Ioana Cristina Casapu e peste tot. Bucati din ea sunt imprastiate prin toata Capitala, acolo unde e creativitate de produs si de consumat: un articol in .ro, o expozitie la o galerie din oras, ziarul de duminica, campania de Facebook a unui mall, pozele unei vedete de pe la noi si nu numai. Daca nu, sigur ai intalnit-o macar o data in Control. Mai stim noi oameni de genul asta.
Jurnalism, fotografie, comunicare si productie media sunt formele pe care le ia forta ei creativa. Pe diploma ei de absolvire scrie “economist”, dar a ajuns sa se foloseasca de scris si de fotografie, ca mijloace de expresie.
In 2006 s-a apucat de jurnalism, a fost creativul outsourced prin agentii locale (The Group, The Practice, Godmother, Funky Business), si-a deschis un birou propriu de creatie, in 2014, pentru proiecte de productii media si comunicare. In 2015, a trecut granitele si-a ajuns director executiv al revistei germane Berlin Art Parasites. Are grija de revista Autor si a lansat un proiect special pentru fotografi si consumatorii de polaroide – Romanian Polaroid Photographers. E cand in Bucuresti, cand in Berlin sau cine stie unde, prin lume.
Septembrie 2016 a prins-o cu lansarea romanului de debut, “Deviatii de stereo”, la editura Casa de Pariuri Literare. La construirea lui au contribuit un share pe Facebok, un concurs de debut literar organizat de o banca, o mana de oameni relevanti, printre care si autoarea Nora Iuga, dar, mai ales, multe episoade intamplatoare.
Romanul e despre nevrozele noastre de toate zilele – cum incercam sa ne apropiem autentic unii de altii si cat ne iese in vremea lui Facebook si Tinder. Viata personajului central – femeie, n. anii '80, Bucuresti – devine viata generatiei Y, astfel incat e posibil sa ne trezim spunand "credeam ca doar mie mi se putea intampla asta".
Cum a ajuns de la niste schite pe un blog Yahoo360 la debutul romanului tiparit pe hartie, aflam toate detaliile, fara romantisme.
Foto: Ionut Staicu
Formarea
Experienta mea e, cred, a omului care a crescut in solitudine si, ulterior, si-a intins antenele spre chemarile naturale pe care le-a avut de cand a ales stiloul, margelele cu perle si banii de pe tava de la botez. Mi-am amintit de acest detaliu cand pregateam editorialul din Autor Magazine 2 si, facand o calatorie rapida pe panta memoriei, mi-am dat seama ca am facut exact acele alegeri instintuale care sa-mi permita sa lucrez cu literele, cu frumosul si cu bugetele. :-) Adica si jurnalism, si publicitate, si productie, si creatie.
Cred ca are legatura si cu structura personala, si cu individualismul, si cu nevoia mixta de a lucra alternativ singura sau cu o echipa, in functie de produs. Lumea fara granite e un vis frumos, si o poarta deschisa celor din generatia noastra, dar nu e atat de usor pe cat pare, si nu e accesibil oricui, fara munca sau resurse.
Pentru mine povestea asta a inceput din frustrare, asa cum incep multe lucruri surprinzatoare dintr-o lipsa constientizata. Am avut multi colegi plecati in Erasmus in facultate, iar 90% din prietenii mei s-au stabilit in alte tari. Iata o parte a nevoii de a pleca.
Dar dincolo de asta, societatea noastra nu inghite si nu asimileaza toate planurile pe care vrem sa prindem aripi, iar moda de a face studiile care iti plac si de a persista in asta nu era neaparat in vigoare acum 12 ani.
Cu asteptarile, prin Barcelona
Dupa 2013, cand am plecat din The Practice, dupa un drum lung de agentii, televiziune si presa, am lucrat freelance aproape doar ce mi-a placut, dar asta a durat doar pana la inceputul lui 2015, cand am descoperit ca asteparile mele nu se potrivesc cu ale pietei locale.
In vara aceluiasi an am primit o propunere de a expune cu Romanian Polaroid Photographers, pe atunci la debut, in Spania, si la ghiontul unui amic in Expirat, am decis sa incerc sa imi iau lumea in cap definitiv. Am ramas in Barcelona cateva luni, in couch surfing, soul searching si work seeking mode.
Ce m-a uimit, in prima faza, a fost reactia coplesitoare a publicului atunci cand am expus pentru prima oara in alta tara. La noi aici esti obisnuit sa iti inviti cei 500 de prieteni cu care te stii de pe Facebook, si aproape pregatit sa vina multi dintre ei doar ca sa consume berea sponsorului la vernisaj.
Poate pare cinic, dar cred ca inca nu reusim, ca societate, sa ne obisnuim cu ideea ca un vernisaj de arta, de pilda, poate fi mai mult decat un prilej de a ne imbata pe gratis intr-un loc dragut.
La Barcelona, au venit vreo 350 de oameni pe care nu ii cunosteam. Am auzit comentarii prin public si pareri care m-au lasat cu gura cascata. O tipa a venit sa imi spuna ca lucrarile ii amintesc de Nan Goldin. Am zis wow, in sinea mea, chestia asta nu mi s-a intamplat in Romania pana acum.
Apoi multi au intrebat daca sunt de vanzare si cat costa. Ce vreau sa spun e ca oamenii erau cu adevarat interesati de obiectul vernisajului, de lucrari si de noi, artistii, si asta nu inseamna ca erau niste pretentiosi la patru ace, ci niste oameni ca noi, care gaseau o bucurie in a vedea o treaba bine facuta.
De-asta mi-am propus ca Bucurestiul sa fie o borna pe harta generala de expozitii pe care le vom realiza, si cu timpul, sper, un punct bun de revenire cu noi contexte de educare, de rafinare si de constientizare ca meritam sa fim apreciati (artistii locali in sens larg) si in tara noastra, nu doar peste granite.
Cred ca aici multi au senzatia ca nu se pot lua prea mult in serios sau nu sunt luati in serios. Incercam sa construim de fiecare data un show cu o arhitectura proprie si cu o productie premium, pentru ca arta, ca orice alta munca, este o chestie foarte serioasa, dar din pacate greu de cuantificat ca timp, investitii si eforturi.
In Barcelona a fost dificil sa gasesc altceva de facut decat foto, pentru ca si piata lor de arta este suprasaturata, iar in cea de companii cu greu patrunzi fara a vorbi fluent limba sau a ramane cel putin jumatate de an in acelasi oras.
Detox in Berlin
Dupa Barcelona a urmat Paris, locul in care ma intorc cu placere de fiecare data pentru cele mai bune echipe de productie foto si cele mai bune modele cu care am lucrat, iar apoi Berlinul, unde am primit un post de director executiv la revista Berlin Art Parasites, dupa o poezie trimisa in februarie si 7 luni de negocieri.
Berlinul este o stare de spirit, si o entitate diferita de Germania, asa cum New York-ul nu este America, Parisul nu este Franta, si Bucurestiul nu este Romania, iar oamenii care vin aici in cautarea fericirii ajung mai degraba sa gaseasca adevarul personal care ii face sa mearga mai departe. Este un detox de la viata, in sensul ei larg, in care acomodam tot mai multe lucruri, oameni, senzatii si accidente, si nu promite sa iti ofere decit atat cat consideri tu ca meriti sa primesti. Acolo m-as intoarce intotdeauna, cel putin pana pun piciorul in America si (probabil) imi voi schimba perspectiva.
“Deviatii de stereo”, de la schite pe blog la roman pe hartie
Romanul are o viata lunga, a inceput pe Yahoo360 in 2005, s-a mutat pe Wordpress, pe un blog cu numele omonim in 2007, cand platforma anterioara disparea, si a durat pana in 2011 sa vada forma cea mai apropiata de cea pe care o are astazi.
In 2011, prin martie, cineva a postat pe Facebook anuntul cu termenul limita de inscriere pentru concursul de debut literar, organizat de Unicredit. Asa m-am decis sa aplic, stiam ca mai am o luna si eram hotarata, insa dupa primele zile mi-am dat seama ca n-am timp si m-am oprit. Apoi s-a intamplat ceva fortuit. Mergeam la serviciu si am calcat intr-un cui ruginit pe strada.
Era dimineata zilei in care se lansa revista Tataia, la Galeria 115, unde am mers cu un prieten si m-am mirat de sentimentul de generatie iesit pe strazi prin toate ferestrele deschise. De la spital, m-au trimis acasa, in concediu medical o saptamana, asa ca atunci am reluat lucrul la volum si, in acele 5 zile cat n-am iesit din casa deloc, am scris romanul. Cand l-am trimis, mama mi-a zis “poate acum faci si tu un dus”, dar mie nu-mi pasa ca miroseam ca un sobolan, vroiam doar sa deschidem o sampanie.
La concursul Unicredit, romanul a primit mentiune. Nu a ajuns in tipar, doar primele trei locuri erau publicate la editura Humanitas. A fost o ceremonie, daca ii pot spune asa, la Pavilion Unicredit din Piata Victoriei. Dupa premiere l-am intrebat pe Liviu Papadima, membru al juriului, de ce mi-au acordat doar mentiune, eram cumva pornita sa pricep cum poate fi imbunatatit manuscrisul.
Dar nu am primit genul de raspuns care sa ma incurajeze, mi-a raspuns ca nu e chiar un subiect original, si m-am gandit atunci, Doamne, daca asta nu e un subiect dintre cele mai prezente, cand nu s-a scris literatura pe bloguri si despre social media inainte de generatia asta in Romania, atunci despre ce originalitate vorbim aici?
Dupa mai multe incercari nereusite de a-l plasa unei edituri, in 2013, de Craciun, am decis sa il ofer cadou oricui il dorea. A fost felul meu de a trimite un mesaj cunoscutilor si mai ales necunoscutilor. Am scris mereu din nevoia de a atinge alti oameni, niciodata in secret, pentru mine.
Foto: Vlad Rotaru
Prietenul care crede in tine
Apoi, am cunoscut-o intamplator, in metrou, pe doamna Nora Iuga, care a revizuit textul in 2012, si s-a implicat asa cum se implica un prieten bun atunci cand crede in tine. I-a placut romanul, l-a umplut de notite, am discutat despre el si despre literele altora, insa nu a incercat sa ii influenteze continutul, ci doar parcursul.
La editura Casa de Pariuri Literare am ajuns tot cu ajutorul doamnei Nora. Vorbeam la telefon anul asta, prin mai, cand eram in Bucuresti, si dintr-una in alta am ajuns la roman. S-a decis sa il sune pe Cristian Cosma, publisherul de la Casa de Pariuri Literare si cel care s-a ocupat de cartile si documentarea vietii si carierei ei in ultimii ani. Am primit un mesaj cateva zile mai tarziu de la Cristi, spunea ca i-au placut textele mele de prin presa si atunci am vorbit si de roman. Mai departe, de editarea romanului s-a ocupat Cristina Stefan, de la Casa de Pariuri Literare, careia tin sa ii multumesc.
Totul s-a intamplat foarte repede, in contrast cu felul amortitor in care decurg, paradoxal, in Romania, multe alte decizii, colaborari, aprobari. Volumul a fost inscris de editura in cursa Administratiei Fondului Cultural National pentru proiecte editoriale si a primit o sponsorizare pentru primul tiraj, de 500 de exemplare.
Acesta este si motivul pentru care in pre-sale, volumul costa 2.56 lei si poate fi achizitionat la acest pret pana la epuizarea primului stoc.
Mai sunt disponibile acum 180 de exemplare, pe care le vindem in cadrul evenimentelor dedicate pana la finalul lunii septembrie. Ulterior, volumul va fi publicat la pret de raft, lansat la targul de carte si vandut in librarii, in Bucuresti si in tara, dar si online si e-book.
Cum vinzi un roman
M-am implicat in tot traseul romanului, pentru ca nu ma pot abtine si cred cumva ca lucrurile pot iesi asa cum ni le dorim doar daca orchestram cu atentie fiecare aspect – de la editare, corectura, coperta, font, loc pentru lansare, lecturi ulterioare, evenimente asociate, parteneri, comunicare etc.
Spre deosebire de alte proiecte de talie mare, aici am avut doar doua saptamani la dispozitie, incat am inceput campania exact dupa incheierea celei pentru expozitia Emotion In Motion (pentru proiectul Romanian Polaroid Photographers). Am lucrat indeaproape cu editura si a iesit bine, dar intotdeauna se poate mult mai bine.
Pentru promovare, am folosit social media traditionale – folosesc doar Facebook si Instagram personale si pagina de artist, plus evenimente.
La ele se adauga presa care ne-a sustinut si presa selectata de editura. Dupa vanzarea primului tiraj, ne folosim de o serie de lecturi si evenimente (urmatorul este luni, 19 septembrie, la Out of Control), vom anunta campania pentru al doilea tiraj, evenimentele si punctele de vanzare.
Punctual, pe Facebook, am lansat o campanie de video-uri cu invitati care citesc pasaje din roman. A fost ideea Nataliei Gross, pe care am cunoscut-o la Emotion In Motion la vernisaj, si cu care a fost zana buna din echipa proiectului cartii, in sensul in care m-a ajutat mult sa duc la bun sfarsit diverse aspecte pe care nu le poate face tot autorul.
Veneam dintr-o vacanta de o saptamana in timpul careia mi-am dat seama ca nu am mai avut vacante atat de lungi de 3-4 ani si ca nu stiu ce sa fac cu zilele de inactivitate sau de relaxare, asa ca ea a venit la fix on board.
Am rugat diversi prieteni ai cartii, oameni care o citisera deja sau oameni care ne-au parut ca ar fi potriviti sa o ofere mai departe publicului, sa participe in campania video si am incercat sa populam Facebook-ul cu ei in acele doua saptamani, pentru ca subscriem la ideea de emotie in miscare si la impactul pe care il are un live.
Despre piedici, as spune ca o carte este tot un produs de marketing, cu tot ce implica aparitia si circuitul sau prin lume, insa este si un produs intim, iar daca in toate celelate proiecte pe care le-am produs am reusit sa ma concentrez pe proiectare si executie in orice moment, romanul a fost un subiect delicat. Sa iti vezi o carte publicata poate fi un lucru la fel de infricosator, asa cum poate fi si surprinzator.
Sunt de acord cu mersul lumii actuale – in care fiecare creativ devine o masinarie plurivalenta si opereaza cu succes pe mai multe planuri paralele si conexe – pana la un punct. Ca specialist si ca om, doresc rezultate excelente si recunoasterea lor.
Ca artist, insa, imi doresc ca focusul sa fie pe arta mea, nu pe omul din spatele ei. Ca scriitor, devii constient ca o parte din viata ta devine un organism de sine statator, care acum are acces liber prin lume. Insa exact de acel lucru e necesar sa ai grija, pentru ca, uneori, pentru un artist, e mai importanta creatia decat receptia.
Ca rezultat al campaniei, pe 15 septembrie, la lansare, au participat 300 de oameni.
Cat castiga autorul la debut
Aproape 20% din finantare, in cazul de fata.
Incotro?
Voi lansa un produs editorial la un moment dat, nu pot spune de pe acum ce si cand, dar pot promite ca va misca oameni si lucruri. Urmeaza sa ma apuc de sport, cred ca a venit momentul.
Dincolo de roman, urmeaza sa imi pun gandurile in ordine si sa incep scouting-ul pentru urmatoarele expozitii Romanian Polaroid Photographers. Mi-ar placea foarte mult sa ma intorc la munca de curatoriat editorial si productie foto, asa ca studiez unde ma poate duce drumul mai departe.
Nu stiu daca am de gand sa mai scriu alt roman, scrisul e ceva ce vine nechemat si te poate prinde si in autobuz, si pe terminal, si dimineata in fata ibricului de cafea, asa ca nu-mi fac neaparat griji in privinta cuvintelor, mai exista material pentru doua volume la sertar.
Momentan ma preocupa sa-mi continui un studiu inceput pentru Thought Catalog in iulie despre depresie si creativitate.
