Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, spune ca piata de carte a inceput sa se dezmorteasca. Dupa ce au avut parte de un boom in anii ’90 cand legile drepturilor de autor erau ceva mai permisive, situatia editurilor si a pietii in general a tot fluctuat odata cu starea economiei autohtone. Criza din 2008 a adus o scadere puternica, dar acum totul incepe sa se reaseze, iar semnele au devenit mai puternice ca segmentul isi revine.
Chiar si asa, publicul de carte este atipic si divizat, cititorii avizi sunt putini, banii la fel, iar editurile nu au bugete si planuri de promovare sofisticate care sa le ajute sa-si pozitioneze cat mai bine produsele. Nivelul de trai din Romania situeaza, inca, produsele culturale la nivel de lux, asa ca cel mai usor, spune Bogdan, e sa practici reducerea masiva de pret. Aceasta strategie, insa, strica piata si face din carti un bun care se devalorizeaza in ochii potentialilor cititori.
O optiune mai fericita ar fi "amplasarea" volumelor cat mai aproape de public, fie ca e vorba despre sedii de firma, de facultati sau corporatii. Construind pe transformarea cartilor intr-un bun comod, oamenii ar putea citi mai mult.
Bogdan ne explica mai multe in cele ce urmeaza:
Publicarea de catre editura
Ohooo, drumul este foarte lung uneori. Si e mult de discutat. Poate ca ar fi mai bine sa amintim o vorba despre manuscris – cine il scrie, de ce, ce fel de manuscris – fictiune sau nu… Cred ca in primul rand autorul unui manuscris trebuie sa fie convins ca a facut tot ce a putut pentru a preda o viitoare carte buna. Si ma refer la stil, la poveste, la gramatica, la diacritice.
Am primit – imi aduc aminte – un manuscris care nu avea deloc diacritice. Amabil, i-am raspuns autorului pe email rugandu-l sa trimita manuscrisul bun, pentru ca, nu-i asa, dintr-o eroare, l-a trimis pe cel gresit. Raspunsul a sosit imediat: Treaba mea e sa scriu, diacriticele sunt treaba editurii! L-am invitat sa caute alta editura. Imi cer scuze, am facut o paranteza prea lunga.
Din experienta mea autorii nu apar chiar din neant. Inainte de a trimite un manuscris, ai mai auzit de ei, au mai publicat vreo povestire pe la o revista online, au mai scris pe un blog. In general poti afla cam cine este un potential autor nou.
Totusi, de cele mai multe ori propunerea pentru un volum nou apare printr-un email. Recunosc ca imi sunt de folos si recomandarile. Cineva care a mai citit, cineva pe care il cunosc si in care am incredere. Exista lectori de manuscrise, dar pentru un volum de fictiune iti poti da seama cam intr-o ora daca povestea e coerenta, daca e scrisa in limba romana, daca stilul e placut. In cazul unor carti academice exista referenti stiintifici pentru fiecare colectie.
Dar pentru editorii specializati, cei care sunt deja integrati in lumea academica, e mult mai simplu, pentru ca isi cunosc bine viitorii autori.
Sa nu uit sa vorbesc despre cazurile in care editorul comanda unui autor al sau un anumit manuscris fie el de fictiune sau nu. Relatia editor-autor a fost (si exista multe cazuri celebre) si va fi cred o relatie complexa, chiar si o prietenie solida, in unele cazuri.
Nu exista o decizie de tiparire, ci una de editare. Adica… asa zice expresia… sa prindem volumul in plan. In planul editorial, desigur. In functie de importanta sau actualitatea manuscrisului, el poate intra imediat in lucru. Oportunitatile nu ar trebui niciodata ratate.
In mod normal, insa, un manuscris se anunta cu macar sase luni in urma si se pregateste macar in vreo trei. Altfel campania de promovare va fi foarte inghesuita.
Tehnic din momentul acceptarii manuscrisului pasii sunt urmatorii:
1. Semnarea unui contract cu autorul, care prevede data aparitiei, tirajul si alte prevederi privind drepturile de autor precum si obligatiile partilor privind promovarea si distributia. Exista si cazuri – autori cunoscuti si recunoscuti – cand se poate semna si inainte de a exista un manuscris. E riscant, dar e mai motivant pentru autor.
2. Dupa ce manuscrisul final soseste in editura el intra pe mainile unui redactor. In Occident si mai ales in cazurile fericite, redactorul are un cuvant de spus (mai ales daca se cunoaste cu autorul sau au mai lucrat impreuna) chiar inainte de a fi predat manuscrisul final. El propune sa se renunte la unele paragrafe, sa se dezvolte un anumit personaj, sa apara figuri si desene sau nu. Pentru ca editorul / redactorul (publisher-ul) este cel care vede cum va arata cartea la final. Redactarea poate dura 2 saptamani sau 2 nopti !?!
3. Corectorul este un rau necesar. Din nefericire, de multe ori lipseste cu desavarsire, tirajele mici nu pot sustine intotdeauna toate cheltuielile de productie.
4. Tehnoredactorul, cel care asaza cartea in pagina, nu este doar un tehnician, ci si un artist. El are simtul proportiilor, stie cat trebuie sa fie oglinda paginii – adica suprafata ocupata de text si cat albitura. Propune fontul, dimensiunea lui, modul de incepe al capitolelor, colontitlul, letrina si multe altele. Este cel care se ocupa de interiorul cartii. Graficianul gandeste si creeaza coperta, in limitele impuse de colectie, editor si, eventual, autor.
5. Tiparul este urmatorul pas, iar despre micile tiraje din Romania nu are rost sa discutam.
6. Incepe promovarea inainte de distributie si continua cat timp exista vanzari consistente sau pana se termina tirajul sau… pana expira contractul.
7. Apoi urmeaza distributia cu marile sale enigme si paradoxuri. Aici se vede daca proiectul initial a fost corect. Aici sunt problemele cele mai mari…
Cam asta e tot pe scurt-lung. Sper ca nu am plictisit pe nimeni.
Piata de carte din Romania
Intr-un cuvant: atipica! Un public mic, pasionat de carte, fanatic in sens pozitiv. Un alt public imprastiat care cumpara carte daca e bine sa te vada cineva cu obiectul colorat in mana. Un alt public intamplator si nestatornic; ar putea fi castigat in prima categorie. Un public tanar neformat, (de pe la nivelul liceului) pe care l-am putea castiga daca in manualele de romana s-ar vorbi mai mult despre scriitorii romani in viata si nu despre cei morti (numiti si canonici).
Evolutia? A explodat in anii ’90, pe vremea cand legea copyright-ului era usor facultativa, a picat prin ’97 (devalorizarea la dublu a dolarului intr-o noapte a ucis multe mici afaceri!), si-a revenit bine dupa anii 2000, pentru a pica in freza din nou, mult mai grav in 2008.
Dupa 2014 piata pare sa-ti revina, din 2015 semnele sunt mai constante si mai coerente…. Vom vedea.
Carti tiparite vs. e-books
Cred ca sunt mult mai putine carti in varianta electronica decat cele tiparite. Un motiv ar fi frica de piratare. Si,va spun sincer, ca este o frica justificata. De multe ori am gasit volumele noastre scanate, fotografiate, copiate prin tot felul de locuri. Este o chestiune care tine de educatie, cinste si respect pentru munca autorului si editorului.
Sunt convins ca cele doua forme vor coexista multa vreme. Ca si sora mijlocie, dar timida – audiobook-urile. E-book-urile sunt mai usor de transportat si de cele mai multe ori mult mai ieftine. Unele studii in zona anglo-americana au constat ca multi cititori prefera sa aiba ambele variante, mai ales pentru cartile pe care le iubesc mult si pe care vor sa le reciteasca.
Nu pot estima viitorul. Va fi cam ca acum. Probabil ca provocarea va fi legata de numarul tot mai mare de titluri care o sa apara, prin democratizarea procedurilor de editare. Ma refer la self-publishing. Cum vor putea fi ele promovate? Nu stiu exact. Dar implicarea autorilor in promovare va fi tot mai mare.
Obstacole si solutii pentru edituri
Daca as cunoaste exact solutiile, cred ca le-as aplica imediat. Dar nu am inca raspunsuri la probleme. Pentru ca, in opinia mea, sunt mai multe.
Iar daca unele dintre ele tin exclusiv de piata de carte: ma refer la formatul cartilor, amenajarea librariilor (ma intreb de fiecare data de ce in Romania nu exista o masa cu exemplare semnate de autori. Cred ca ar fi destui colectionari.
Poate pentru ca in cazul traducerilor e mai greu, dar nici autorii romani nu au parte de mese cu signed copies.) sau chiar pozitia geografica a librariilor, altele tin de lipsa unei politici nationale de sprijinire nu a editarii de carte, cat a promovarii alfabetizarii intelectuale.
Nu este normal ca pretul pe metru patrat inchiriat de o editura pentru un targ de carte de 5 zile sa coste 70 de euro.
Nu cred ca editurile ar trebui sa stea cu mana intinsa la stat, dar exista politici care se aplica in alte tari, cu minime costuri si care tin cetatenii aproape de cultura – ma gandesc la lecturi publice in biblioteci, dar care sa fie platite autorilor, ma gandesc la festivaluri de literatura in fiecare judet, in jurul bibliotecii judetene si multe altele…
Implicarea editurii in stabilirea modului in care arata cartea
De obicei managementul general al lucrarii, conform contractului de editare, apartine editurii. Ma refer la obiectul carte – format, materiale, tipar, coperta, dar si la campania de promovare si distributie. Asadar gradul de implicare este 100%. O lucrare apartine unei colectii si astfel beneficiaza de o anumita identitate vizuala impusa. Exista si exceptii – volumele tiparite exclusiv in regia autorului. Eu ma cam feresc de ele…
Strategia de promovare a cartilor
Pentru ca suntem o echipa destul de mica, eu stabilesc strategia de promovare. Mai ales la volumele academice lucrurile sunt putin mai clare: volumul face parte dintr-o colectie, deci avem deja nisa stabilita, colectia are si o anumita identitate vizuala (usor de recunoscut pe un raft de librarie sau pe o masa la un targ), in plus stim de la inceput care este publicul respectivului volum.
De fapt, a folosi substantivul strategie cred ca inseamna sa exageram putin. Desigur, avem o strategie, dar este destul de simpla. Promovam continuu colectiile importante si titlurile noi ale fiecarei colectii sunt de fiecare data remorcherele celorlalte titluri.
Un titlu nou este anuntat din vreme (daca nu cumva autorul uita sau nu poate sa predea la timp manuscrisul si atunci toate termenele sar in aer!) in online, prin social media, dar si prin mailing tintit. La aparitia cartii se organizeaza lansari/ prezentari de carte de sine statatoare sau lipite de alte manifestari – targuri de carte, conferinte academice, reuniuni profesionale etc.
Pentru ca nu prea mai exista presa de specialitate si, unde exista, impactul este destul de redus, alegem varianta de promovare online si dupa aparitie – bloguri de nisa, pe domeniu; personalitati cu influenta in domeniu.
Ar mai fi desigur micile trucuri de distributie/ vanzare. Cel mai simplu este reducerea masiva de pret, trambitata peste tot. Eu cred ca nu are succes intotdeauna si, in plus, obisnuieste piata cu reducerile mari – implicit cartile isi pierd valoarea in ochii clientilor.
Oferta la pachet are uneori succes – mai multe titluri inrudite vandute cu o reducere consistenta. Cam atat…
Dar cel mai important este sa duci cartea cat mai aproape de client: pe culoarele facultatii, in fata sediului unei corporatii, sau pe hol, la bufet, cat mai aproape. Ubicuitatea poate fi o solutie. Pentru ca da senzatia de monopol.
Editura + autorul in contextul promovarii
In functie de potentialul fiecarui titlu, editura estimeaza un anumit tiraj vandut si, evident, daca exista un potential deosebit, se implica foarte mult. In 2015 am avut un succes deosebit – aproximativ 750 exemplare vandute, in 9 luni – cu un volum academic. CULTURA MOTOCICLETELOR, autor profesorul Gabriel Jderu de la Facultatea de sociologie si asistenta sociala din UB.
Poate parea putin, dar astazi vanzarea anuala a unui volum academic rareori depaseste 350-400 de exemplare, incluzand bineinteles si achizitiile bibliotecilor.
A contat deosebit de mult faptul ca profesorul Jderu este activ in lumea motociclistilor; publicul lui a fost mult mai larg decat strict cel al lumii academice. Astfel de volume, care pot aduce publicuri multiple, sunt foarte usor de promovat. Dificil este ca autorul sa poata pastra un stil in acelasi timp academic, dar si accesibil publicului larg.
Asadar, renumele autorului, notorietatea lui in mediul sau si in general conteaza decisiv. Si nu numai la stabilirea unui plan de vanzari si promovare, dar chiar in decizia de a edita sau nu un titlu. In cazul autorilor noi, la debut, editorul – cel putin noi – suntem destul de rezervati.
Da, au existat si neintelegeri pentru ca fiecare autor – si ii inteleg intr-o oarecare masura – considera ca manuscrisul sau este minunat si va fi un bestseller garantat. Din acest motiv e bine ca fiecare autor sa inteleaga de la inceput care sunt adevarurile pietei noastre de carte, adevaruri nu tocmai roz. Asa nu se genereaza asteptari nejustificate.
Bugetul pentru promovare
Bugetul pentru promovarea cartii se stabileste in momentul in care se calculeaza pretul cartii prin estimarea costurilor totale de productie precum si a tirajului vandut. E un pic de loterie. Bugetul de promovare ar trebui sa reprezinte cateva procente din pretul cartii – intre 5 si 8%.
De cele mai multe ori acest buget se regaseste in plata taxelor pentru participarea la targuri de carte, in cateva materiale promotionale si costurile pentru deplasare in cazul unor lansari. Cand tirajul vandut estimat este mic, un volum poate fi promovat doar prin trimiterea la bloggeri cu influenta in online.
Totul porneste de la potentialul autorului, de la notorietatea sa, acolo este cheia. In cazul unui volum de fictiune al unui autor de debut cred ca cele mai importante elemente sunt puterea financiara a editurii care isi poate permite sa riste o campanie costisitoare si evaluarea manuscrisului, evaluare care depinde exclusiv de editor, termenul anglo-american este publisher – omul care vede si intelege totul, omul care poate vedea cum va arata cartea si mai ales cum se va vinde.
Procentul autorului se stabileste la semnarea contractului. Este un procent din pretul cartii, poate fi 8, 10, 12% sau mai mult. Niciodata nu se stabileste dupa vanzarea cartii, intotdeauna inainte.
O strategie de promovare ideala
La modul ideal ar trebui sa avem bani multi pentru promovare si tot la modul ideal cred ca ar trebui sa avem o piata pregatita pentru achizitia de carti. Ar mai trebui sa avem o economie un pic mai stabila pe termen mediu si un nivel de trai la care produsele culturale sa nu fie un lux. Imi aduc aminte de o poveste pe care o spuneam elevilor de la un liceu din Bucuresti.
Ei imi declarau galagiosi, din banci, ca nu vor sa piarda trei zile pentru a citi o carte, cand, cu aceiasi bani, pot merge la un film de o ora si 45 de minute. Eu le raspundeam cu o poveste aflata in America in perioada crizei – decat sa dau 15 dolari pe un bilet la cinema si sa ma simt bine doar o ora si 45 de minute, mai bine cumpar o carte cu aceiasi bani si ma bucur de ea cateva seri la rand, ba dupa aceea o mai dau si altuia.
Ce ziceti? Puncte de vedere diferite… Cine ar trebui sa genereze prin educatie o nevoie acuta de carti? Cred ca sistemul de invatamant si, in primii ani, parintii. Desigur, daca iti doresc acest lucru.
Dar pe scurt o strategie de succes inseamna sa vinzi tirajul calculat si tiparit in timp mai scurt decat prognozat. Apoi faci o noua evaluare si, daca piata permite, mai tiparesti un tiraj…
Previziuni pentru piata de carte din Romania
Din punctul meu de vedere previziunile sunt destul de sumbre. Sau cel putin erau pana acum o luna si ceva, in noiembrie, cand la Targul de carte Gaudeamus am sesizat – si sper sa nu fie doar o impresie, o boare trecatoare, ci o tendinta de viitor – ca piata incepe sa-si revina si ca revenirea este sustinuta prin autorii romani.
Nu pot face acum o previziune. Aparent in mediul online exista o foame de carte, dar nu pot evalua daca acesti promotori zgomotosi si zelosi ai lecturii sunt tot acei 800.000 de cititori ai patriei, identificati intr-o cercetare de prin 2006. Scriam mai sus despre politici care sa stimuleze cititul, cred ca ar fi de ajuns sa ne dorim sa fim mai curiosi si sa ne mearga imaginatia.
In completarea celor spuse mai sus despre filmul realizat dupa o carte, nu ma pot abtine sa nu adaug ca un film nu pune nimanui imaginatia la incercare, asa cum face o carte; un film prezinta versiunea unei carti asa cum a imaginat-o sau a mestecat-o un regizor. Atat.
Anii ce vin – urmatorii 4-5 - vor decide cum se va inclina balanta. Eu sunt inca in dubiu, dar undeva, in adanc, am o licarire de speranta.
