[Superscriitori] Ștefan Mako (Casa Jurnalistului): Discuțiile grele sunt cea mai importantă schimbare pe care pot să o generez. Dacă doi oameni discută despre ce am scris, e bine

Continuăm discuțiile cu autorii răsplătiți la Premiile Superscreri cu Ștefan Mako (Casa Jurnalistului și Rise Project). În trecut, a lucrat pentru Europa FM și România Liberă, s-a aventurat pentru scurtă vreme în televiziune - ca scenarist la "Schimb de mame" - , apoi s-a apucat de jurnalism independent, la Casa Jurnalistului. La Superscrieri, a fost premiat, până acum, de trei ori: în 2015, a primit Superscrierea anului pentru reportajul Procesul, dar și locul I pentru Patru mii de kilometri garduri, realizat împreună cu Matei Bărbulescu, și locul I la categoria Portret, în 2013, pentru Strada Cristinei.

Ștefan Mako ne povestește, printre altele, cum se manifestă cameleonismul din timpul documentării, când își pliază înfățișarea, comportamentul și gândirea după subiect, dar și despre ce simte că este important, de fapt, în meseria sa: discuțiile generate de un material jurnalistic.

Mize și motivații de jurnalist onest

În 2011 am trecut printr-o criză de sens. Speram să fiu un mare scriitor sau ceva. Lucram în presă de doi ani și mi-am dat seama că n-o să scriu americănește, citeam mult Esquire & alte reviste care încă investeau în povești, iar eu devenisem un roboțel de produs clicuri, chiar luam bonusuri pentru numărul de afișări, indiferent de subiect.

M-am lăsat vreo jumate de an și mă gândeam să plec din țară, dar ce să fac p-afară? Apoi au venit protestele din ianuarie 2012 și i-am citit articolele lui Ursulean, cu care fusesem coleg la România Liberă. A fost ca un defibrilator și după ce ne-am văzut și am băut o lună ne-am dat seama că putem scrie. Mai trebuia doar să scriem.

Fiecare subiect la care am lucrat m-a scos câte un pic, măcar un centimetru, din zona de confort, din certitudine, din blazare. Au fost niște ani de schimbare radicală și abia acum simt că încep să mă pricep. Miza e să-mi rezolv obsesiile, să mă împac, să devin o versiune mai bună a mea. Dacă are și altcineva de învățat din asta, cu atât mai bine.

Momentul când alegi Subiectul

Orice îmi activează frica poate deveni subiect.

Câțiva ani am fost înspăimântat de sărăcie, am crescut în anii ’90 și aproape jumate de țară se zbate încă la limita sărăciei, așa că am campat la liziera boschetăriei, vezi de pe lună dacă citești ce am scris în ultimii patru ani: tot felul de oameni ai străzii, drogați, pușcăriași. Am avut momente în care era s-o iau razna, dar cred că am epuizat această obsesie.

N-aș spune că îmi aleg subiectele. Din contră, de câte ori am ales un subiect a apărut ceva care m-a deturnat. Am simțit un fior, ca atunci când te îndrăgostești, și l-am urmat până mi-a venit rău.

Despre așteptările inițiale

Nu am așteptări. Caut validare, atenție. :) Cred că un fel de așteptare, o preocupare constantă, cel puțin, e cum să nu rămână despre mine.

Din fericire, sistemul colectiv de dezbatere și editare care s-a dezvoltat organic în Casa Jurnalistului reușește să corecteze suficient derapajele narcisiste. Sigur, vreau să generez schimbare, să fac lumea un loc mai bun, să dau jos guverne, dar astea rămân în subtext.

Nu-mi propun ca lumea să se schimbe de pe o zi pe alta, nici zeii nu par să se priceapă prea bine la așa ceva. Dar mă liniștesc când văd că oameni care n-au citit niciodată - nu o carte, măcar un articol - , intră pe site, citesc și înțeleg. E cea mai grozavă chestie pe care am făcut-o.

Mod de lucru

Ziceam de fiorul ăla de îndrăgosteală. Dup-aia îmi fac curaj și le zic prietenilor la ce mă gândesc, să văd reacțiile. Devin defensiv și caut argumente dacă nu-mi place reacția inițială, intru puțin în film, practic începe predocumentarea, în care trebuie să mă conving și să-i conving că merită. Apoi, în funcție de subiect, poate dura de la câteva zile la luni, sau chiar un an (n-am stat mai mult, până acum).

Am observat un fel de cameleonism, personajele foarte puternice cu care am petrecut timp m-au schimbat, mi-am pliat comportamentul, înfățișarea, gândirea; poate fi foarte nociv. Uneori mă simt ca un actor care încearcă să facă toate rolurile, sper că am trecut peste asta.

De asta zic că editorul e salvator. E cel mai important om într-o documentare. Ziceam de colectivul din Casă, e un privilegiu acest sistem. Nu doar că ai mereu oameni cărora să le povestești, să te descarci, să primești feedback constructiv, consolare, încurajare, ajutor, dar sunt și unii dintre cei mai buni oameni din lumea noastră mică. Dar editorul, care e Ursulean, de obicei, e ăla care te aduce mereu cu picioarele pe pământ, îți dă palme când trebuie, îți arată lipsurile sau unde trebuie să insiști, îți amintește care e subiectul, cine ești și ce faci. Nu cred că există jurnalist fără editor, și nici jurnalism fără editare.

Obiceiuri, superstiții, ticuri

Mmm, cred că singura chestie constantă pe care o fac la fiecare subiect e să-mi aleg o melodie care îmi fixează ritmul. O ascult obsesiv, tot timpul, e ca un borcan în care mă închid ca să rămân doar cu textul. Când dau jos căștile, ies din poveste.

Îndoieli de jurnalist

Întotdeauna, dar mai ales când mă apropii de final. Atunci nu mai știu nimic și am impresia că TOTUL e inutil, că am pierdut vremea aiurea, într-o fantezie. E important să le discut, ceea ce nu fac mereu sau la timpul potrivit. Invocarea editorului e obligatorie, vezi mai sus.

Pierderi și câștiguri

Hehe. Pierd prejudecăți, pierd bucăți din mine pe care le consideram importante, dar nu erau.

În final, cred că totul e un câștig – amintiri, experiențe, skill-uri, prietenii, încredere.

Relația cu cititorii

Există o minoritate, un fanbase loial, care susține orice demers, apreciază, contribuie, dă mai departe. De multe ori e un fel de love/hate. Sunt acei cititori care te ridică în slăvi dacă ai scris cum simt și ei, dar te îngroapă când nu se mai identifică cu abordarea ta în alt subiect.

Feedbackul variază de la felicitări, la critică, la amenințări de diverse feluri. E o presiune pe care înveți s-o gestionezi, așteptările celorlalți, care-ți strică puțin busola. Îți faci mulți prieteni, dar la pachet vin și o grămadă de hateri. Important e să rămâi fidel intuițiței proprii, tot timpul o să fie cineva supărat, aia e. :)   

Schimbările concrete

Ziceam de obsesia asta de a schimba lumea. Faptul că m-au citit oameni cu câteva clase care poate n-au citit nici "Capra cu trei iezi" e cea mai mare schimbare.

Am primit multe mesaje de la oameni care mi-au mulțumit că le-am arătat o perspectivă nouă, diferită, unii dintre ei au devenit mai toleranți, alții au vrut să ajute, unii au ajutat, voluntariat sau dezbătut cu prieteni mai rigizi.

Discuțiile grele sunt cea mai importantă schimbare pe care pot să o generez. Dacă doi oameni discută despre ce am scris, e bine.

3 lucruri învățate din experiența Superscrieri

1. Să nu scriu pentru premii.
2. Suntem foarte puțini, o insuliță, nu există o competiție puternică, încă. 
3. Există o nevoie imensă de validare profesională, tre’ să căutăm soluții și-n afara concursurilor.

Din păcate, Superscrieri e singurul refugiu de coagulare profesională, în condițiile în care jurnalistul a devenit o sperietoare pentru mare parte a societății. E un reality check foarte util.

Locul în presa actuală

Cred că tot ce s-a publicat în Casa Jurnalistului a contribuit, de fapt, la un nou cadru. E o revalorizare a poveștilor reale, de care, evident, era nevoie, altfel nu am fi vorbit acum despre ea. Cei de la DoR (Decât o Revistă) au deschis pofta pentru acest tip de jurnalism, au apărut multe inițiative și sper că o să apară tot mai multe, mai ales la nivel local.