[Traduttore traditore] Dan Craciun: Este o gogomănie să traduci numele proprii; ce-ar fi să-i spunem lui George Bush „Gicu Tufiș“ ori să zicem în loc de Oxford „Vadul boilor“?

Domnul Dan Crăciun este scriitor și traducător de limbă engleză și franceză. Prima sa carte tradusă, acum mulți ani, a fost un self-help scris de un astrolog la modă în acea vreme în State, Linda Goodman. Între timp, proiectele dumnealui s-au schimbat, la fel ca vremurile și cărțile pe care le trăim.

Astăzi, domnul Crăciun colaboreaza cu Editura Tehnică și cu Publica. Este mulțumit, respectiv foarte mulțumit de cele două. A tradus, până în prezent, lucrări științifice diverse, care și-au găsit subiectul în matematică, fizică și cosmologie, dar si în biologie, psihologie socială, marketing sau economie. 

Deși modestia îl impiedică să se așeze în categoria traducătorilor iscusiți, domul Crăciun ne-a făcut, totuși, un hatâr pentru care îi suntem recunoscători - ne-a dat definiția traducătorului mediocru. Iat-o: un traducător mediocru este acela care traduce ”King’s subjects” prin „subiecții regelui“. Altfel, la finalul acestei discuții, veți găsi și o recomandare. Unii dintre noi și-au notat-o deja în carnețel. 

Primele traduceri

Am început să traduc din limba engleză și franceză înainte de ’89, cărți pe care le tipăream în samizdat la mașina mea de scris și le împărțeam prietenilor, colegilor și rudelor mele care nu puteau citi în original, din dorința de a le împărtăși niște lecturi importante, greu accesibile în România de atunci – dar și pentru că mi-a plăcut să o fac, fiindu-mi util și ca exercițiu de perfecționare a cunoașterii limbilor străine.

Dacă nu mă înșel, prima carte pe care am tradus-o a fost Linda Goodman, Sun Signs (pe atunci, în lipsă de alte ocupații „subversive“, mă pasiona astrologia, yoga, psihanaliza sau istoria religiilor – toate preocupări „pe linie“; bine că nu m-a invitat nimeni să particip la ședințele de meditație transcendentală, ținute de guru Bivolaru, că m-aș fi dus!!)

Au urmat Orwell, 1984 și Animal Farm, Djilas, La nouvelle classe dirigeante, Arthur Koestler, Darkness at Noon sau primul volum din Soljenițîn, L’Archipel Goulag. Dar niciuna nu s-a tipărit, evident, și nici nu mă gândeam să apară vreodată la o editură comunistă.

Prima carte pe care am tradus-o pentru Ed. Tehnică (parcă prin 1999 sau 2000) a fost – ce noroc! – o capodoperă a literaturii științifice (semipopulare): The Selfish Gene de Richard Dawkins. Contextul? O vecină de bloc și foarte bună prietenă renunțase să mai predea fizica la un liceu și se angajase redactor la Ed. Tehnică, unde între timp mai publicasem și eu un minitratat de Logică.

Cum citise traducerile mele din „iepoca de aur“, s-a gândit imediat la mine și așa a început cariera mea de traducător din limba engleză, cu o carte excepțională, dar foarte greu de tradus pentru mine, care, la acea vreme, nu aveam decât cunoștințe sumare de biologie și genetică.

Fraza simplă

Am tradus până acum numai cărți științifice (mai mult sau mai puțin populare), din varii domenii, de la matematică, fizică și cosmologie sau biologie până la psihologie, psihologie socială, marketing, management, economie etc. Cred că se traduc cel mai ușor autorii de formație științifică și lipsiți de condei sau de talent literar, care folosesc cu precădere un vocabular limitat, punctat cu termeni tehnici, și o frazare standard, fără meandre foarte complicate.

Cu cât un autor este mai înzestrat cu talent literar (sau cu veleități scriitoricești), cu atât vocabularul devine mai împestrițat cu expresii argotice și cu figuri de stil greu (când nu imposibil) de tradus ad litteram, iar fraza este tot mai întortochiată, necesitând reconstrucția integrală pentru a se încadra în firescul topicii limbii române.

Wired for Creativity și altele

Cred că traducerea poeziei este în mare măsură un act de (re)creație; traducerea prozei literare poate fi și ea, în bună măsură, creatoare (depinde și de crezul traducătorului – fidelitatea față de original sau, dimpotrivă, rescrierea prozei astfel încât să sune cât mai frumos în românește).

Și textele științifice solicită, la rândul lor, momente de creativitate, atunci când trebuie traduși termeni sau expresii de foarte mare relevanță în contextul teoriei prezentate de autor(i) și pentru care nu există (deocamdată) echivalente consacrate în românește.

În general, titlurile cărților scrise de americani sunt parcă anume alese ca să facă în ciudă traducătorului roman. Un exemplu? Nudge. Sau Grit. Sau Wired for Creativity și lista este nesfârșită. Unii traducători superficiali optează pentru stilul furculition.

Un exemplu recent. Am terminat de tradus o carte importantă de Charles Duhigg, Puterea obișnuinței, în care conceptul central este deliberate practice. „Psihologii“ au preluat fără jenă și fără un dram de reflecție originalul, pe care îl traduc prin practică deliberată. În traducerea lor, Ionel „practică deliberat“ (adică în mod conștient și voit, nu inconștient și involuntar) la matematică, Vasile „practică“ la vioară și Gelu „practică“ la desen.

Româna este o limbă romanică, spre deosebire de engleză, și chiar autorul ne oferă în titlul ultimului subcapitol soluția firească: dorind să fie livresc, prin folosirea unei expresii în limba latină, Duhigg spune homo exercens și nu homo practicans. Da, termenul corect este exercițiu și nu practică, iar personajele de mai sus exersează la matematică, la vioară sau la desen. Iar deliberate, ne explică autorul, nu înseamnă doar voit și conștient, ci un exercițiu desfășurat pe baza unui plan, cu obiective precise și cu feedback, necesar pentru evaluarea progreselor și depistarea carențelor de remediat în continuare; într-un cuvânt, am spus eu, „metodic“. Așa am ajuns de la deliberate practice la exercițiu metodic. Este și aceasta o formă de (re)creație.

Ce separa un traducător bun de unul mediocru?

Nu m-aș aventura să răspund la această întrebare, nefiind sigur din ce categorie fac parte. Un traducător mediocru este acela care traduce King’s subjects prin „subiecții regelui“, în loc de „supușii regelui“ și care se ține servil după topica frazei englezești, care, uneori, sună groaznic în românește.

Ce pot spune din experiența mea de până acum este că un bun traducător (din orice limbă) trebuie să cunoască foarte bine în primul rând limba din care traduce, inclusiv la nivelul expresiilor argotice și al vocabularului informal, utilizat în viața cotidiană de vorbitorii nativi ai limbii respective; dar marele secret este cunoașterea excepțională a limbii române, pentru a stoarce din ea toate posibilitățile de a reda în firescul ei termenii, expresiile și topica frazelor din limba textului original.

Pentru mine, după ce am tradus aproape 30 de cărți, progresele cele mai remarcabile nu le-am înregistrat în cunoașterea limbii engleze (departe de a fi perfectă în cazul meu), ci în cunoașterea și folosirea limbii române. Aici este cheia: degeaba înțelegi textul original, dacă nu îl poți reda fidel și firesc în limba română.

În cazul particular al literaturii științifice, mai apare o cerință: abilitățile de traducător sunt, de multe ori, insuficiente dacă nu sunt dublate de o relativă familiaritate cu domeniul teoretic al cărții traduse. Un bun filolog, care habar nu are de matematică, va traduce calculus prin calcul, neștiind că, în limba română, este vorba de analiza matematică. Dar nici „specialiștii“ într-un domeniu nu sunt scutiți de gafe sau măcar de stângăcii dacă nu posedă și suficiente cunoștințe filologice, trecând ușor peste niște excesive „subtilități“ literare pe care ei le consideră nesemnificative.

Psihologul va insista să traducă mental prin mental (furculition), fără să vadă distincția dintre „mental“ (care ține de mentalitate) și „mintal“, care ține de minte (nu spunem alienat sau debil mental, ci alienat sau debil mintal). Tot el va traduce brains prin „creiere“, fără să știe că pluralul corect al organului anatomic este „creieri“ – și-a zburat creierii, nu creierele, nu? – „creiere“ fiind corect când este vorba de oameni – exodul creierelor sau elita creierelor etc.

Iar traducătorul slab, nu mediocru, nu știe că media este pluralul de la medium și va spune că mass-media face și drege. În sfârșit, cred că un traducător mediocru este lipsit de îndrăzneală, neasumându-și riscul de a folosi expresii neobișnuite, chiar dacă acestea se pot construi și în limba română. Cazul cel mai supărător apare atunci când autorul textului original inventează el un cuvânt, inexistent în limba engleză, iar traducătorul încearcă să-l exprime printr-o construcție deloc inovatoare în limba română.

Un exemplu recent: Thaler și Sunstein, autorii unei cărți fundamentale pentru economia comportamentală, Nudge, inventează termenul econs, pentru a sublinia opoziția dintre humans – oamenii vii, în carne și oase, care sunt de multe ori iraționali, emoționali, neinformați sau de-a dreptul proști, luând niște decizii imbecile – și econs, niște ficțiuni ale teoriei economice, personaje perfect raționale, total egoiste și pe deplin informate, care iau întotdeauna deciziile optime și care nu există în realitate.

În loc să preia inovația terminologică din limba engleză și să facă opoziția dintre „oameni“ și „econi“, traducătoarea vorbește despre oameni și econoameni – o mare gogomănie, odată pentru că singularul econom are cu totul alt sens și, în al doilea rând, pentru că ratează intenția esențială a autorilor de a sublinia distincția dintre oameni și specia fictivă la care se raportează tratatele de economie.

Sunt și împotriva neaoșismului doctrinar, care traduce, dacă se poate, totul, inclusiv numele proprii. Nu mică mi-a fost mirarea când am citit, tot în traducerea cărții Nudge, despre computerul Marele Albastru!? După o vreme de uluire, mi-am dat seama că era vorba de Deep Blue, supercomputerul IBM care l-a bătut pe campionul mondial de șah, Gary Kasparov. Pe lângă faptul că traducerea nici măcar nu este corectă, este o gogomănie să traduci numele proprii; ce-ar fi să-i spunem lui George Bush „Gicu Tufiș“ ori să zicem în loc de Oxford „Vadul boilor“?

Procesul

Uneori sunt presat de un deadline, dar nu se întâmplă foarte des. De regulă, traduc în puținul timp liber, printre picături, cât pot în fiecare zi (sunt și zile când nu am timp de traducere). Diferența esențială o face calitatea cărții de tradus. În cazul cărților bunicele, dar nu foarte interesante (cel puțin pentru mine), traduc din obligație – este o muncă, fără plăcere, câteodată cu nervi. Când (rareori) mă întâlnesc cu o carte captivantă prin conținut și provocatoare prin gradul de dificultate, traduc cu entuziasm și îi dedic tot timpul disponibil până la capăt; în aceste cazuri, traducerea devine ocupația principală, care mă acaparează, și toate celelalte obligații mi le îndeplinesc fără chef, abia așteptând să revin la cartea de tradus.

Colaborări cu edituri

Editura Tehnică – bine; Humanitas – infect; Publica – excepțional!! Pentru aceste edituri am tradus, cărțile mele le-am publicat și la alte edituri.

La Ed. Tehnică și la Humanitas mi s-au propus titlurile și eu le-am acceptat (uneori regretând ulterior). La Publica îmi aleg titlurile care mi se propun și fac și eu unele sugestii de cărți care cred că ar merita să fie traduse.

Full-time job?

Da, cred că se poate trăi (prost) numai din traduceri, dar te expune riscului de a fi nevoit să accepți orice, la orice editură, doar ca să ai continuitate.

Piața de carte de la noi

Catastrofală. Nu văd nicio speranță.

Cărți preferate

Nu am o carte preferată. Este un dicton: „Ferească Dumnezeu de omul care a citit o singură carte!“ Nici dintre cărțile traduse de mine nu pot să detașez clar una singură, care le taie pe toate. Sunt cel puțin câteva cărți a căror traducere a fost o bucurie imensă, începând cu prima carte, The Selfish Gene a lui Dawkins, la care se adaugă Steven Johnson, De unde vin ideile bune, James Gleick, Isaac Newton și Information, Daniel Kahneman, Thinking. Fast and Slow sau Walter Isaacson, Innovators și Nate Silver, The Signal and the Noise.

Din toate am învățat enorm de multe lucruri importante, toate m-au surprins prin idei care mi-au deschis ochii asupra unor lucruri pe care credeam că le înțeleg, dar pe care le vedeam deformat și toate m-au provocat din punct de vedere literar, ajutându-mă, pe de o parte, să îmi lărgesc enorm vocabularul limbii engleze și, pe de altă parte, să progresez în explorarea și folosirea limbii române cu tot mai multă precizie și din ce în ce mai nuanțat.

Și acum?

În prezent traduc pentru Publica o carte excepțională, un adevărat eveniment publicistic: Michael Pollan, Dilema omnivorului. Este unul din acele cazuri rare în care traducerea devine preocuparea mea principală, trecând tot restul pe un plan secundar. Într-un singur cuvânt, cartea este demențială! Citiți-o când va apărea și nu numai că nu veți regreta, dar nu o veți putea lăsa din mână. Superb!