[Superscriitori] Cristian Delcea (Adevărul): Cred că marea problemă a ziaristului român de astăzi e că nu prea mai știe cum arată cititorul lui

Numite de mulți Pulitzer-urile românești, Premiile Superscrieri au ajuns la ediția a VI-a. Un proiect început de Fundația Friends for Friends în 2011, Superscriierile aleg și premiază în fiecare an, cu ajutorul unui juriu de profesioniști, cele mai bune materiale de non-ficțiune publicate la noi. Pentru ediția de anul ăsta, înscrierile sunt încă deschise.

În continuarea seriei noastre de discuții cu autorii premiați la edițiile anterioare, Cristian Delcea, câștigătorul locului I la categoria Eseu, în 2014, pentru materialul Amurgul secolului Beligan, publicat în Adevărul, ne explică despre ce îl motivează, cum lucrează și care sunt efectele pe care le are un material jurnalistic, la nivel personal, dar și în societate, dacă le are.

Mize și motivații de jurnalist onest

1. Nu știu să fac nimic altceva.
2. Sunt zile în care ceea ce fac ma entuziasmează foarte tare și îmi dau seama că nicio altă meserie din lume nu mi-ar putea da senzația asta. 
3. Trăiesc din salariu.
4. Toți prietenii mei sunt aici.
5. Nu mă gândesc la ceea ce fac ca la “tipul ăsta de jurnalism”. Fiecare face cum poate, nu cred ca eu fac mai așezat decât alții. Poate că aloc mai mult timp și asta pentru că mi-e foarte rușine când greșesc.

Momentul când alegi Subiectul

Lucrez la un ziar și de multe ori nu am libertatea de a alege. Fac ce vine peste mine. Acum vin de sfințirea unei biserici, așa s-a nimerit. E rău că nu poți alege de fiecare dată, dar uneori vin peste tine niște subiecte extraordinare.

Despre așteptările inițiale

Depinde de subiect. Am făcut în primăvară un film documentar despre primari. Îndemnul nostru era “votați cu responsabilitate, că vedeți bine ce bufoni am avut până acum”. A fost văzut și apreciat de multă lume, dar rezultatele alegerilor locale au strivit morala filmului nostru.

Presa poate schimba câte ceva: miniștri, legi, etc. Dar nu poate deturna societatea din mersul ei apăsat.

Mod de lucru

Lucrez în ultima vreme mai mult la materiale video. Venim (pentru că suntem o mică echipă) în întâmpinarea unor evenimente cu niște material video.

De exemplu, înaintea Campionatului European de fotbal a făcut un documentar despre ce-a fost și ce-a ajuns echipa națională de fotbal a României. L-am făcut în vreo trei luni (are 80 de minute), dar în timpul ăsta am mai lucrat și la altele.

Poate părea ciudat, dar nu avem un editor. Eu fac parte din departamentul de reporteri speciali ai ziarului Adevărul. De cele mai multe ori ne consultăm între noi cu privire la anumite texte sau idei, dar nu avem practica editării: trimite textul la editor – primește-l cu modificări – rescrie, și așa mai departe. Nu am lucrat niciodată așa, nu știu cum este.

Obiceiuri, superstiții, ticuri

Nu prea am. Mă enervează puțin când schimb tastatura, butoanele sunt puse altfel. Uneori, ca să mă relaxez scriu fără diacritice, apoi îmi dau seama ce prostie am făcut.

Îndoieli de jurnalist

Am foarte multe moment de îndoială. De fapt, la orice material mai amplu vine la un moment dat întrebarea pe care mi-o adresez singur, în gând: “pe cine interesează chestiile astea? Ce faci aici?”.

Soluția e să ignori gândurile astea, ești obosit și prea afundat în subiect. Mergi mai departe, te vei trezi mâine dimineață și va fi mai bine.

Pierderi și câștiguri

Pierzi viața reală a generației tale. Pierzi duminicile, pierzi discuțiile de la masă pentru că ești cu gândul în altă parte. Îi pierzi pe oamenii care consideră că irosești prea mult pentru ce faci tu acolo la ziar.

Câștigi momentele alea de entuziasm de care vorbeam în răspunsul la prima întrebare și mai câștigi foarte multe informații.

Pe scurt, după niște ani de presă (ah, expresia asta!) începi să înțelegi cât de cât care-i treaba cu lumea.

Relația cu cititorii

Nu am un nucleu dur de cititori. Lucrând la ziar și la un departament care se ocupă cu de toate pentru toți, schimb foarte des publicul.

Unii comentează și înjură, alții scriu că au plâns, alții că au râs. E o perioadă în care se schimbă radical presa, dar se schimbă și cititorii.

Cred că asta e marea problemă a ziaristului român de astăzi: nu prea mai știe cum arată cititorul lui. În anii ’90 știai cu precizie pentru cine scrii. Acum ne căutăm unii pe alții.

Schimbările concrete

Materialul care a fost premiat de Superscrieri, cel despre actorul Radu Beligan, n-a schimbat nimic esențial. Câțiva oameni au considerat că e o temă bună de meditație: când trebuie să te oprești din ceea ce ai făcut o viață întreagă? S-a meditat, s-a stat pe gânduri, dar nimic mai mult.

Nici nu mă așteptam să producă vreo schimbare, să fim serioși. Spre deosebire de personajul său, a fost un articol cu o viață foarte scurtă.

3 lucruri învățate din experiența Superscrieri

Cel mai important lucru este că Superscrieri există, ca să zic așa. Din câte știu, e singurul concurs important de presă la nivel național. Asta poate produce un pic de concurență. Lipsește acut concurența astăzi, mai ales în presa scrisă.

E foarte bine că strâng articolele premiate și le publică în volume. Sunt mândru că un articol de-al meu este într-o astfel de carte și cred că adolescenții care vor să devină jurnaliști pot găsi în acest proiect Superscrieri un fel de far călăuzitor în furtuna de dejecții cu pretenții de jurnalism.

Locul în presa actuală

Nu mă autoanalizez atât de atent. Habar nu am cum se încadrează materialele mele în presa actuală, sunt niște oameni care le citesc, alții care nu le-ar citi nici să-i pici cu ceară. Să nu cădem totuși în păcatul de a ne lua prea mult în serios.

De ce (mai) avem nevoie de tipul ăsta de jurnalism

Îmi e greu să răspund, pentru că nu îmi dau prea bine seama de ce fel de tip de jurnalism e vorba. E nevoie de toate tipurile de jurnalism.

Am făcut și rubrica meteo, am numărat și cornerele la meciurile de fotbal, am scris, iată, și despre hramuri de biserici. E nevoie de toate, e nevoie și de jurnalismul narativ, și de cursul valutar. E nevoie de presă profesionistă, care face asta zi de zi.