Mona Petre este Creative Designer. Lucreaza in lumea publicitatii de o viata, adica din clasa a 11-a, cand doi americani isi cautau oameni la Tonitza, pentru o agentie nou infiintata (care a devenit D'Arcy), si au gasit-o pe ea.
La un moment dat a deraiat, dar in mod fericit. Si a ajuns sa doarma intre ruine si sa faca baie in Dunare. Din etapa arheologica, cea mai pregnanta experienta a ramas adaptarea la natura.
De acolo a pornit Ierburile Uitate, in 2012. Proiectul a crescut incet, frumos si sanatos, iar in prezent pagina are aproape 60.000 de Like-uri. Fiecare like a fost dublat involuntar de un kilometru parcurs in cautarea naturii uitate.
"Sunt convinsa ca backgroundul de graphic designer m-a ajutat mult, caci el se reflecta nu doar in felul in care arata fizic paginile mele, fotografiile si tot materialul, dar mi-a dat si-o rigurozitate despre cum sa prezint lucrurile, cum sa ma structurez si cum sa ma adresez oamenilor, mentinand interesul si reactiile. Fara el, Ierburile ar fi aparut sub alta forma, daca ar mai fi existat vreun pic", povesteste Mona.
Ierburile Uitate nu sunt despre idealizarea vietii la tara sau a unor timpuri primordiale, nu sunt nici despre plante minune si salvari spirituale sau medicale. Care este sensul lor? Mona incearca sa explice mai jos.
Publicitatea
In primul rand, eu am un background de om de publicitate, lucrez in lumea advertisingului de-o viata, ca sa spun asa, si-am inceput devreme, inca din liceu, acum un secol, cand doi americani, care-si cautau oameni pentru nou infiintata lor agentie, au venit la Tonitza cu un concurs.
Am trecut testul si-n vacanta dintre a 11-a si-a 12-a am intrat in randul oamenilor mari, cu program de opt ore pe zi si salariu intr-un plic la final de luna. Mi-a placut ce faceam acolo si-am ramas.
Era vremea cand publicitatea inca se facea fara computer, fara pixeli si vectori, cu creionul pe hartie, asa cum eram obisnuita de la atelierele de grafica cu Manelici.
Munceam mult, era o joaca serioasa si acolo am invatat un sac de lucruri, care, mai apoi, in ani, mi-au folosit. Se numea OFC/DMB&B, din care mai tarziu a iesit D'Arcy, in general considerata mama publicitatii post '89, insa putini stiu cu adevarat originile.
Am fost pe primele baricade, cum s-ar zice, si, iata, multi ani mai tarziu, dupa multe alte proiecte, preocupari si activitati, inca mai sunt, astazi ca freelancer.
Istoria
Apoi, dincolo de studiile mele la liceul de arta si, mai apoi, la Universitatea de Arta, am avut la un moment dat o deraiere fericita, facultatea de istorie, cu toate acele veri petrecute pe santiere arheologice in Dobrogea, la Capidava, in Teleorman si la Rosia Montana, unde am invatat alte lucruri, care tineau, printre altele, de o adaptare la natura, pentru ca de cele mai multe ori campam; si asta ma obliga la fine-tuning cu ce aveam in jur, caci e greu sa supravietuiesti altfel mai mult de cateva zile.
La Capidava, de exemplu, imi puneam cortul sub zidurile cetatii si traiam basic cu ce aveam acolo, faceam baie in Dunare, dimineata si seara, asta era dusul meu zilnic, pana si spalatul pe dinti era in apele Dunarii.
Sapam la primele ore, ne trezeam la rasarit si apoi, iarasi, seara, cand soarele era indurator, dar in orele zapusitoare ale zilei fiecare se aciuia pe cine stie unde, la siesta sau doar la umbra, insa eu, cum n-a fost niciodata buna la somnul de dupa amiaza, imi faceam de lucru batand colinele Dobrogei si malurile Dunarii, prin paduricile inecate, incantandu-ma cu linistea, solitudinea si ce vedeam in jur.
Ierburile
Proiectul cu Ierburile a venit mult mai tarziu. Eu nu-s biolog, nici macar nu m-a interesat botanica in mod special pentru o lunga vreme; adica, fireste, ca orice copil am avut si eu, la un moment dat, un ierbar si mergeam pe lunca sa culeg plante, sa le pun la presat. Dar asta n-a fost o directie pentru mine, atunci.
Pagina pe Wordpress am deschis-o in urma cu patru ani, mai intai ca o culegere de postari despre cateva subiecte cu tangente botanice, care mi se parusera interesante.
La vremea aia lucram inca intr-o agentie, cu tot programul aferent si eram intr-o perioada absurda de pitch dupa pitch, workload sa-mi pun si in cap, nu mai stiam altceva decat trezit, pedalat la birou, creatie, creatie, creatie, pedalat acasa, dormit si a doua zi de la capat.
Traiam si lucram intre patru pereti, zi de zi, vedeam soarele doar pe fereastra si, cumva, in toata atmosfera asta, subconstientul mi-a luat-o inainte si-am inceput sa visez la afara, la verde, la plante si mi s-a reactivat un interes latent, care existase acolo, dar pe care nu-l exploatasem niciodata.
Ierburile de la noi
Cand am inceput sa citesc si sa scriu pentru Ierburi, nu am avut o directie clara, cu certitudine nu mi-am propus nimic spectaculos si nici nu mi-as fi imaginat ca voi ajunge unde sunt astazi.
Primele postari, foarte scurte, erau mai degraba un modest research personal despre cateva plante/ierburi pe care incepusem sa le folosesc recent, cu denumirile lor imprumutate (rucola, chives, lime, oregano, valerianella) si mi-am pus intrebarea: dar ele nu au si-un nume local?
Si, apoi, o alta care a pornit din asta: dar noi nu le foloseam inainte de moda acestor importuri? Gateam, am gatit cu placere dintotdeauna, pentru mine si pentru prieteni, si mi-a placut mereu sa explorez noi feluri, cu siguranta si asta a contat.
Si, uite asa, din una in alta, am cautat mai multe si-am aflat o intreaga istorie in spatele acestor ingrediente, una care m-a dus pe un teritoriu necunoscut.
Am aflat ca exista o multime de plante, pe care, in vremurile vechi, le foloseam in bucatarie si-apoi, dintr-un motiv sau altul, le-am uitat.
Si, mai intai ca un divertisment, ca o evadare din lumea celor patru pereti, am inceput sa citesc tot mai multe despre asta in timpul liber si-am gasit noi si noi indicii.
60.000 de cititori
Proiectul a prins mai mult contur si, dintr-un impuls, pentru ca imi era la indemana, am dus siteul pe Facebook, unde postarile mele au inceput, tentativ in primele luni, apoi exponential, sa fie citite, likeuite si sharuite de o mana de oameni, pana la cifra asta coplesitoare de aproape 60.000 de cititori care exista astazi.
Rapid, Ierburile au devenit mai mult decat o evadare, subiectul m-a prins si-am ajuns sa-mi petrec aproape fiecare moment liber cautand, citind, luandu-mi notite si, in final, scriind despre.
Informatiile le luam, la inceput, de pe net, apoi, pasiunea s-a maturizat, la fel si abordarea mea, si-am inceput sa ma indrept spre biblioteci.
Proiectul a crescut organic, ca un melanj intre curiozitatea etimologica, interesul pentru istoria alimentatiei din prin partile astea si-un pic de arheologie experimentala culinara.
Mi-am dat seama ca nu pot scrie despre plantele comestibile din flora spontana, pe care am uitat sa le mai aducem pe mesele noastre, fara sa fac si un research botanic, de identificare a lor, si, uite asa, am cautat oameni mai destepti ca mine la capitolul asta, iar, de curand, mi-am creat legaturi la Gradina Botanica, unde am ocazia sa discut si sa ma consult cu oameni de specialitate, ba chiar am fost invitata de cateva ori sa-i insotesc pe teren, unde invat enorm; e ca o noua scoala pentru mine.
Sensul
Pana la urma care e treaba cu Ierburi Uitate, care-i sensul, sunt intrebari firesti, cred. Proiectul ramane, inca, materializarea unei pasiuni, a unui interes personal, n-am un scop mercantil, nu ma intereseaza sa ma promovez, caci nu vand ceva.
De aceea, nu am bagat niciodata bani in pagina, nu am sponsorizat articole, nici macar nu am mutat siteul original de pe Wordpress.
Initiativa este o curiozitate, o fac pentru mine si, daca mai pot bucura alti oameni cu ceea ce aflu si experimentez, nu pot decat sa ma bucur.
Cred ca publicul, ca sa-l numesc asa, a simtit asta, genuinitatea cu care scriu, fotografiez si postez, fara interese ascunse, fara sa vreau ceva de la cineva. Si au raspuns.
In ciuda limitarilor periodice, create de algoritmii Facebook, Ierburile continua sa creasca organic si sa aiba un reach extraordinar.
”Secretul” nu-i altul decat continutul de calitate, fara porcarii, fara clickbaituri, fara sa vreau sa trag pe cineva spre site sau in alte locuri, caci nu ma intereseaza traficul in mod deosebit, nu-mi aduce nimic.
Reactiile celor care ma citesc sunt extraordinare, este si acesta un motiv care m-a impulsionat sa merg mai departe.
Dincolo de aprecieri si laude, cel mai mult imi incanta sufletul cand cineva imi scrie ca de pe Ierburi a invatat despre grasita, de exemplu, sau frunzele de morcov, ca a inceput sa le foloseasca si, surpriza, sunt grozave. Sa stiu ca am reusit, chiar si intr-o masura atat de modesta, sa contribui la reducerea food-waste-ului si la aprecierea unor noi potentiale ingrediente, e un lucru care-mi da mari satisfactii.
Multe comentarii sunt pline de nostalgie, caci postarile mele le trezesc amintirea unor gusturi si mirosuri din copilarie, le evoca bunicii, parintii, copilaria la tara, aroma si textura unor fructe, dulceturi sau mancaruri de prea demult uitate si, iata ca dupa decenii, ceva le da ghes sa incerce sa le gateasca singuri, sa le aduca iarasi pe masa.
De unde am pornit si unde am ajuns e un parcurs care a venit de la sine; unde ma va purta mai departe pagina asta vom vedea, caci ceva tot mi-a adus.
Prin intermediul ei, mai ales in ultimii doi ani, am cunoscut oameni deosebiti, oameni cu interese similare despre care habar nu avusesem ca exista, am primit invitatii in tot felul de locuri din tara, oameni care vor sa ma cunoasca, sa iesim la o tura in camp, sa stam la o masa, am fost invitata la workshopuri, ateliere, conferinte.
Fara plante minune
E o nisa aici, o nevoie de informatii, pe care nu a acoperit-o nimeni, sau cel putin nu intr-o modalitate accesibila publicului larg, a unora ca mine si ca voi care sunt curiosi, dar nu intr-atat incat sa-si dea un doctorat in asta.
Si, cumva, Ierburile se suprapun peste acest interes, totusi de cateva ori am simtit ca nu pot face fata, cel putin nu vizavi de acest trend legat de medicina naturista, care mie mi se pare un subiect serios, iar eu nu sunt medic, nu pot da sfaturi despre terapii alternative, am refuzat sa fiu prinsa in acest vartej si sa devin una dintre cei luati de val care se oooh si se aaah in fata unei plante banale.
Evit sa folosesc termeni ca planta minune, care prinde la atatia altii. Pentru mine natura e fireasca, nimic nu e miraculos, iar curiozitatea mea e oricum una mai degraba legata de alimentatie, despre ce mancam noi ca natie inainte de inceputurile agriculturii industriale, inainte de venirea plantelor americane, despre ce e comestibil in flora spontana, ce se poate face cu ce.
Am cautat despre asta, si-am aflat ca s-a scris putin, iar cele cateva indicii imi sunt de mare ajutor si le citez des: manuscrisul brancovenesc cu retetele bucatariei domnesti, puse in scris, probabil, pe la finele anilor 1600 sau Bucataria Taranului Roman, trimisa Academiei Romane in 1916 de catre Mihai Lupescu, invatator la tara, la inceputul secolului trecut, care ofera informatii pretioase despre gastronomia rurala.
Dincolo de Facebook: 60.000 de km
E un an de cand am realizat ca nu mai pot ramane doar in zona teoretica, proiectul cere singur sa creasca si, profitand de faptul ca intre timp am parasit agentia, ca freelancer am un mai mare control asupra programului meu.
Am inceput sa calatoresc, sa merg in locuri, sa ies in camp, in padure, in sate. In 4 ani am parcurs peste 60.000 de km, mai mult sau mai putin dedicati acestui proiect.
Si-am (re)descoperit viata pe care o lasasem in urma, dupa facultati, viata pe coclauri, povestea pusa in context, m-am reconectat la sezonalitate, am inceput sa fiu preocupata de protejarea florei spontane, firesc mi-am pus problema sustenabiltatii si, din mjlocul acestor povesti, am inceput sa privesc cu un ochi critic la efectele agriculturii intensive, industriale, la exploatarea prea agresiva a resurselor naturale, la taierea asta masiva, ucigatoare, a padurilor, la porcariile cu microhidrocentralele, care atrag dupa ele distrugerea habitatelor si pustiirea unor areale imense.
Scriu deseori despre aceste lucruri, le prind in postarile mele si le arunc ca niste pastile de aducere aminte, de contemplare a noilor realitati, caci e usor sa scapi in tendinta de-a idealiza viata la tara, viata presupus perfecta, curata, dar lucrurile acestea nu exista si e serios pentru mine sa creez un echilibru intre ce e frumos si inca mai avem, ce merita readus in prezent, ce trebuie lasat in urma si ce trebuie aratat in fata asa cum este.
De ce e important sa nu uitam varietatea plantelor care ne pot hrani? Cred ca raspunsurile sunt evidente. Monoculturile ucid mediul si, incet, ne ucid si pe noi.
Ca-n orice, este esentiala varietatea, diversitatea. Cu cat cunoastem mai multe plante comestibile cu atat avem mai multe alternative sezoniere - iar consumul alimentelor de sezon, locale, este un alt subiect care ma preocupa, unul care ne-ar putea intoarce viata in mai bine si din punct de vedere al sanatatii populatiei, dar si din punctul de vedere al economiei si-al mediului.
Eu cred ca treburile astea ar trebui predate in scoala, caci o educare a publicului, in acest sens, este obligatorie la un moment dat, pentru noi toti, nu doar romani, ci toti locuitorii Terrei, daca vrem sa ne fie inca bine in viitor.
