[Superscriitori] Elena Stancu (Teleleu): Oamenii se schimbă atunci când citesc unul, două, zece articole pe tema violenței domestice

Elena Stancu (teleleu.eu) e superscriitoare, răsplătită, în 2013, cu un premiu special pentru materialul Am crescut lângă un tată violent la Premiile Superscrieri, și bursieră în proiectul Fundației Friends for Friends pe teme de violență domestică.

A fost jurnalist în redacția revistei Marie Claire, după care, în 2013, a renunțat la confortul vieții urbane și s-a mutat alături de Cosmin Bumbuț într-o autorulotă. Călătoresc împreună prin toată țara, află poveștile comunităților mai puțin cunoscute și le spun mai departe, pe Teleleu.eu.

Despre cum lucrează la drum și ce o determină să facă jurnalism bine documentat, în cele ce urmează. 

Mize și motivații de jurnalist onest

Îmi plac oamenii și istoriile lor, să petrec timp în comunități noi, să aflu lucruri pe care nu le știam despre mine și despre ceilalți.

Terenul, partea de documentare, îmi place cel mai mult din meseria mea și nu plec dintr-un loc până când nu-mi răspund la toate întrebările. Nu doar pentru că îmi propun o documentare riguroasă, ci pentru că sunt curioasă să aflu totul despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Momentul când alegi Subiectul

Aleg subiecte care mă interesează pe mine în mod egoist.

Am documentat un an întreg violența împotriva copiilor pentru că am vrut să înțeleg de ce eu, la rândul meu, am fost educată cu pedepse și curele, am vrut să mă repar pe mine și să înțeleg mai bine generația părinților mei care crede și astăzi că "unde mama lovește, carnea crește".

În ultima perioadă am făcut mai multe materiale în comunități de romi din Oltenia, unde am fost primită cu bucurie și mi-am făcut prieteni, comunități vesele și colorate pe care mi-am dorit să le cunosc mai bine.

Despre așteptările inițiale

Când încep să documentez un subiect am o idee de la care pornesc, dar, de cele mai multe ori, materialul final are mult mai multe nuanțe decât mi-am imaginat la început.

Încerc să nu am așteptări de la un material, mă feresc să am păreri gata formate atunci când ajung pe teren, încerc să îmi șterg din minte toate lucrurile pe care le-am auzit despre un lucru sau altul, toate prejudecățile pe care aș putea să le am.

Mod de lucru

Pe teren stau până când sunt gata. Asta poate însemna o lună sau șase luni, depinde de lucrurile pe care le găsesc acolo.

Avantajul meu este că trăiesc într-o autorulotă și că am privilegiul de a petrece timp nelimitat într-o comunitate. Nu sunt presată de cheltuielile de drum, de cazare și de mâncare și pot rămâne în comunitatea respectivă chiar dacă, aparent, nu se întâmplă nimic. Timpul acesta în care nu fac nimic îmi permite să mă apropii de oameni, să fiu relaxată și să aflu povești pe care altfel nu cred că le-aș afla.

După ce terminăm munca de teren, eu și Cosmin Bumbuț, colegul și partenerul meu de viață, campăm într-un loc în care putem să ne facem munca de birou: eu să scot interviurile, să scriu și să editez textul, iar Cosmin să editeze pozele. Căutăm un loc cu umbră, dacă e vară, cu liniște și cu o piață sau un supermarket în apropiere.

Editorul e esențial, dar, din păcate, am lucrat cu editori mai mult în programele de burse pe care le-am câștigat. La teleleu.eu, proiectul nostru de povești, călătorie și freecamping, suntem doar doi oameni și un cățel, așa că apelez la bunăvoința unor prieteni jurnaliști pe care-i rog să-mi dea feedback pe texte.

Obiceiuri, superstiții, ticuri

Nu am nici măcar o rutină. De când m-am mutat în mașină m-am obișnuit să scriu oriunde, indiferent de condiții. Pot să scriu afară, pe plajă (pun laptopul într-o cutie neagră de la Ikea ca să scap de reflexii), în casa unui prieten unde am oprit să ne spălăm hainele, în mașină, la masa de bucătărie-birou pe care-o împart cu Cosmin.

Îndoieli de jurnalist

Întotdeauna am momente de îndoială. Puteam să stau mai mult pe teren, să încerc să mă apropii și de cel/ cea care a refuzat să discute inițial cu mine, trebuia să merg și acolo unde am hotărât în ultimul moment că nu mă mai duc, trebuia să scot paragraful ăla, trebuia să las pasajul care mi s-a părut prea lacrimogen, trebuia să fiu mai curajoasă, mai harnică, mai atentă, să iau mai multe notițe sau să fiu mai convingătoare. Nu mă împac cu ele, dar am învățat să trăiesc cu ele.

Pierderi și câștiguri

Din punct de vedere financiar putem începe o lungă discuție despre cum nu se poate trăi din jurnalismul de calitate, despre revistele și ziarele care nu plătesc pentru materiale documentate cu lunile, despre publicul neinteresat și needucat etc.

Financiar, la fel cum probabil că vor răspunde mai toți, lucrurile stau dezastruos. Te susții din burse și granturi, te descurci cum poți, nu știi dacă o să ai din ce trăi peste un an sau doi, nu ai asigurare medicală sau perspectiva unei pensii la bătrânețe.

Dar mi-am asumat lucrurile astea, pentru că sunt fericită și privilegiată să pot călători ca să spun povești, că pot trăi din scris, oricât de inconstante și nesigure ar fi veniturile mele, că pot cunoaște atâția oameni și afla atâtea istorii.

Relația cu cititorii

Interacțiunea înseamnă rețele de socializare, iar feedbackurile pe care le primesc mă ajută să simt că munca mea contează și asta îmi dă curaj.

De multe ori, am primit feedbackuri de la oameni despre care am scris mai târziu, cum ar fi victime ale violenței domestice.

Schimbările concrete

E foarte greu de cuantificat impactul pe care un material scris îl are asupra publicului și ar fi ipocrit din partea mea să spun că textele mele au schimbat legi și mentalități.

Cred însă că oamenii se schimbă atunci când citesc unul, două, zece articole pe tema violenței domestice, de exemplu, că începe să nu li se mai pară normal atunci când aud țipete și plânsete din apartamentul vecinilor și că tot mai mulți oameni o să se bage în familia altuia atunci când vine vorba de violență domestică pentru că asta e ceva ce ne privește pe toți.

3 lucruri învățate din experiența Superscrieri

Superscrieri m-a ajutat în primul rând financiar după ce m-am mutat în autorulotă.

Bugetul nostru e foarte mic și o bursă de 1.000 sau 2.000 de euro ne-a dat libertatea și răgazul să lucrăm mai multe luni la subiecte la care poate altfel n-am fi lucrat.

Și, poate cu asta ar fi trebuit să încep, mi-a dat curaj, mi-a transmis că munca mea contează și că are sens să o fac în continuare.

Locul în presa actuală

Nu știu prea bine nici cum să mă încadrez pe mine, nu știu dacă sunt jurnalist, scriitor de non-ficțiune sau documentarist, așa că mi-e și mai greu să încadrez cumva textele mele.

Cum ne ajută jurnalismul

Fără genul acesta de jurnalism am pierde multe nuanțe despre situații și comunități, despre fenomene care ne privesc pe toți, am ști mai puține lucruri despre realitatea în care trăim, am fi mai ignoranți și mai plini de prejudecăți.