[Traduttore traditore] Mihaela Stan si scurta-i explicatie a faptului ca "deadline" il contine pe "dead"

Aflati pe ultima suta de metri cu seria noastra despre traducatorii romani, ramanem cu senzatia pe care o incercam inca de la inceput: printre cele mai stringente lipsuri ale pietei de carte din Romania este lipsa banilor. Dar mai e ceva cu care ramanem dupa acest episod dedicat traducerilor: o sumedenie de carti recomandate direct de la sursa. Deci luati un pix si-o foaie si vedeti ce va place.

Astazi, de exemplu, o avem invitata pe doamna Mihaela Stan, o traducatoarea cu experienta, cu 30 de carti oferite cititorilor romani. A indraznit prima traducere in urma cu 12 ani, sub umbrela editurii Rao, si a continuat apoi prin colaborari cu Nemira, Corint si Semne. Exista, in opinia dumneaei, doar doua lucruri de care un traducator ce se vrea a fi bun nu se poate lipsi. Primul este rabdarea, fara de care, vorba invatatilor, nu se fabrica nici otetul. Iar cel de-al doilea este o cunastere aprofundata a limbii materne.  

Egiptul. Unde incep toate

Dupa terminarea facultatii, cativa ani, am facut traduceri din franceza pentru diferite publicatii. In 2004, o buna prietena mi-a sugerat sa-mi incerc puterile si cu o carte, asa ca m-a recomandat unei edituri. Dupa proba de rigoare, RAO mi-a incredintat „Arborele vietii” de Christian Jacq, un roman a carui actiune se petrece in Egiptul antic.

Initial,  traducerea unei carti mi s-a parut un act de mare indrazneala, ba chiar de trufie. Apoi mi-am dat seama ca era inconstienta curata. Cum sa-ti imaginez ca vei fi in stare sa gasesti de fiecare data cuvantul potrivit, ca nu-l vei trada pe autor? Desi asta se intampla mai devreme sau mai tarziu.

Una peste alta, am hotarat ca, pentru inceput, trebuia sa intru in atmosfera. Am cautat prin anticariate si am citit tot ce-am gasit despre Egiptul antic, care m-a fascinat in asemenea masura, incat, la vremea aceea, toate parolele pe care le foloseam erau nume de faraoni. Asa se face ca lui Jacq si acestei carti le datorez dragostea mea tarzie, dar cu atat mai patimasa pentru Egiptul antic. Cred ca, mai ales in cazul romanelor istorice, o minima documentare inainte de a te apuca de tradus, te ajuta „sa iei tonul”.  

Se traduc usor

Autorii care iti plac. Sau asa ti se pare, fiindca placerea justifica efortul. Altfel, chiar si un text simplu devine chinuitor. Pe de alta parte, traducerea unui text dificil iti ofera o satisfactie comparabila numai cu asamblarea unui puzzle de 10 000 de piese. Cred ca poezia, fiind o stare, un sentiment, este cel mai greu de tradus. De fapt, in cazul poeziei, poate ar fi mai nimerit sa spunem talmacire, talcuire. Trebuie sa fii tu insusi poet ca sa poti face asta.

Ca sa traduci bine

Traducerea literara presupune in primul rand rabdare. Rabdarea de-a cauta cuvantul potrivit, rabdarea de a citi iar si iar aceeasi fraza, pana cand simti ca ai prins toate nuantele, rabdarea de a reveni asupra pasajelor care nu ti-au iesit bine, rabdarea de a-ti corecta traducerea, intrucat chiar din clasele primare ti se spune sa nu predai lucrarea fara s-o mai citesti o data. E mai degraba munca decat creatie, s-o numim mestesug.

Diferenta dintre un traducator bun si unul mediocru sta in cunoasterea limbii romane. Mult dispretuita la ora actuala. Daca nu intelegi ceva din textul sursa, poti sa cauti in dictionar, pe net, poti sa intrebi un prieten, dar, daca nu stapanesti bine limba romana, rezultatul va fi o traducere scolareasca sau poticnita. Un traducator bun isi da seama cand ceva suna prost, nefiresc in romana. A nu se intelege ca ma includ in aceasta categorie, insa aspir la ea.

Munca unui traducator

Prefer sa lucrez in primele ore ale zilei. Mai ales diminetile de vara, cand este liniste si ceva mai racoare, mi se par ideale. De obicei, imi stabilesc o norma zilnica de pagini si incerc sa o respect, cu accent pe „incerc”. Ca sa-l citez pe Camus, „e nevoie de organizare in toate, chiar si in arta”. Insa deadline-ul, hm, poate deveni adeseori o problema, doar nu degeaba il contine pe „dead”. Sau poate se numeste asa fiindca, dupa ce-ai tras tare ca sa-l respecti, ramai mai mult mort decat viu.

Editurile

Am colaborat cu Nemira, Rao, Corint, Semne. Ca multe lucruri pe lumea asta, si o colaborare depinde de oamenii cu care vii in contact. Iar eu am intalnit oameni cu care m-am inteles foarte bine si de la care am avut ce invata.

In general, editurile propun titlurile, este firesc, ele stiu cum merge piata de carte de la noi, ele pot estima ce carte ar avea succes, sunt mai obiective. Traducatorul accepta sau nu propunerea lor. Este mai subiectiv. Editurile aleg cu mintea, traducatorul, cu inima. Am tradus treizeci de carti, pe unele le-am acceptat fara tragere de inima, dar s-a intamplat ca o carte despre care aveam indoieli sa ajunga sa-mi placa pe masura ce o traduceam. Iar la final, m-am bucurat ca am tradus-o, altfel n-as fi citit-o niciodata si ar fi fost pierderea mea. Poate am fost eu mai norocoasa.

Se poate vorbi despre un job full-time din traducere literara, dar nu stiu daca se poate vorbi si despre un trai full-time din banii castigati astfel. Dar depinde si de standardele de viata ale fiecaruia. 

Piata noastra de carte

De cate ori calatoresc cu metroul si stau pe scaun, arunc o privire spre scaunele insirate  pe latura opusa. In medie, din sase persoane, patru sunt cu ochii in telefon, una e cazuta pe ganduri si una citeste. Exista si varianta: patru stau cu ochii in telefoane, doua discuta intre ele. Aceasta este pentru mine imaginea pietei de carte din Romania. Totusi, la ultimele doua targuri de carte, am vazut multi copii, in grupuri organizate sau cu parintii. Imaginea lor, bucurosi, entuziasmati ca sunt inconjurati de atatea carti, e un motiv intemeiat de optimism.  

Preferinte

De peste 20 de ani, adica de cand am citit-o prima data, cartea mea preferata este „Un veac de singuratate”. Daca perfectiunea exista, atunci Marquez a atins-o in acest roman minunat echilibrat, care satisface orice orizont de asteptare. Intr-o lume precum cea din „Fahrenheit 451”, ar fi cartea pe care as invata-o pe de rost.

Dintre cartile traduse de mine, preferata este „In numele printesei moarte” de Kenize Mourad. O povestea reala, depanata lin, care te poarta din Turcia in Liban, apoi in India si in Franta. Este cartea pe care am tradus-o cel mai repede, desi este si cea mai mare. Lucru care spune totul.