[Traduttore traditore] Laura Sandu: Mi se pare o mare nedreptate că numele redactorilor nu e trecut alături de cel al traducătorilor, pe prima pagină

Traducerea de carte nu reprezintă unul dintre joburile cele mai lucrative în România. Este concluzia intermediară la care am ajuns după discuțiile cu o seamă de traducători români, oameni care fac această muncă indispensabilă. Pe cât de grea, pe atât de frumoasă, însă. Ne-o confirmă astăzi și Laura Sandu, care a făcut prima traducere în 2008. A început cu un ”all time great”, Kurt Vonnegut, a continuat cu scriitoarele ce meritau a fi traduse, pentru ca apoi să se concentreze pe cărțile pentru copii și adolescenți. 

Editurile cu care Laura a colaborat de-a lungul timpului sunt Humanitas, All, Publica, Trei, Art și Arthur. Cu bune și mai puține bune, toate aceste colaborări au și au avut o constantă, ne spune Laura: lucrul cu redactorul/redactoarea cărții. Este o muncă la fel de însemnată ca cea a traducătorului: "Mi se pare o mare nedreptate că numele redactorilor nu e trecut alături de cel al traducătorilor, pe prima pagină". 

În prezent, când nu dă interviuri pentru IQads, Laura lucrează la traducerea unei cărți despre doi puștani farsori. Mai multe în curând și despre asta.

Prima traducere

În 2008. Am tradus pentru Humanitas o colecție de povestiri de Kurt Vonnegut – Retrospectivă asupra Armaghedonului. Mi-ar fi plăcut să se numească ”Armaghedon la trecut”, dar titlul ăsta nu a fost acceptat, probabil pentru că se îndepărta prea mult de original, deși mie mi se părea mai apropiat, ”în spirit”.

Contextul a fost cel în care multă lume începe să traducă: prin recomandări. Cunoșteam oameni care cunoșteau oameni care lucrau în edituri. Am dat o probă (de fiecare dată, probele au fost lungi, între 10 și 20 de pagini de text), am trecut testul și apoi mi s-a făcut o propunere pe care am acceptat-o. Din câte știu, și acum funcționează sistemul ăsta bazat pe recomandări, dar din păcate el funcționează doar la nivelul accesului. Angajații din edituri nu au întotdeauna puterea și poziția instituțională necesare ca să susțină interesele traducătorilor și traducătoarelor, deși ar vrea, așa că atunci când vine vorba despre mărirea tarifului sau despre întârzieri cu plata, rețeaua nu prea mai are mare greutate.

Autorii și autoarele

Din experiență știu că textele sunt înșelătoare. Chiar dacă nu te prinzi din prima, poți să-ți dai seama când te apuci de treabă, că un text care suna clar și simplu în engleză își pierde tot farmecul și personalitatea când începi să-l traduci – așa că e nevoie să-l lucrezi mult!

În primii ani de traduceri, pentru că începeam să descopăr feminismul, îmi propusesem să accept mai ales cărți scrise de femei: începusem să înțeleg cum câmpul literar e încă unul puternic masculinizat și că deși există multe autoare considerate valoroase, persistă o ierarhie. Și că e considerată în continuare ”mai bună”, preferabilă, superioară literatura bărbaților.

Voiam să traduc literatură scrisă de femei, dintr-o postură conștientă de nevoia vizibilizării și promovării și tratării cu seriozitate a acesteia.

Dar apoi, din cauză că tariful pentru o pagină de 2.000 de semne cu spații variază între 2 și 3 euro (dar nu în funcție de dificultatea textului, ci mai degrabă în funcție de durata colaborării cu editura), și mi-am dat seama că nu-mi permit să tratez literatura respectivă cu seriozitatea pe care o merită, am ales să traduc în special cărți pentru adolescenți și copii, un gen care mi se pare la fel de important, dar poate mai ușor de tradus.

Aveam impresia că astfel procesul avea să fie mai echitabil. Dar nu este. Sau nu întotdeauna. Limbajul e mai accesibil, structura frazelor mai puțin complicată, dar îți trebuie ingeniozitate și experiență ca să găsești soluții și să traduci pe bune textele, cu claritate, în registrul potrivit etc.

Munca și creativitatea

Depinde cum definim munca. Pentru mine, și procesul creativ tot muncă este. Dacă te referi la ce este mecanic în procesul traducerii, aș zice: aproape nimic. Trebuie să fii mereu prezentă, atentă, conștientă, și să te raportezi mereu la contextul de receptare.

Traducerea este un fel de explicație controlată și direcționată de forma textului sursă. Un proces de explicare stilizată: cel puțin când traduci din engleză, o limbă care descrie mereu concis, foarte precis - un lucru pe care româna îl face mai puțin.

Ce separă un traducător bun de unul mediocru?

Nu știu. Dar cred că diferența dintre o traducere bună și una mediocră vine din calitatea colaborării traducătoarei cu redactoarea. De fapt, în viziunea mea, colaborarea este elementul central în definirea traducerii literare.

Cred că oricât de pricepută și experimentată și dedicată ar fi un traducător, e neapărat nevoie de intervențiile ulterioare ale redactorului, de viziunea lui detașată de text, care urmărește fidelitatea față de original și calitatea scriiturii.

Mi se pare o mare nedreptate că numele redactorilor nu e trecut alături de cel al traducătorilor, pe prima pagină. Este o muncă decisivă și la fel de importantă ca cea de traducere pentru calitatea textului care ajunge la public.

Procesul traducerii

Pentru mine e de fiecare dată un proces anevoios, deși am început să traduc din plăcere și dorință de profesionalizare în domeniul ăsta. Nu-mi aduce mari satisfacții, deși mă bucur când văd cartea. Tarifele sunt prea mici.

Muncim pentru prea puțin și din păcate nu avem încă mecanismele de grup (de breaslă, să zicem) prin care să revendicăm cu succes creșterea tarifelor, deși Asociația Traducătorilor Literari există și acesta e unul dintre obiectivele ei.

Am tradus puține cărți în ultimii ani, mai degrabă ca să nu pierd legătura cu activitatea asta. Când intru în ritm, traduc câteva ore pe zi și orele trec rapid, mai ales dacă-mi place foarte mult textul.

Timp pe pagină? Depinde de dificultate – uneori traduc o pagină pe oră, alteori o jumătate, alteori două.

Editurile

Am colaborat cu Humanitas, All, Publica, Trei, Art, Arthur. Le recomand pe ultimele trei, în special pentru că plătesc la timp și de fiecare dată :). Colaborarea decurge așa: ți se propune un proiect pe care îl accepți sau nu. Dacă accepți, ți se comunică deadline-ul. Eu întotdeauna îl depășesc. Uneori cu mult.

Probabil că e exasperant pentru redactoarea cu care comunic, dar e poate în mare parte și un rezultat inconșient al frustrării, nu doar urmarea faptului că traducerile nu sunt singura mea activitate.

La un moment dat ți se reamintește că ai o carte în traducere. O trimiți, în cele din urmă. Apoi, în funcție de relația pe care o ai cu redactoarea, ți se trimite manuscrisul cu intervențiile sau nu.

Eu prefer să nu, pentru că am mare încredere în oamenii care lucrează traducerea și în caracterul colaborativ al procesului, despre care vorbeam.

Nu simt că trebuie să am vreun cuvânt final de spus, cu toate că numele meu apare cu font mai mare, pe prima pagină. Am încredere că suntem toate capabile și pricepute.

Job full-time?

La limită. Repet, pentru că mi se pare aspectul cel mai important: tariful – stabilit de editurile serioase – este, din câte știu, între 2 și 3 euro pe pagina de 2000 de semne cu spații. Traducerea cere concentrare și atenție maxime. Dacă lucrezi în fiecare zi și nu dai rasol, poți câștiga între 200 și 300 de euro pe lună.

Pe lângă faptul că e o sumă foarte mică – dacă ai o chirie de plătit e clar insuficientă - , sunt și multe variabile aici – editurile au politici diferite, plătesc la o lună sau două după predare. Cu unele nici nu poți ști sigur dacă te plătesc când au promis sau dacă te plătesc vreodată.

Deci, pe lângă că trebuie să ai noroc, trebuie să fii foarte disciplinată și să accepți constant proiecte. Să te ții strict de deadlineuri. Așa că nu cred că e ușor să supraviețuiești cu jobul ăsta full-time.

Pe de altă parte, e greu să supraviețuiești în general cu salariile din România, dacă nu ești dispusă să muncești inuman de mult. E ceva care trebuie să se schimbe și despre care cred că trebuie să vorbim mai mult, în toate domeniile.

Piața de carte

Pentru patronii de edituri, cred că există foarte multe motive de optimism. Marile edituri știu să-și promoveze titlurile, învață tot mai bine să vândă, au publicuri formate și se străduiesc constant să atragă unele noi. Faptul că există în continuare e o dovadă că sunt afaceri care merg.

Pentru noi, traducăitor, redactori și alte categorii din domeniul muncii cu cărțile, nu știu dacă există motive de optimism. Avem nevoie de o conștiință colectivă că merităm ca munca noastră să fie recunoscută și plătită mai bine.

Cărți preferate

Cartea mea preferată, acum, e Tetralogia Napolitană, de Elena Ferrante, cu primele două volume apărute de curând la Editura Trei, pentru că vorbește natural, accesibil, autentic și pasionant despre felul în care clasa și genul sunt esențiale în devenirea noastră ca subiecți ai lumii contemporane.

Aștept cu maximă nerăbdare să apară volumul 3, în traducerea foarte tare a Ceraselei Barbone.

Dintre cărțile pe care le-am tradus, preferata mea e Harriet spionează – cu ea am descoperit ce complexă poate să fie literatura pentru copii, atunci când nu te raportezi la vârstele mici ca la unele idealizate ale incapacității de a înțelege și ale conștiinței incomplete, și când deconstruiești locurile astea comune ale percepției despre copilărie.

Și-acum?

Lucrez la o carte despre doi puști experți în farse. Și am depășit deadlineul. Iar.