Jacques Audiard e un om greu de prins. Acum cateva luni, dupa ce Dheepan, ultimul sau film, a luat marele premiu la Cannes am vrut sa stau de vorba cu el. Nu pentru ca a luat Palme d'Or. Nu cred ca un regizor care face filme de autor se gandeste la palmieri sau la ursi cand se apuca sa lucreze la un scenariu. Voiam sa vorbesc cu Audiard pentru ca imi place semnatura lui cinematografica. Imi place ca isi asuma riscuri si nu vorbesc doar de estetica si de transgresarea unor genuri.
Cati regizori, fii sau nu ai unor scenaristi celebri (Michel Audiard), care au scris "Les Tontons Flingueurs" ar mai avea nonsalanta sau nebunia sa bata la usa producatorilor si sa le spuna: vreau si eu bani, ca sa fac un film cu actori foarte putin cunoscuti si cu multi arabi, care sa aiba loc in puscarie.
"Un prophete" a luat o caruta de premii. A fost unul dintre cele mai iubite si mai mediatizate filme de autor din Franta. Pana la "De Rouille et d'Os", singurul film care a reusit sa o scoata pe Cotillard din interminabila transa Edith Piaf.
Am vrut sa vorbesc cu Jacques Audiard despre o tema care ma enerva, pentru ca uneori obosesc sa ma duc la cinema si sa vad filmele premiate pe la diverse festivaluri internationale, cazute in patima asta a cinemaului cu mesaj politic.
Dar, dupa Cannes, Audiard nu a mai dat interviuri. Nimanui. Nici din Franta, nici din Zimbabwe.
Pe Audiard l-am intalnit in Romania, in cadrul festivalului Films de Cannes a Bucarest, care are loc saptamana asta, de pe 23 pe 29 octombrie. Intre master class-ul pe care l-a tinut la UNATC si discutia pe care am avut-o impreuna, am petrecut trei ore in prezenta lui.
Am trecut prin mai multe faze : in primele minute, l-am detestat, pentru ca mi s-a parut pedant si pretentios. Serios, nu cunosc foarte multe persoane suficient de arogante incat sa spuna ca "e teribil, nici o idee nu imi vine din exterior", vorbind despre scenarii.
Pe urma am inteles ca dincolo de gesturile manierate, de jocul cu microfoanele, ia-l ca nu-l mai vreau, da hai da-mi-l inapoi ca nu ma aude sala, ce conta realmente era faptul ca lui Audiard ii facea placere sa vorbeasca despre filmele lui si sa imparta cu oamenii pasiunea si convingerile lui despre cinema.
I-am luat interviu lui Audiard in barul unui hotel cu canapele beige sau gris si cu un televizor cu ecran plat, care latra ceva indefinibil.
A fost surprins ca nu ma asez in fata lui, ci langa el, si m-a intrebat daca nu ma deranjeaza muzica asta de lift. Ba da, ma deranja. Am cerut sa se inchida muzica.
Ce a urmat a fost o discutie cu un om imbracat intr-o vesta de blugi, care nu mai suporta sa mai vada aceleasi fete albe la casting in Franta si care e pasionat de povesti cu eroi din viata de zi cu zi.
Interviu cu Jacques Audiard, regizor care inca mai crede in functia poetica a cinemaului si in forta filmului, ca una dintre putinele forme artistice populare. Si mai ales, interviu cu un om pe care cinismul dictat de suprematia aberanta a smart phone-urilor il revolta.
Deep in Deephan
Imi amintesc cu precizie momentul in care mi-a venit ideea sa fac Dheepan. Terminasem de turnat "Un prophete". Sunt intr-o masina, e noapte si ma gandesc sa fac un remake al lui "Straw Dogs", dar care sa se intample intr-un ghetou.
Dupa aceea lucrurile au inceput sa se lege si sa capete contur. Incep sa ma intreb, impreuna cu scenaristul Noe Debre, de unde vrem sa vina emigrantul asta? Cine sa fie? Si imi spun foarte repede ca am nevoie sa creez o bariera lingvistica opaca.
Nu vreau sa fie dintr-o fosta colonie a imperiului francez. Deci asta exclude Africa, o parte din Asia. Nu imi mai raman foarte multe optiuni. Asa ajungem la India, la Sri Lanka. Noe Debre imi vorbeste despre srilankezi, despre conflictul din tara asta, despre razboi.
In momentul asta incep sa ma documentez. Nu stiu daca a fost cazul in Romania, dar in Franta razboiul din SriLanka nu a fost deloc mediatizat, nu vazusem nimic despre conflictul asta.
Curiozitate plus spleen egal film
Dorinta mea de a face cinema trece prin nevoia de a descoperi. Si asta spuneam si azi dimineata la master class, dar nu prea vreau sa ma repet, pentru ca mi-e teama sa nu fiu prost interpretat. M-am saturat. Chiar m-am saturat de castingul francez.
Nu mai suport sa ne mai vad fetele, nu mai suport sa mai vad aceeasi oameni asa ca ma uit spre alte orizonturi imi caut sursele de inspiratie in alte parti, pentru ca doar asa o sa pot sa descopar cate ceva.
Pot sa rezum Dheepan la intalnirea cu Jesuthasan si cu Kalieaswari, actorii principali. Si chiar daca ar fi numai asta, mi-ar fi de ajuns. Filmul asta a fost o calatorie exceptionala. Ati numit asta deschidere catre alte orizonturi, mie verbul mi se pare cam academic.Eu o numesc curiozitate personala.
Iar lucrul asta atinge mai multe aspecte, vorbeste despre mai multe moduri in care poate fi utilizat cinemaul. Eu asta caut, pentru ca ma oblig sa ma uit de fiecare data diferit, printr-o alta prisma, la felul in care fac filme. M-am gandit de mai multe ori sa nu fac Dheepan, am tot ezitat.
La un moment dat, mi s-a parut ca sunt prea atasat originalului "Straw Dogs", unde se marsaza pe ideea de razbunare, si aspectul asta nu ma prea interesa. Filmul a inceput intr-adevar sa ma intereseze din momentul in care a aparut ideea unei familii false. Pentru mine s-au deschis atunci mai multe posibilitati.
A fost un teren de joaca dramaturgic interesant si stiam ca aveau sa se intample lucruri intre cele doua personaje pe care nici eu nu puteam sa le anticipez.
Pentru mine asta a fost resortul care a stat la baza filmului, dorinta de a explora forme cinematografice noi. Sau daca vreti, din punct de vedere absolut egoist, dorinta de a nu ma plictisi.
Cum se spune Dheepan in tamila
Daca nu a fost mai greu sa lucrez intr-o limba care nu e a mea? Pai asta am vrut sa fac, de asta am pus toate conditiile astea la inceput. De asta aveam nevoie in mod veritabil, sa intru intr-un soi de alteritate.
Pentru mine, o limba este intr-adevar un ansamblu sintaxic, lexical, dar e mai e si un registru intreg al expresivitatii, un mod de a privi, de a rade. Nimic nu e la fel, de la o limba la alta. Si pe mine asta m-a interesat.
Voiam ca personajele sa descopere singure o lume care sa nu semene cu nici o alta lume. Voiam sa am exact aceeasi experienta ca personajele mele, care descopereau o lume opaca din mai multe puncte de vedere. Am vrut sa traiesc aceleasi lucruri ca ei.
Sunt multe lucruri pe care nu trebuia sa le inteleg si asta e un teren interesant, pe care imi doream sa il explorez.
Daca ne situam chiar si din punctul de vedere al unui comedian francez, o mare parte din munca pe care o facem impreuna va fi despre intonatie, despre modul in care sunt rostite frazele. Ori la "Dheepan" era ceva extrem de experimental.
Eu, de obicei, nu fac foarte multe duble, pentru ca am senzatia ca ma invart intr-un cerc si la un moment dat nu mai inteleg absolut nimic.
Dar la filmul asta, la "Dheepan", am facut multe, pentru ca de fiecare data aveam sentimentul ca descopar cate ceva din propunerea actorilor, ceva pe care nu il intelegeam foarte bine.
Aparte
In acest moment al interviului, la televizorul care merge fara rost, in continuu, CNN transmite imagini care arata cum a fost salvat un refugiat de la inec. Trei barbati stau la o masa, aproape de televizor. Nu vorbesc unul cu altul, nu se uita la televizor, isi lasa degetele sa alunece pe smart phone. Audiard explodeaza :
Uitati-va la ei cum stau si se joaca pe smart phone-uri. Nici macar nu se uita la ce se intampla la televizor. Nu inteleg cum societatea a putut sa devina atat de cinica.
Nu mai suport sa vad imaginile astea. Puteti sa va duceti sa ii rugati sa opreasca televizorul? Imi spuneti ca poate nu au vazut imaginile alea? Pai e cu atat mai rau, ca nu ne mai dam seama, ca nu mai auzim. Nu intelegeti? E cu atat mai rau! E scandalos.
Ma socheaza sa vad imaginile astea si sa imi dau seama ca in jurul nostru, oamenilor li se rupe. Mi se pare ca e absolut abject. Asta e inceputul ticaloseniei umane. Si chiar daca spuneti ca nu toata lumea a vazut ce am vazut eu...va spun eu ca nu vreau, refuz sa accept indiferenta asta.
Un erou, ca toti oamenii
Ce ma intereseaza pe mine e sa spun o poveste. Cand vorbesc cu scenaristul meu, cu Tom (Thomas Bidegain, co-scenarist la Dheepan), si stabilim ca o sa spunem povestea unui emigrant, incepem prin a ne intreba ce este un emigrant. E un om care nu are o fata, care nu are un corp, care nu are nume. Sau poate sa aiba un corp, dar fara substanta.
Asa ca noi ne gandim, hai sa "imbracam" toate detaliile astea si sa ii dam un spatiu mare si nobil, care este cinemascopul. Hai sa facem din el un erou. Dar pentru mine asta nu e un mesaj. E un scop. Iar asta spune ceva. Ce o sa faca dupa asta spectatorul cu mesajul e o cu totul alta discutie.
Toata lumea ma intreaba "da ce ati vrut sa spuneti pana la urma cu filmul asta"? Si imi vine sa le spun, pai uitati-va la proiect. Mi se pare clar. Oamenii care includ Dheepan in categoria filmelor politice, mi se pare ca nu incearca sa priveasca filmul dintr-o perspectiva corecta.
Da, intr-adevar, daca vreti e si un film politic. Dar nu asta mi se pare cel mai important. Mi se pare ca adevaratul manifest politic e sa incerci sa faci un film francez, in tamila, cu oameni care vorbesc tamila.
Un film francez, dar subtitrat. Cu actori pe care nu ii cunoastem si care nu vorbesc limba noastra. Si pentru asta am avut nevoie de 7 milioane de euro. E frumos nu? Asta e adevarata miza politica. Aici incepe. Avantajul e ca demersul asta te poate interpela, soca, zgudui.
Asa a fost si cand am facut "Un prophete". La inceput, cand am vorbit despre proiect, m-au intrebat oamenii: "Dar pe cine vreti sa luati in film"? Si noi le explicam. "Nu, stiti ce, nu numai ca nu o sa ne bagam intr-o puscarie adevarata, ca nu vrem sa facem un film documentar, dar o sa construim un decor de la A la Z si inauntru o sa punem numai arabi. Nu, nu ii cunoasteti, sunt niste arabi, nu puteti sa ii cunoasteti". O data ce ati prezentat asa un proiect, filmul devine intr-adevar politic.
Songs for the deaf
Pe mine ma deranjeaza foarte tare cuvantul mesaj. Film cu mesaj, text cu mesaj, roman cu mesaj. Cand spui mesaj, am impresia ca se incearca o instrumentalizare a cinemaului, si mi se pare ca e deopotriva prea simplu si prea complicat. Eu mai cred inca in functia asta poetica pe care o are cinemaul. De asta nu vreau sa construiesc mesaje.
Pentru mine a construi un mesaj implica o prea mare siguranta de sine, o inceredere oarba in ideea pe care o ai, in modul in care formulezi un mesaj. Pentru ca un mesaj e o injonctiune, un mesaj e ceva care are forta, care va transmite ceva extrem de puternic.
Eu nu ma simt in stare sa produc un mesaj nici din punct de vedere intelectual, nici din punct de vedere politic. Nu am "instrumentele", datele necesare pentru asta. Eu inca mai cred in virtutile polisemice ale filmului. In capacitatea filmului de a ne spune extrem de multe lucruri in acelasi timp.
Hai sa luam iarasi exemplul imaginii despre care discutam la inceputul interviului: cele doua puncte albastre, care reprezinta luminile vaporului care il duc pe Dheepan in Franta si care se maresc si devin urechile lui Mickey Mouse de pe o cordeluta din cele pe care le vand emigrantii langa turnul Eiffel.
Imaginea asta vorbeste despre o tranzitie. Dar asta si este frumusetea si poezia cinematografului, sa rezumi un film intr-o singura imagine. O imagine, daca e reusita, spune o multime de lucruri in acelasi timp.
Dar oamenii vor sa vorbeasca despre morala filmului. Pai eu nu stiu deloc ce morala are filmul asta. Ce stiu sigur e ca pune o intrebare. Atentie, nu raspunde la ea, ci doar o evoca.
O intrebare care dupa parerea mea e "Ce facem cu toata violenta asta? Ce putem face cu ea?".
The cinema is not the message
Cred ca rolul cinemaului este sa isi puna o intrebare buna. Raspunsul e interpretat de fiecare. Si nu trebuie ca raspunsurile sa fie univoce. Eu nu cred in asta. Dorinta asta de crea niste raspunsuri nu poate sa dea nastere decat unor filme proaste.
Vorbeam despre filmele de la inceputul anilor 70 si despre asa-numitul cinema politic. In perioada asta s-au facut extrem de multe filme mediocre, pentru ca regizorii isi propuneau sa transmita niste mesaje unice. Si asta e insuportabil.
Asta a fost marea obsesie a anilor 70 : care e locul cinemaului, in economie, in raportul cu lumea. Si asta a dat nastere unui curent in care cinemaul trebuia sa fie militant, sau angajat. Se faceau filme despre care se presupunea ca transmit ceva, un mesaj. Si in general transmiteau niste tampenii.
Un cartus de mesaje si un pachet de industrie
Asistam in ultimii ani (si e un clivaj extrem de socant), la victoria manifesta a industriei de film. Cinemaul a avut intotdeauna doua fete care se amesteca si se confunda : una pura si una murdara. Cea pura reprezinta cinemaul pentru cinefili.
Cealalta fateta e reprezentata de filmele comerciale, dar care nu mai sunt filme, ci obiecte comerciale. Serge Daney (critic de film) spunea, si pe buna dreptate, ca un film bun este un film pe care il poti vedea prin doua prisme : una mare si una mica. Si intr-adevar nu sunt decat doua forme de expresie a artei populare : muzica si cinemaul.
Asa s-a impus cinemaul, ca o arta populara. Marele Erwin Panofsky, in primele conferinte pe care le da in anii 30, in "On Movies" vorbeste despre cinematograf in termenii astia. Pentru el e clar, cinemaul e un muzeu, coborat in strada. Si mi se pare ca cinemaul nu mai are astazi functia asta pedagogica. Sau foarte putin.
Chiar vorbeam intr-una din zilele astea cu Cristian Mungiu, ce mi se pare mie formidabil in cinemaul romanesc sau in cinemaul iranian, e ca ne invata ceva. Filmand, regizorii romani invata ceva despre societatea lor. Transforma in obiect estetic viata lor si prin asta rezolva niste probleme, pentru ca asa le pot vedea.
