma de protest. E un catalizator la o reactie mult asteptata: discursul public liber pe baza unui fapt dat. Nu cel cauzal, pe care-l vedem din ce in ce mai rar in agorele noastre semi-controlate.
Un discurs sincer, cu zvac, si de bine, si de rau. Pe care l-am urmarit pe Facebook, am raspuns unde am avut ce raspunde. Arta publica trebuie sa genereze reactii; asta e si scopul ei principal. Nu se vrea estetizanta, elevatoare de spirit, grandioasa si stabilizata, ci impertinenta, subtila si brutala deopotriva, carcotasa si ironica.
Noi nu avem traditie in Public Art. Avem aripi, sule si bibelouri supradimensionate. Si gnomi de bronz, cu placute la gat.
Suna prost sa zic ca vreau sa schimb mentalitati. Si cliseistic. Nu vreau sa schimb nimic. Vreau sa imi fac datoria de artist fata de omul din mine. Sa-mi satisfac nevoia de civism, de normalitate, de armonie colectiva. Vreau un oras curat, sanatos, cu oameni reactivi, care le dicteaza primarilor dorintele lor si nu invers. Vreau ca atunci cand ies in oras sa nu imi mai vina sa ma intorc acasa de misto ce-i afara.
Discutii utile de purtat
Discutii cu de toate, dar la tema. M-a bucurat reactia biciclistilor; pe ei m-am bazat cel mai tare, pentru ca si mie imi place bicla cand e vreme buna. M-au bucurat si reactiile critice, dar mai ales faptul ca nu am avut parte de hate-speech. Unii m-au facut troll, altii geniu, altii cautator de atentie, dar civilizat.
Vezi, asta este o meteahna romaneasca. Cum face cineva ceva, se judeca omul, sau intentia lui si mai putin mesajul. Asa faceam si eu acum ceva timp, dar am scapat de gandirea asta, si nu a fost deloc usor.
Actiuni ca cele sase propuse de VolumArt pana acum sunt foarte rare in spatiul public romanesc. O astfel de manifestare ar trebui sa ne bucure, sa ne faca mai atenti cu mediul inconjurator si mai intransigenti cu cei care il distorsioneaza. Fight fire with fire. Asta e mesajul meu.
Artist cu background de publicitar
Am lucrat la Babel Communications, DDB Bucuresti, Violet Advertising, ADDV (actualul Havas) si la United Comm. Si la The Branding Society, unde am facut diabet, lucrand singur timp de trei ani, cate 14 ore pe zi.
Nu ma mandresc cu munca mea in publicitate. A fost bine pana prin 2007-2008, eram pe val. Clientii credeau in creativi, creativii credeau in ei insisi, ori pe mine m-a atras fix latura conceptuala. Apoi s-a declarat criza, un veritabil paravan care a permis clientilor sa o arda creativi si patronilor de agentii sa ne plateasca din ce in ce mai prost.
Accentul a cazut pe fidelitate, nu pe creativitate, plus ca si proiectele au devenit plictisitoare si repetitive. Atunci am decis sa imi fac firma de branding; ma uitam la Aneta Bogdan, careia i-am citit cartea, si mi s-a parut un domeniu mai curat, mai putin compromis. M-am inselat.
In 2002, cand am terminat Grafica (la Universitatea de Arte), aveam doua optiuni de a imi castiga traiul: Buftea sau advertising. Eu faceam deja logo-uri de ceva vreme, dar, pe vremea aia, majoritatea identitatilor vizuale erau facute direct in tipografie. Acum e la fel.
Am avut clienti mari: Knorr, Alpha Bank, McDonald`s, BRD, ING, Cif & Domestos. Atunci mi s-a parut un gest de incredere cand mi se dadeau cei mai tari clienti ai firmelor la care lucram.
Eram foarte versatil; ieseam din modul hamburger si intram rapid in modul finante banci. Poate de asta nu am luat premii. Cu astia mari nu-ti merge cu ghost-ul. :)
Nu pot sa spun ca eram creativ, pentru ca nu am fost confirmat. Nici nu aveam o mare sete de premii. Mai degraba doream sa fac publicitate fara sa pacalesc, customer-oriented, nehranindu-mi orgoliul cu realizari pe S.I.T.
Mai mult, vreo trei directori de creatie mi-au spus ca sunt facut pentru arta, nu pentru flyere. Si atunci eram reactionar, nu acceptam din prima feedback-ul clientilor daca nu era argumentat.
Ce mi-a placut? Oamenii. Am cunoscut oameni faini cu care si acum suntem prieteni, desi le e frica sa vina la mine in atelier.
Acu, sunt semi-activ cu publicitatea. Nu am multe proiecte, dar pot fi selectiv. Si lucrez cu oameni echilibrati, intr-un regim de fairplay total. Stresul meu e in atelier. Acolo il exploatez din plin.
Ce treaba are arta de acum cu publicitatea de dinainte
Lucrez la conturarea unei teorii care leaga publicitatea de actul conceptual artistic. Oricat de separate le vedem, ele au izvoare procesuale comune.
Post-advertising. E cam ce face Damien Hirst. Obiecte cu relevanta la multimi, bazate pe experiente colective: frica de rechini, acceptarea trecerii vietii, placerea pe care o ofera culorile, etc.
La fel si Adrian Ghenie: imagini imprimate in retina colectiva, transpuse in felul sau individual. Este o forma culta de advertising, dar de-abia o conturez teoretic. Va urma.
Viata la studio
What happens in the room stays in the room. Impreuna cu sotia mea, Otilia, care este mai dementa ca mine, am decis in 2014 sa ne inchiriem doua spatii adiacente in fosta fabrica Matasea Populara,
de pe Popa Nan.
Acolo era deja inchegat un focar de artisti si prieteni, asa ca am decis sa facem si noi parte din Fabricuta de Pensulite din Bucuresti. Mai mult, colaboram si inca mai colaborez cu New Folder, studioul prietenului meu Dan Vezentan, care e tot acolo. Dan si-a deschis si el un atelier de curand si are o instalatie faina la Sandwich, pe Baiculesti 29.
Legatura cu lumea creativa
Indoostry e un proiect colaborativ nespecializat. Nu e ca shaorma, dar sunt deschis spre proiecte diverse care-mi fac cu ochiul. Proiecte creative.
Am facut cativa ani fonturi, pentru mine. Apoi am ilustrat Strafurnica 1 si 2 scrise de Carmen Ivanov, singurele carti de dictie pentru copii din Romania. Nu prea mai am incredere in renasterea advertising-ului autohton, asa ca sunt foarte selectiv cu proiectele pe care activez.
Ce ne trebuie neaparat in Bucuresti
E ca pestisorul si cele trei dorinte? Ca ne trebuie foarte multe lucruri.
In primul rand, educatie civica. Suntem foarte cavemen in privinta asta. Am vazut mai indeaproape lucrul asta cand sprayam parcari: putini respectau banda de avertizare, sagetile de ocolire desenate cu creta. Oamenii au devenit masini antisociale, taxonomia sociala devine din ce in ce mai bogata prin continua fragmentare a grupurilor pe interese. Biciclistii vor piste, in loc sa-si revendice strada, ca e si a lor. Trist. Nu joci jocul, ci DRM-ul.
Mai vreau arta, multa arta, nu numai in galerii, ci si pe strada.
Si vreau sa iasa cineva primar la urmatoarele alegeri, dar nu-i spun numele, ca sa nu-i dauneze infamia mea recenta. :)
