Cand am stiut ca o sa fac un interviu cu Alexandru Maftei, regizorul filmelor „Buna! Ce faci?” si „Domnisoara Christina”, am crezut ca o sa am chef sa scriu despre ce inseamna astazi conceptul de film comercial, in opozitie cu cel de film de festival, ceva mai supraevaluat astazi. Daca e rau sa faci un film comercial, daca e periculos pentru public, daca i se poate reprosa unui regizor ca „indobitoceste” spectatorii.
Nu de alta, dar atunci cand a iesit in tara comedia „Buna! Ce faci?”, in ciuda unor reactii pozitive din partea publicului, au mai fost si unii colegi de breasla (habar nu am care, nu a vrut sa-mi spuna!) care i-au reprosat lui Alexandru Maftei ca isi „tradeaza” oarecum menirea. Cum care menire? Aceea de a se inscrie in Noul Val. Despre asta ma gandeam ca o sa vorbesc cu Alexandru Maftei.
Subiectul ma intereseaza, nu pentru ca as crede in definitia asta de Nou Val romanesc, pentru ca nu e nici chiar asa de nou si nici chiar asa de val. La Nouvelle Vague este un curent vechi, inventat de o jurnalista, Francoise Giroud si folosit pentru prima data in L’Express in 1958, ca sa catalogheze o generatie de cineasti, din care fac parte Godard si Truffaut. Subiectul asta mi se parea mie interesant. Pentru ca am mai vorbit cu regizori care apara Noul Val si mi se parea cinstit, nu doar din punct de vedere jurnalistic, ci si ca cinefila, sa vorbesc cu un cineast care nu se inscrie neaparat in filiatia asta.
Sa invat si altceva, despre un alt punct de vedere, cel al unui regizor care vrea sa spuna o poveste fara sa se gandeasca la festivaluri. Am vorbit si despre asta. Dar e mai putin important.
Trei sferturi din discutia pe care am avut-o cu Alexandru Maftei s-a concentrat pe alte teme, pe niste subiecte care ard si care mi-au lasat un gust amar: conditia regizorului roman, care e obligat astazi sa alerge dupa fiecare banut ca sa isi faca filmul. Numarul din ce in ce mai mic de cinematografe din tara. Indiferenta asta” institutionalizata” fata de cinemaul romanesc, care face un regizor sa se intrebe daca mai are sens sa continue.
Interviu cu Alexandru Maftei, regizor de film pasionat de Forman si de Kieślowski, obsedat, „cinematografic” vorbind, de iubire si iubitor de cinema.
Oameni si industrie
Cu „Buna! Ce faci?” am mers la diverse proiectii, in diverse tari. Am fost si in Africa, si in Europa si in India. In majoritatea cazurilor, oamenilor le-a placut filmul si au reactionat foarte cald si deschis. Au primit-o ca pe o poveste de dragoste, spusa cu un pic de umor si pe mine m-a bucurat asta. Pe urma, au fost colegi de generatie care m-au felicitat pentru film si colegi de care m-au felicitat pentru regie, desi ii atinsese mai putin subiectul.
Dar am avut si reactii pe care nu am stiut cum sa le cataloghez. Oameni care nu vroiau sa vada un film diferit de ce se facuse pana atunci. Au fost critici si jurnalisti care au vazut „Buna! Ce faci?”, ca un film care incearca sa imite cinematograful american. Nici nu am avut intentia asta si nici nu cred ca e asa.
Am incercat sa fiu un pic mai atent cu felul in care povestesc intamplarile. Sa nu o fac cu un dispret fata de spectator. Sau sa plec de la premisa ca eu sunt un artist si ca publicul trebuie sa faca efortul sa ma inteleaga, pe genul «cine intelege bine, cine nu, asta este».
Nu poti sa faci un film fara sa te gandesti la faptul ca niste oameni vor veni sa-l vada. E o relatie cu cineva care il priveste. Si trebuie sa faci in asa fel incat cuiva sa i se para interesant ce povestesti tu. Asta mi se pare mie.
Au fost o serie de oameni, cei care au inventat acest Nou Val Romanesc, care au simtit nevoia sa-si apere inventia « Cine e asta, vrea el sa faca altfel! ». Dar eu am incercat onest sa fac un film la care sa-ti placa sa te uiti. Si nu cred ca e un lucru rau. De aici pana la filmul american care indobitoceste oamenii e o distanta foarte mare.
Filme comerciale si filme de festival. Si altele
Se spune, ca, vezi Doamne, cinematograful se imparte in doua curente: filmul de autor si filmul comercial american. Si intre astea doua nu exista nici o nuanta. Eu nu cred asta. Cred ca exista mai multe feluri de filme.
Pentru mine, de exemplu, un film comercial este un film pe care cineva e dispus sa dea bani ca sa il vada. Nu in sens peiorativ. Dar pentru a avea un film comercial este nevoie si de o piata. In Romania piata asta nu exista, noi suntem cantitate neglijabila in raport cu pietele europene, americane, indiene sau chinezesti.
La noi nu exista cinematografe, nu exista public suficient pentru vorbitorii de limba romana. Nu mai sunt cinematografe nici in Bucuresti; nu ai unde sa faci o premiera. S-au inchis toate dupa drama din Colectiv, pentru ca sunt cu bulina sau nu au certificate de functionare. S-a inchis Studio, la fel Patria.
Te mai poti duce la cinema in Bucuresti la mall, la Institutul Francez sau la Cinemateca sau la Cinema Pro. Astea-s toate cinematografele capitalei romanesti. In tara nu mai spun cate cinematografe erau in 90 si cate sunt acum. Erau 3500 au ramas 200, cu tot cu mall-uri.
Exploatarea filmului pare a fi inexistenta la noi. Un film foarte promovat poate sa aiba 50.000 sau 100.000 de intrari, ceea ce mi se pare o gluma. Si iti spun de filme care au castigat premii, pentru care s-a facut tam-tam, in care s-au bagat bani. Nu vorbesc de filme care au sute de spectatori, nici macar mii.
Inception
Sigur, cine priveste din afara poata sa creada ca cinemaul romanesc e un cinema de pionieri. Poate ca a fost si incurajata imaginea asta de oameni de pe aici. Si poate ca e bine.
Dar hai sa fim seriosi, noi facem filme dintr-un cadru, pentru ca atata se poate. Nu ai cum sa filmezi 10 cadre intr-o secventa, pentru ca nu ai timp. "E mai putin o chestie programatica, da' avem totul la dispozitie si ne-am gandit noi ca vrem sa facem totul dintr-un cadru". Nu. Ai trei saptamani de filmare, nu cinci. Ai 10 lei, nu 100.
Si, atunci, singura solutie e sa filmezi mai dintr-o bucata, ca sa termini ce ai de terminat in timpul pe care il ai. Sigur ca, dupa aia, tu poti sa spui ca ai facut dinadins.
E normal, nu o sa spui: „Bai asta e, am avut doar trei zile de filmare, nu am putut sa fac altfel. N-am avut bani sa mai schimb o lumina, sa mai fac si asta si asta”.
Cinema for the masses
Sunt doua tipuri de public. Cel pe care nu il intereseaza daca filmul e romanesc sau chinez. Sunt oameni care vor sa se duca la film ca sa uite o ora jumate cine sunt. Sunt altii care se duc la film si dupa aia se intreaba ce au vazut. Ii intereseaza sa isi puna o problema.
Dar, oricum, catalogarea cinemaului de necomercial mi se pare un pic aberanta. Cinemaul e o industrie. Iti trebuie foarte multi bani ca sa finantezi un film si multi oameni care sa vina sa il vada, ca sa fie posibil comertul asta.
A, ca eu fac un film la mine in baie si ma uit eu la el cu niste prieteni, asta nu mai e cinema. E un hobby. Dar cinemaul, de cand s-a inventat, e mai ales o industrie. In Romania filmele se fac, dar pe nimeni nu intereseaza ce se intampla dupa aia cu ele. Se duc pe la festivaluri si cam asta e.
De asta face un regizor filme. Sa mearga pe la festivaluri. Nu e un proces in care niste oameni transmit ceva altor oameni. La noi filmele nu au finalitate. Dupa mine, in fiecare oras de peste 10.000 de oameni , ar trebui sa existe un cinematograf. Unde sa se dea si filme romanesti. Nu de dimineata, sau de la ora 4, lunea.
Cand a fost nevoie de propaganda, erau la cinematografe in Romania, de-ti cadea parul din cap. Acum nu mai e nevoie de propaganda, pentru ca s-a inventat Facebook, internetul si televiziunea. Cinemaul a devenit o a cincea a roata la caruta. Hai sa facem o discoteca, e mai funny. Hai sa facem un mall, sa imbinam comertul cu placutul.
O ora, o tigara
Mai e o problema: filmele pentru festivaluri nu sunt neaparat si cele pentru public. Cateodata lucrurile sunt exagerate inspre zona asta de festival. Si atunci publicul spune: „Ma, stii ce ? Nu vreau sa vad cum fumeaza ala o tigara o jumatate de ora. Nu mi se pare interesant”. Mai ales ca in jurul nostru sunt atatea ecrane cu atatea imagini si cu o viata vizuala care clocoteste.
Eu stiu regizori care fac filme care vor cumpara festivalurile, pentru ca publicul nu are unde sa se duca sa le vada in Romania. Deci e vorba de o alegere. Tu, ca regizor, faci o alegere. Pai ce fac ? Muncesc cativa ani si filmul meu n-a fost vazut decat de 1. 000 de oameni, din toata Romania. Pe langa faptul ca, din punct de vedere comercial, e aberant sa faci un film care a costat 1 million de euro si care scoate dupa aia 50.000.
A doua motivatie cand faci un film e ca ma plimb pe la festivaluri, unde e frumos, unde oamenii il vad. Pentru ca oricum, la mine in tara o sa il vada doar 10.000 de oameni, pentru ca oricum la mine in tara nu sunt cinematografe, nu se renoveaza salile.
Eu muncesc la coloana sonora si nu se aud filmele. Mi se spune ca actorii nu au dictie. Nu, scuzati-ma. Sunt niste alegeri pe care nu stiu daca le face cineva rece si matematic, cum spun eu. Dar sunt niste alegeri.
Uite, de exemplu, te poti intreba: da' de ce sa mai fac eu comedii? Nu exista comedie premiata la Cannes. Eu vreau sa fac o comedie. Dar sunt intr-o dilema. Sa fac o comedie sau sa nu fac ?
Draga CNC-ule
Cand vrei sa faci un film, cea mai grea chestie e sa gasesti bani. Si asta nu e ceva ce tine de tine. Daca vrei sa devii atlet, te scoli de dimineata, alergi si iti spui ca peste o luna o sa alergi mai repede.
La filme nu e asa. Te scoli de dimineata si trebuie sa faci rost de niste bani ca sa faci un film. Si, pana la urma, lasand la o parte artisticaria, ce faci? Nu-ti mai vine sa alergi trei ani sa strangi bani sa faci un film, care sa moara dupa o luna. Nu mai ai chef. Nu-ti mai vine sa te scoli si sa te duci sa pui dosarul la CNC si dupa aia sa umbli dupa alti bani si dupa alti bani.
Dar acum nu mai sunt nici concursuri la CNC. Iti vine sa zici: „Bai, se pare ca e o meserie pe cale de disparitie, trebuie sa ma orientez spre altceva”. Dar poate sunt oameni mai tenace ca mine. Desi imi place sa ma gandesc la filme, imi place sa ma gandesc cum as putea sa le fac... M-am saturat sa umblu dupa bani.
Prefer sa iau 2 actori si sa fac o piesa de teatru. Azi gasesc piesa, maine gasesc actorii si, peste o luna, e gata. Peste o luna e la teatru. Si teatrele sunt pline, nu stiu de ce cinematografele nu sunt.
A fost un proces lung in care spectatorul de film romanesc s-a pierdut in ceata. Intai au fost crocodilii care nu voiau sa dea bani filmului. Pe urma s-a creat un concurs. A fost vremea lui Nicolaescu si a lui Pita. Ei erau in comisii, ei isi dadeau bani intre ei, ei faceau filme. Nu puteai sa debutezi.
Pe urma s-a facut o lege, s-a facut un CNC, tot asa cu pile si cu relatii, dar tot s-au mai intamplat niste lucruri. Apoi s-a schimbat legea cu finantarea. S-au desfiintat toate agentiile de media. Nu mai sunt bani la agentii de media.
Trebuie sa alergi la fiecare client, sa iei o mie de colo, o mie de colo. In Romania sunt acum niste regizori care au luat premii la festivaluri si care castiga bani la fiecare concurs CNC. O parte din ei. Dupa aia trebuie sa faca rost de altii.
La inceput a fost sfarsitul
Poate ca o sa-mi treaca tristestea si oboseala asta. Mi-ar placea sa existe sali de cinema in Romania si, eventual, sa fie dotate cu aparate de proiectie, cu sistem de sonorizare din zilele noastre, sa fie si scaune curate. Mi-as dori sa simt ca filmul pe care il fac ajunge undeva. Nu sa simt ca nu ajunge niciodata nicaieri.
Imi dau seama ca sunt oameni care s-au bucurat de el, OK, dar parca nu are un scop, daca nu e vazut de mai multi oameni. Nu spun sa fie comercial, ca asta nu se poate in Romania, e clar.
Desi sunt si tari in jurul nostru in care oamenii se duc la filme. In Polonia, in Cehia, in Bulgaria, daca te uiti in topurile de bilete de cinema vandute vezi ca se poate. La noi nu se poate.
Bine, la noi nu se poate nici sa ai autostrada, nici sa ai un parlamentar cinstit, nici sa iti recuperezi casele nationalizate, nici sa aflam cine a omorat pe cine in '89. Romania e o tara mai speciala, nu e o tara normala.
