[Traduttore traditore] Ona Frantz: Îmi iubesc toate cărțile, dar pe-a lui Hemingway am tradus-o de parcă ar fi scris-o pentru mine, chestie cu care nu te pui

În urmă cu fix 10 ani, Ona Frantz traducea prima sa carte: Magic for Beginners, scrisă de Kelly Link. Un volum de povestiri pline de umor și suprarealism, care te lasă dorindu-ți mai mult. Apoi au urmat altele și altele.

Traducerile de beletristică, spune Ona, care acum lucreaza la un SF de peste 800 de pagini, înseamnă, de fapt, creație, creație și iarăși creație. Ceea ce nu înseamnă că ești scutit, vreodată, de muncă. Căci ce este creativitatea în scris dacă nu ”muncă, taică, munca grea”? Am citat iarăși chiar din invitatul nostru de astăzi. Traducerea cărții ”Goodby, Columbus” a lui Roth i-a adus Onei și un premiu important: cel din partea Uniunii Scriitorilor, la categoria traduceri literare.

Ona colaborează sau a colaborat de-a lungul timpului cu editurile Tritonic, Millennium Press, Voyager Books, Polirom și Art/Paladin. Astfel, după un deceniu de traduceri, își permite un moment de optimism: da, se poate face munca asta ca job full-time. Dar în anumite condiții. Vă invităm să le citiți mai jos.

Background

Eh, backgroundul meu e cam haotic; în primii ani productivi am făcut multe și nimic pînă la capăt, m-am axat la început, în educație și în practică, pe jurnalism, dar am abandonat domeniul după niște ani, nu puțini. Am învățat însă o poală de lucruri în tot acest timp, despre scrisul eficient și/sau simpatetic, despre tipuri de discurs, despre corecturi, paginări, tipografii, despre tipologia publicului, despre compromis și dacă merită să-l faci, cînd, cum, în ce măsură.

Am învățat și că am o lipsă fundamentală, lucrez greu în echipă, mi-e dificil să-mi adaptez programul la cerințe exterioare, nu-mi place să depind de alții pentru finalizarea unui proiect și, peste toate astea, îmi pierd productivitatea și dorința de-a mai lucra cînd mă confrunt cu ordine autoritare neexplicate și de neexplicat. Bine, bine, “un pachet de lipsuri” trebuia să zic.

Traducerile

Am început în... auci!, acum îmi dau seama, sînt exact zece ani de-atunci: în 2006. Nici prin cap nu-mi trecea, pentru că nu făcusem engleză la școală, învățasem pe cont propriu, cu o contribuție intensă din partea jocurilor de PC, a filmelor și-a forumurilor de internet, nu în ultimul rînd cu cărțile acelea minunate de engleză fără profesor din anii ‘70, scrise de Dan Duțescu, ilustrate de Val Munteanu și cumpărate de mama.

Deci nu eram de meserie și nici nu mă gîndeam c-aș fi vreodată. Dar, într-o bună zi, Michael Haulică mi-a zis așa, de la obraz, auzi, tu de ce nu traduci ceva? Ia cartea asta, poftim. Și mi-a pus în brațe Magic for Beginners, a lui Kelly Link. Om deștept. De-atunci nu m-am mai oprit.

Așa, la modul generic... cu cît ai mai puține de spus, cu atît ești mai ușor de tradus.

Unde-vei-găsi-cuvîntul-ce-exprimă-adevărul

Era un ad de presă pe vremuri (la un hard-disk de mare capacitate) cu un elefant care se înghesuia într-o cabină telefonică, din jumătate de elefant se ocupase cabina, mai trebuia băgat restul. Mno, acuma, dacă zic că o traducere literară e sută la sută creație și sută la sută muncă, sper s-o luați așaaaa, ca pe-o descriere “creativă”, nu ca pe-o dovadă c-aș fi tută la mate :)

Serios, tradusul de beletristică e creație nonstop; e... vărul (din străinătate al) lui “unde-vei-găsi-cuvîntul-ce-exprimă-adevărul”. Pe de altă parte, ideea întrebării ăsteia ar merge formulată mai degrabă pe tipicul celebrei ziceri edisoniene: cît la sută e inspirație și cît transpirație. Pentru că în formula “proces creativ” vs. “muncă” e tot muncă și colo, și dincolo. Ca om care a cochetat la viața lui cu scrierea de beletristică, depun mărturie că “procesul creativ” e muncă, taică, muncă grea!

Traducătorii

N-aș face distincția asta, între un traducător bun și unu mediocru. Am întîlnit traducători cu producții bune și producții mediocre; cărți cu pagini excelent traduse și cu unele rateuri. Traducerea oglindește cumva scrierea de literatură, poți fi mai mult sau mai puțin inspirat, mai mult sau mai puțin priceput, poți să ai zile bune sau mai puțin bune, poți să ai parte de redactori pricepuți și inteligenți sau mai puțin, ori poate au și ei zilele lor proaste, și într-una dintre ele îți schimbă un pasaj metaforic într-o dare de seamă sau îți elimină din text o licență fiindcă “nu e-n DEX” :)  

Produsul beletristic e un cal nărăvaș, e nevoie de doi inși, traducătorul și redactorul, care să-l strunească; traducătorul încalecă și-i dă pinteni, redactorul mai bate un zăplaz, mai smucește de funie – ei, și din toată coregrafia asta cu mai mulți actori trebuie să iasă ceva care să mulțumească pe toată lumea. 

Cum traduci?

Vara, cînd e cald și soare, îmi place să traduc la terase. Îmi iau o cafea, o apă minerală, laptopul meu cu baterie nemuritoare (acum am două baterii nemuritoare, că și nemurirea asta durează pînă se termină) și ies să mă bucur de lumina soarelui.

Terasele gălăgioase, cu multă lume și muzică, îmi priesc cel mai tare. De fapt, și acasă lucrez cu televizorul deschis, nu suport liniștea deplină, mă sperie, nu mă pot concentra. Îmi place să lucrez noaptea, atunci am mintea foarte limpede, atunci îmi curge mie izvorul de cuvinte, fie la scris, fie la tradus.

De corectură de literă nu prea am nevoie, fiindcă tastez după “metoda oarbă”, pe care o știu și o exersez întruna de 25 de ani; în schimb, la finalul fiecărei traduceri mă apuc de-o revizie crîncenă, cuvînt cu cuvînt, care durează uneori săptămîni întregi. În plus, am o înțelegere cu editurile, trebuie să verific și să-mi dau acordul pe fiecare modificare făcută de redactor, pînă la virgule, dacă avem timp.

Avantajul e dublu: nu doar că apuc să elimin orice posibilă greșeală a redactorilor (pe care o observ), dar mai și învăț o grămadă din schimbările făcute de ei. Însă, la urma urmei, n-am tabieturi. Am tradus și-n cort la mare, nu-mi trebuie cadru special.

Colaborări cu edituri

Tritonic, Millennium Press, Voyager Books, Polirom, Art/Paladin. Ei mă caută și mă-ntreabă dacă-s disponibilă, eu întreb pentru ce anume, ei îmi zic pentru ce anume, eu le zic dacă da sau ba, în caz că da stabilim o marjă de timp, mă apuc, traduc, între timp îmi vine contractul la semnat, semnez, traduc mai departe, predau. Pe urmă, cum ziceam, torturez un redactor. La final, uneori, mai produc și cîte un text de prezentare, dacă mi se cere. Asta-i tot.

În general, editurile propun, că ele își fac planul editorial, ele licitează, dau bani, se concurează între ele sau se potrivesc pe diverse evenimente; dar, cum propun, tot așa pot fi refuzate. Mie mi se întîmplă să refuz în general din lipsă de timp, dar am refuzat de vreo trei ori din alte motive.

Însă am o relație foarte bună cu editurile pentru care traduc (în prezent, doar pentru Paladin și Polirom). Deja ne știm de mulți ani, ei cunosc ce-mi place și ce-mi merge bine și îmi oferă la tradus cărți care să mă bucure, care să mi se potrivească sau, în cel mai rău caz, care să nu-mi displacă. Așa e toată lumea fericită și produsul final iese cît mai bun cu putință.

Full-time job din traduceri?

Din aproape orice poți să-ți faci slujbă full-time, rămîne de văzut dacă te poți întreține din ea. În funcție de cît ești de rapid și de priceput (în cazul unora, de cît îți pasă sau nu de textul final), dar și de proiectele la care ai acces (bani autohtoni sau europeni), poți să-ți faci din trebușoara asta o slujbă plătită cu minimul pe economie sau cu o sumă cel puțin decentă. Plus că fiecare înțelege alfel “decența” în materie de finanțe personale.

Troleul 66

Știți cum se zice că e românul, se supără dacă nu-l inviți, dar dacă-l inviți nu vine. La fel se supără și dacă nu-i tipărești nume mari, noutăți, clasici, fundamentale etc., dar la cumpărat nu prea se înghesuie. Lui îi plac site-urile de “scanate moca”. Așa cum îi plac și lansările, tare-i mai plac, dar să dea autorul cărți pe gratis. E cumva ca la transportul în comun. Ești regie de transport și ții evidența călătorilor după numărul de abonamente vîndute și de cartele scanate pe anumite linii. Dacă pe troleibuzul 66 s-au scanat cincizeci de carduri toată ziua, bagi două mașini pe tot traseul, că atîta pare să fie cererea. Deci eu cred că cererea de carte la noi e de fapt mult mai mare decît vînzarea și tirajele, vasăzică avem motive de optimism. Nu? :)

Acuma, serios, avem un mizilic de piață de carte și cică ăștia mici care vin după noi citesc beletristică, de pildă, tot mai firav, în schimb văd c-o duc binișor cărțile de dezvoltare personală, mai ales miorlăismele esoterice care-ți confirmă convingerea interioară că ești un “special snowflake”, tu trebuie doar să tragi în piept niște raze de soare bio și să crezi în tine, și să vezi cum conspiră universul să... ceva... Ceva. Bun, atunci zic să ne-adunăm toți ăștia din industria cărții și să inspirăm la unison, poate iese ceva.

Cărți preferate?

N-am o carte preferată, am vrafuri. Am corpuri întregi de cărți preferate, decenii de amintiri de cărți preferate, vieți de om de cărți preferate. Planete!

Dintre cele traduse o iubesc cel mai tare pe-a lui Hemingway, Insulele lui Thomas Hudson. Poate-ar trebui s-o iubesc pe prima, care mi-a deschis drumul, sau pe-a lui Philip Roth, care mi-a adus premiul Uniunii Scriitorilor. De fapt, de iubit le iubesc pe toate, dar pe-a lui Hemingway am tradus-o de parcă ar fi scris-o pentru mine, chestie cu care nu te pui.

Și-acum?

“The Moon blew up without warning and for no apparent reason.” Adică Seveneves, de Neil Stephenson. Vreo 850 de pagini de hard SF, exact pe sufletul meu.