Dan Perjovschi deseneaza de cand se stie, dar si-a gasit cu adevarat stilul abia dupa Revolutie. Odata cu caderea comunismului, libertatea nou castigata i-a permis sa se exprime cu adevarat.
Primul moment important al carierei (si primul proiect cu adevarat personal) a fost in 1995, la Franklin Furnace din New York. Dan a prezentat atunci o expozitie-performance compusa din zeci de mii de fete desenate pe peretii galeriei, in patrate de 4x4 centimetri. Ii luase o luna sa le faca pe toate.
Apoi, in ziua vernisajului, a luat o guma si a inceput sa stearga. A impartit gume vizitatorilor, invitandu-i sa faca acelasi lucru. Intr-o saptamana de la finalul expozitiei, peretele redevenise alb, ca neatins:
"Distrugerea este deconstructie. Mai simplu spus, stergerea da posibilitatea unui alt inceput.[...] Am avut mare succes si, la zece ani de cind terminasem facultatea, am stiut pentru prima data ca mi-am gasit “limba” artistica : Desen pe arhitectura, stergere, re-desenare. Perfomance, temporaritate.
Liniile desenelor lui Dan Perjovschi au devenit element recognoscibil oriunde. Oricat de simple ar fi, reuseste sa surprinda in creatiile sale realitati si mesaje care spun povesti complexe.
Si ii place mult ce face. De pilda, sa creeze dimineata, la cafea, un desen pe care sa-l transpuna cu markerul pe peretele unui muzeu. Sau pe o fereastra; sau o tabla. Sau intr-o statie de tramvai.
Pasiunea pentru arta vizuala
Desenez dintotdeauna. Parintii m-au dat la casa pionierilor la cercul de desen. Cei de-acolo le-au spus sa ma dea la liceul de arta. M-au dat din clasa a 5-a.
Dupa liceu, am facut academia de arta. Dupa aia, am avut job la sectia de arta a Muzeului Tarii Crisurilor din Oradea. Si dupa aia a venit Revolutia.
De-abia atunci mi-am pus in mod real intrebari despre arta. Si tot de atunci ma tot intreb.
Eu am absolvit Conservatorul George Enescu - sectia pictura. Asta poate explica de ce am ales grafica; arta din galeriile UAP era extreme plictisitoare.
Dupa revolutie, toata actiunea se mutase in presa. Era o nebunie cu ziare noi aparute in fiecare zi si o frenezie extraordinara a publicarii fara cenzura. Asa ca am ales pagina de ziar in loc de galerie.
Elementele esentiale pentru o poveste vizuala buna
In cazul meu, claritatea temei si executia cit mai simpla. Eu nu fac desene animate si nici comix. Eu condensez un intreg film intr-o singura fotograma. Pac! Un desen bun este o poveste complexa, chiar daca-i facut din patru linii.
Perioada comunista si „pacalirea” cenzurii
Cenzura nu era ceva exact sau implacabil. Azi nu le placea rosul, maine galbenul… Comisiile de cenzura (erau trei, una a artistilor UAP, a doua a directiei de cultura si a treia - cea mai nasoala - a Partidului Comunist reprezentata de-obicei de o cucoana cu coc de beton) erau inegale si incoerente.
Nu puteai sti dinainte care-i baiul. Cu alte cuvinte, nu puteai avea o strategie coerenta. Era un teatru absurd si umilitor. Citeodata, ei se faceau ca cenzureaza si noi ne faceam ca pictam.
Grupul din care faceam parte - Atelier 35 Oradea (A35 era o anticamrea a UAP) - a ales sa fie extrem de activ si, prin asta, a mai evitat cenzorii care nu aveau chef sa se deplaseze de 8 ori pe luna sa vada expozitii. Nu am fost politici direct in lucrari, ci doar tactic. Poate din instinct…
Sa nu crezi ca eram prea curajosi; dar nici molai. In contextul de atunci, ca grup, ne-au iesit citeva lucruri…. Niciodata in 5 ani, cit am stat la Oradea, tinerii aia nu au facut o expozitie sa slaveasca partidul sau societatea socialista. Expozitiile erau intoarse inauntru, evitind “afara”, ce era pe strada.
Nici macar n-am avut aluzii. Am evitat. Am ignorat. Nu am cooperat.
Cind a cazut comunismul, lumea s-a deschis pentu mine si, de atunci, asa a ramas. Arta mea a fost schimbata de evenimentele politice (Revolutie, mineriade) si de accesul la scena de arta internationala. De altfel, “internationalul” mi-a rezolvat si “nationalul”.
Ca in tactica dizidentilor - odata cunoscut “afara”, nu mai poti fi omorit “inauntru”.
Primul proiect
Tehnic, am avut o expozitie personala cind eram in ultimul an la facultate in Iasi. Un ziar local invita studentii din ani mai mari sa faca expozitii in hol. Intr-un fel, era misto.
Confruntarea cu publicul, lucrarile scoase din atelier si puse pe pereti sint experiente importante. Aaa, dar sa nu te astepti la desenele de azi… nu. Am expus picturi in ulei cu rame aurite. Tare, nu?
Dar primul meu proiect pe bune il consider pe cel din 1995, de la spatiul alternativ Franklin Furnace New York.
Practic, am caroiat peretii galeriei in patrate de 4x4 cm si in fiecare am desenat cu creionul o mutra. Mi-a luat o luna si am facut zeci de mii de mutre.
In ziua vernisajului am impartit gume si publicul a putut sterge cite portretele a vrut intr-un soi de party de distrugere. Distrugerea este deconstructie (vezi ca anul asta este centenarul Dada). Mai simplu spus, stergerea da posibilitatea unui alt inceput. Dupa vernisaj am mai sters cu guma cam inca o saptamina, pina spatiul a ramas asa cum l-am gasit, alb.
De fapt, am facut o expozitie-performativa. Un soi de dans.… Am avut mare succes si, la zece ani de cind terminasem facultatea, am stiut pentru prima data ca mi-am gasit “limba” artistica: desen pe arhitectura, stergere, re-desenare. Performance, temporaritate.
Cele mai importante momente din cariera
1993. Am avut curaj sa-mi tatuez public pe umar cuvintul Romania (in cadrul festivalului de performance art Zona de la Timisoara). O actiune politica de distantare de regimul Iliescu.
1995. Expozitia de la Franklin Furnace New York, de care vorbeam mai sus.
1999. Am desenat tot pavimentul pavilionului romanesc de la Bienala de la Venetia cu desenele din Contrapunct si revista 22 sau din cartile cu Patapievici. Publicul trebuia sa calce pe desene ca sa le vada si, facind asta, le stergeau. Toata lumea care conteaza in lume, in arta, a vazut/placut acest proiect.
2003. Am desenat cu creta alba citeva spatii gigantice cu pereti negri din fostele mine din Essen (Regiunea Ruhr din Germania) si am folosit prima data masina lift care te duce la 8 metri inaltime. Atunci mi-am dat seama ca pot stapini conceptual si formal, fara frica, orice fel de spatii - oricit de mari sau dificile ar fi.
Credit foto: Andreas Wiesen
2005-2007. Expozitii solo la Muzeul Ludwig din Koln, Vanabe Museum Eindhoven, Moderna Museet Stockholm, Tate Modern Londra, Kunsthalle Basel…
2007. Proiect solo la Museum of Modern Art New York in atriumul central cu sute de mii de vizitatori. Sute de mii…
Si, de aici incolo, am expus de cam 20-30 de ori pe an la muzee mari si mici, spatii nonprofit conduse de artisti, la biennale, kunsthalle si oriunde se intimpla ceva misto.
Ma bucur de parca-ar fi prima data. Sint uluit ca mi se dau metri patrati oriunde in lume ca sa desenez ce vreau. Cine ma invita, nu stie ce voi desena; si nici eu nu stiu pina nu ajung acolo. E o mare onoare si o mare raspundere...
Insa, toate proiectele - fie ca merg la o scoala in Targu Ocna sa discut cu liceenii sau ca particip la o expozitie la Muzeul de arta contemporana din Tokyo - sint pentru mine la fel de importante.
Cum ti-ai descrie stilul si cum ti l-ai format?
O doamna in virsta, vazind ce desenez cu creta pe fatada Galerie Nationale de arta din Sydney, mi-a zis: „Finally some intelligent graffiti” (in sfarsit, niste grafitti-uri inteligente).
Asta fac. Graffiti intelligent. Expresie libera, violent alb negru, continut conceptual si intelectual. Desenele mele sint povesti inghetate in citeva linii. Mai simplu nu se poate.
In ultima vreme, nici nu mai scot imaginea din cuvint. O las acolo, lucrez doar cuvintul. Cuvintul American Crisis (Criza) contine cuvintul Isis (Statul islamic). Nu mai trebuie desenat. E deja acolo.
Artistii vizuali care te inspira
Lia Perjovschi, pentru ca discutam intr-un gind sau in contradictoriu despre arta de 40 de ani. Si, apoi, toti artistii de aici sau de afara care fac ceva cu adevarat interesant. Si, crede-ma, sint sute.
Invat de la fiecare, de la coregrafi, de la poeti, din filme, de la jurnalisti…. Invat mult de la neartisti. Invat din expresiile artistice sincere ale oameni simpli. Invat uitindu-ma pe strada.
Misiunea ta ca artist
Eu sint un artist reporter. Desenele mele sint un soi de editoriale desenate. Cred ca, prin sinteza, umorul si empatia din desenele mele, ajut publicul sa vada mai bine (sau macar mai nuantat). In definitiv, ma antrenez pentru asta, de ani de zile, zi de zi…
Arta vizuala in Romania
In Romania se creeaza o scena functionala intr-un context foarte precar. Orasele finanteaza teatre, filarmonici, biblioteci, dar nu finanteaza institutii de arta contemporana.
Nu exista kunsthalle galleria orasului. Nu ca ziduri, ci ca institutie, curator si tehnicieni platiti cu buget de productie etc. O expozitie este o piesa de teatru (sufleuri, portari, lumini, regizori, actori, decor).
Nu avem burse de creatie individuala. Administratiile locale inteleg prin “atelier” ceva industrial de taxat in plus.
Dar oamenii au gasit moduri de existenta si de supravietuire - galerii comerciale, spatii hibride club-expo sau cafe-expo… s-au restrins spatial si temporal, facind festivaluri sau alte evenimente scurte. Scena de arta s-a orientat spre bani, galerii, targuri, case de licitatii.
Din pacate, arta critica care nu face succes comercial si care trebuie sprijinita institutional, are o perioada grea.
Scena de arta din Romania arata asa: este subfinantata si neglijata, dar are un muzeu in Parlament, dincolo de zid... Mai simplu spus, daca vrei sa existi aici, trebuie sa reusesti afara.
Nu s-a schimbat mare lucru din vremea comunista. Ba nu, ma insel! S-a schimbat ceva esential. Libertatea de expresie si de miscare este pe bune.
Despre Arhiva de Arta Contemporana si Centrul de Analiza a Artei
AAC/CAA este proiectul Liei Perjovschi si, sub diverse nume si forme, exista dinainte de 1990. Este un proiect-institutie rezultat direct al curiozitatii ei artistice.
Lia a vrut sa inteleaga de ce-i aia arta si, ca sa puna intrebari bune si sa primeasca raspunsuri la fel, a creat diverse contexte utilizind casa noastra, atelierul nostru si, apoi, cariera noastra internationala.
Noi am fost decupati 50 de ani de istoria artei. Cind am iesit primele dati din Romania, arta anilor 60-70-80 si 90 ne-a lovit dintr-odata. A fost enorm.
In termeni stricti, CAA prinde o foma mai coerenta dupa ce calatoriile noastre la mari muzee si biennale din lume vor produce destula documentatie (poze, fliere, cataloage, texte) care sa poata fi organizata.
Lia facuse inca din 1991-92 un Muzeu de arta contemporana in dosare si, apoi, in perioada 1993-1999 a facut expozitii care nu mai contineau lucrari, ci documentatia lucrarilor sau cartile care le analizau si contextualizau. Ea nu expunea lucrari, ci termeni.
Cind Lia a inceput, individual sau public, sa faca analiza acestei arhive (prin publicatii independente si gratuite) despre termenii sau teoria artei contempoane sau cind a inceput sa organizeze discutii si prezentari publice - cu alte cuvinte, cind informatiile au fost activate - atunci "arhiva" a devenit "centru de analiza".
ACC/CAA n-a fost nicioadata formalizata si instututionalizata, ci a functionat rebel si subversiv, refuzind toate categoriile. In urma cercetarilor personale (care au devenit o forma de arta in sine), Lia a conceput o Istorie subiectiva a artei contemporane care a fost expusa in multe muzee din lume - fie sub forma de publicatie sau insert (tradusa deja in 3 limbi), fie ca display pe perete.
Astazi, Arhiva si Centrul au fost integrate intr-un proiect mai mare al Liei care se numeste Muzeul Cunoasterii, unde arta sta linga stiinta si corpul uman sta linga univers.
In toate aceste intreprinderi artistice si intelectuale, eu am actionat fie ca “voluntar”, “partener” sau ca PR, ca dau bine din gura…
Apropos, in anul 2000, eu si Lia (cu Adrian Cioroianu) am fost moderatorii unei emisiuni culturale live pe canalul 1 al TVR, difuzata timp de 3 ore in fiecare simbata. Emisunea avea departamente culturale (teatru, film, arhitectura, literatura, dans, arte vizuale si politica). La zona arte vizuale, materialele din arhiva (unele radicale, cu performante din anii ‘70) au avut distributie nationala.
Care e proiectul tau cel mai drag?
Toate imi sint dragi. Si toate desenele pe care le compun imi sint dragi. Imi place enorm de cite ori desenez pe o fereastra, sau o tabla, sau o statie de tramvai, sau un perete de muzeu.
Eu am un soi de corp de desene best of (cam 200 - unele noi intra; altele, mai vechi, ies) pe care le rulez din perete in perete. La ele adaug unele noi, in functie de ce se intampla in lume, in tara sau in orasul unde ma aflu.
Nu stiu dinainte cum va arata toata epozitia (ca e vorba de citeva camere sau doar un singur perete). Cu alte cuvinte, toate lucrarile mele sint noi, unice si, in acelasi timp, un soi de retrospective.
Citeodata, sint mai in mina si scot multe desene. Alteori, merge mai greu si ma bazez aproape numai pe “best of”.
Intr-un anume sens, eu lucrez la acelasi proiect din 2000 incoace, unul cu statii la New York, Paris, Londra, Tokyo, Hong Kong, Berlin etc.
Despre cariera – ce iti place si ce nu iti place la ceea ce faci?
Sa desenez dimineata la o cafea in carnetel, sa-mi dau seama ca am nimerit-o cu desenul ala si dupa aia sa merg la muzeu, sa urc pe schela si sa-l transpun pe perete cu markerul.
Nu imi place sa refuz. Incerc sa merg oriunde sint invitat, sa expun peste tot si sa raspund la toate interviurile.
Provocari
Cea mai mare provocare este permanenta: sa ma mentin. E un efort fizic (drumuri, camera de hotel, schimb permanent de context) si mental (sa produci mult si bine tot timpul).
Ce ai invatat ?
Asta am invatat: cu multa munca si un pic de noroc, poti ajunge unde nici n-ai visat. Eu am facut scoli slabe si m-am format intr-o tara inchisa, fara sa am habar ce se intimpla in lume in domeniul meu.
Teoretic, n-aveam nicio sansa. Si, uite, dupa 30 ani…
Planuri de viitor
Planul meu e sa mentin ritmul si nivelul proiectelor. Vreau sa-mi extind un pic raza de actiune in afara Europei si Americii - daca in ultimii ani am ajuns in Asia si America de Sud, anul asta o sa experimentez Africa.
