Pe Mona Nicoara am intalnit-o prima data in 2013, cand a fost unul dintre speakerii conferintei The Power of Storytelling. Imi amintesc ca inainte sa ajung la eveniment nu stiam prea multe despre ea. Stiam doar ca studiase la Columbia University, ca e regizor de filme documentare si ca locuieste la New York. Dar mi-a placut din prima clipa.
Mona a vorbit atunci cu o convingere greu de reprodus despre ce a insemnat lucrul la proiectul Scoala Noastra (Our School). Ne-a povestit despre realizari, despre greutati si ne-a aratat ce inseamna „bucataria” din spatele crearii unui film documentar. De atunci, am urmarit-o constant.
Mai tarziu, am aflat ca, pe langa faptul ca e om de film, Mona Nicoara a fost si una dintre primele voci din Romania care a luptat pentru drepturile omului din anii '90. A lucrat cu organizatii importante ca APADOR-CH sau Amnesty International si a fost printre cei care s-au implicat in crearea unor ONG-uri locale cum e ACCEPT.
Munca din spatele filmelor documentare, dedicatia, dar si obstacolele cu care un regizor se confrunta atunci cand lucreaza ani in sir sunt, poate, lucruri mai putin stiute de publicul larg. Vizibil este, insa, ca la noi documentarul e un gen slab reprezentat.
Mai multe despre ce inseamna sa activezi in aceasta industrie, am intrebat-o pe Mona:
De la scris la facut documentare
A fost o pura intamplare: prin 1997 la New York am fost rugata sa traduc tot materialul brut pentru un film despre copiii strazii din Bucuresti facut de o regizoare dubutanta la vremea aceea, Edet Belzberg.
Subiectul mi-a parut la prima vedere facil, senzationalist, deja abuzat la vremea aceea pe la televiziunile straine.
Insa cand am inceput sa vad materialul primar am descoperit cat de mult poti afla despre tine insuti cand faci cinema: mi s-a facut pur si simplu rusine ca era asa de mare distanta dintre ceea ce credeam ca stiu si ceea ce as fi putut sa vad si sa inteleg de fapt.
Am ramas in proiect patru ani, am avansat de la traducator la producator asociat, si acolo am invatat meserie: cum se filmeaza un documentar obsevational, cum se monteaza el (Jonathan Oppenheim, monteurul filmului, care a lucrat si la Paris Is Burning, a fost, mai mult ca oricine altcineva, scoala mea de film si de story-telling), cum se finanteaza — sau nu, haha — un proiect independent etc.
A fost un chin si un mod destul de brutal, de lipsit de comfort, de a face ucenicia, dar mi-am creat o dependenta de relationarea cu lumea prin imagini, de spusul de povesti prin povestile altora, de soiul de febra si camaraderie colaborativa pe care o ai la filmari si in post-productie.
Prin contrast, literatura e o indeletnicire solitara, iar eu sunt o creatura mai sociala…
Intr-un final, filmul, care se numeste Children Undeground, a intrat la Sundance in 2001, a luat si un premiu acolo si ulterior a fost si nominalizat la Oscar pentru cel mai bun documentar. Cum sa nu continui, oricat de greu ar fi?
Activism si lupta pentru drepturile omului
Inceputul anilor nouazeci avea acea efervescenta fenomenala, acel entuziasm aproape apoplectic al libertatii proaspat regasite, acel sentiment intoxicant ca totul e posibil — dar si un revers: aveam brusc acces la informatii, mai ales despre lucruri care nu merg sau orori care pana atunci statusera bine ascunse sub pres, la unelte si parghii de schimbare.
Asta pe mine m-a responsabilizat si m-a facut sa caut sa fac ceva mai mult si mai concret decat doar sa particip la demonstratile si evenimentele comunitare care erau la moda prin 1990.
Am inceput in mic cu Liga Studentilor si cu traduceri facute pentru traininguri pe libertatea presei si drepturile omului, iar in cele din urma am inceput sa lucrez cu APADOR-Comitetul Helsinki, cu organizatii internationale ca Amnesty sau Human Rights Watch sau International Gay and Lesbian Human Rights Commission.
Si am avut norocul sa ma intalnesc cu oameni care mi-au deschis mintile: doua lucruri de care sunt foarte mandra si acum este ca am contribuit si eu putin la primele la rapoarte despre pogroamele impotriva romilor din Romania si am apucat sa lucrez la ele cu Nicolae Gheorghe, care a murit nu de mult; si ca am fost acolo la nasterea primei organizatii LGBT din tara, ACCEPT-ul, acum exact douazeci de ani.
Am invatat din toate astea ca rigoarea si precizia faptelor sunt o arma redutabila, ca e mai greu sa fii strategic decat energic, si ca anduranta si tenacitatea sunt o forma de eficienta mai folositoare decat viteza.
Plecarea in Statele Unite
Dupa terminarea facultatii, am aplicat cu jumatate de gura programe de doctorat din jurul New York-ului, pur si simplu pentru ca prietenul meu la vremea aceea era american, statuse in Romania din pricina mea trei ani de zile deja, se saturase si facea presiuni sa returnez favorul.
Nu prea voiam eu sa plec, imi placea aici (si acum imi place teribil). Asa ca am subminat procesul cum am stiut eu mai bine — inclusiv luand teste standardizate pe mahmureala, dupa o saptamana grea de munca de teren in inchisori si o noapte de scos toxina cu bere cu colegii.
Aproape ca am reusit: nu am intrat cu bursa mai pe nicaieri. Dar am avut ghinion ca una dintre profesoarele ale carei carti le citisem cu mare admiratie, Jean Howard, mi-a citit lucrarea de licenta si m-a sunat sa-mi ofere o bursa completa la Universitatea Columbia. Cum naiba sa refuzi asa ceva?
Mi-au placut enorm cursurile, cercetarea si predatul — am predat cativa ani si la Columbia si la Cooper Union. Si am invatat mult despre ce inseamna rigoarea intelectuala reala, onestitatea cercetarii si a contributiei proprii intr-un domeniu si seriozitatea contractului dintre student si profesor.
Dar mi-am dat seama repede ca viata academica e mult mai mult decat atat si ca erau parti ale ei pe care nu le puteam suporta: izolarea relativa in turnul de fildes, politica interna a departamentelor (mega-bataliile pe mize microscopice, razboaiele culturale interminabile etc.), lupta perpetua cu interesele financiare, mai degraba decat intelectuale, ale universitatilor…
Am plecat de la Columbia dupa sase ani cu jumatate de teza de doctorat scrisa si m-am mai intors doar ca sa beau cu fostii mei profesori, deveniti acum prieteni.
Creator de documentare in State
La documentar nu exista acelasi sistem de productie cu platouri si echipe de filmare mari, ca in fictiune. Lucram cea mai mare parte a timpului in relativa izolare, fiecare cu durerea noastra.
Asta creeaza de fapt o dorinta mai mare de comunitate si ne impinge sa ne adunam periodic si sa fim mult mai colegiali decat multi dintre oamenii de film pe care ii vad prin Europa (nu mai zic de Romania, unde nu apuc niciodata sa ma vad cu mai mult de cate un regizor o data, ca foarte putini dintre ei accepta sa respire acelasi aer).
Am avut si noroc la New York, pentru ca munca mea a fost luata in brate de cateva organizatii de film ca institutul Sundance, Independent Filmmaker Project, sau Chicken and Egg Pictures, care au fiecare comunitatea ei.
Si asa se face ca am norocul fenomenal sa pot apela oricand la oameni ca producaturii lui Michael Moore, ca profesori de la scoala de film de la New York University, sau ca regizori castigatori la Oscar cum e Laura Poitras — pentru feedback pe proiecte, pentru cate un umar pe care sa pot plange cand dau de greu, sau pur si simplu pentru doua microfoane si trei beri.
Documentarul in Romania si documentarul in afara
Documentarul nu e o forma monolitica si n-as indrazni sa zic ca este privit doar intr-un fel sau altul intr-un loc sau altul. E loc pentru de toti si de toate, si asta e un lucru bun. In Romania insa sunt doua zone comparativ mult mai slabe, care se vad de la distanta.
Prima este finantarea: sunt foarte putine surse de finantare. CNC-ul aloca relativ putini bani. In acceptia CNC-ului documentarul de cinema cred ca inca nu a iesit complet din umbra filmelor de completare, de stiri sau simpla propaganda, si inca este tratat ca un cetatean de rangul doi al cinemtografiei.
TVR-ul nu-i prea mai da bani de loc, iar HBO-ul, care duce greul pe finantarile non-publice, nu poate programa suficient de multe proiecte ca sa suplineasca lipsa finantelor publice.
Iar atata vreme cat in Romania nu exista practic investitori in film, co-productia sau granturile internationale devin surse importante de acoperire a bugetului — dar foarte putine filme se califica pentru asa ceva, si de obicei arta pierde in fata comertului cand vine vorba de co-productii.
A doua zona foarte slaba este distributia in cinematografe. In orasul in care locuiesc eu, New York-ul, oricand pot vedea cel putin doua documentare pe seara, la cinema, cu popcorn, cu copiii. E o cu totul alta experienta decat ecranele mai mici.
Apoi, in televiziune distributia in Romania se cam limiteaza la HBO si TVR, si acolo subtire — deci nici acolo nu stam prea bine, cel putin prin comparatie cu tari ca Finlanda sau Estonia, care merg pana la 40 de ore de documentar programate pe saptamana.
Nu mai zic de pay-per-view sau online on-demand, unde pur si simplu nici o platforma nu a gasit solutia cea buna pana acum in Romania. Nici nu-i de mirare ca pirateria duduie de viata — nu e singurul motiv, dar mi-e teama ca e unul principal.
Problemele industriei de film documentar din Romania
Cea mai mare problema pe care o are industria de film documentar din Romania este ca nu prea exista. Exista o mica comunitate de facatori de documentare — mai multi regizori, cativa monteuri, cate un producator nebun pe ici, pe colo — dar, dincolo de asta, despre ce industrie putem vorbi?
Finantatori exista in fabulosul numar de doi: CNC si HBO, pe care i-am mentionat deja, care de multe ori se bat cap in cap. Pe TVR nici nu te poti baza intr-un fel. Iar fundatii private care sa recidiveze in finantarea documentarelor nu prea sunt, poate cu exceptia Soros.
Cu distribuitorii stam si mai rau, desi ce fac cei de la One World cu DVD-urile si distributia lor alternativa prin acel KineDok e macar o proverbiala randunica… Alte elemente ale industriei — investitori, publicisti, cei care se ocupa de outreach etc — sunt deja luxuri inimaginabile in Romania.
Promovarea filmului documentar
Fiecare film e alt animal si promovarea lui se face la comanda, ca la coroitorie. Nu exista confectii de success in prinvinta asta. Singura constanta pentru documentarul de cinema este implicarea regizorului si a echipei de realizare: lumea nu vine la cinema sa se uite ca la televizor. Dar pentru un eveniment sau o experienta comunala ar veni. Tuturor ne place sa stam si sa ne lasam dusi de emotii in intuneric, langa alti straini.
Documentarul preferat
A, nu pot sa aleg doar unul! Invat, fur, ma bucur la atatea filme si sunt atatea pe care le re-vad, mai ales cand dau de o fundatura creativa, ca ar acest exercitiu ar fi o forma de tratament inuman. Nu-mi aplic singura asa ceva, ca nu merit.
Despre documentarul Scoala Noastra
Si pentru mine si pentru Miruna Coca-Cozma (n.r. – celalalt regizor al documentarului) a fost o experienta emotionala extraordinara. Cand lucrezi atata vreme (patru ani!) intr-un singur loc, cu aceiasi oameni, nu mai poti intelectualiza asa usor: te legi de ei si devii, de fapt, onest. E un dar pe care ti-l dau aceste proiecte.
Nu-ti mai poti impune grila ta de citire asa usor — evident, intr-o oarecare masura toti facem asta pana la urma, ca de-aia suntem artisti. Dar intelegi subiectul mult mai profund cu cat esti mai legat de participanti, cu cat esti mai onest cu locul si contextul in care lucrezi.
E de fapt povestea aceea veche cat lumea: cu cat esti mai local, cu atat poti deveni mai universal, nu?
Obstacole
In afara de finantare, sau lipsa ei? Noi insine. E important sa ai intentii clare cand pornesti la filmare, ca sa nu mergi pe bajbaite, dar e important sa ai si flexibilitatea si mai ales capacitatea creativa de a schimba macazurile in functie de material.
Intr-un loc cum a fost Targu-Lapusul pentru noi — primitor, viu, onest — echipa de filmare si apoi capetele din camera de montaj sunt cele mai mari primejdii in calea unui film bun.
Alin // Foto: Mona Nicoara/Sat Mic Film
Beni // Foto: Mona Nicoara/Sat Mic Film
Dana // Foto: Mona Nicoara/Sat Mic Film
Efecte in comunitate
Efectele sunt greu de masurat. Cel mai mult m-a impresionat directorul grupului scolar din Targu Lapus, care dupa ce a vazut fimul a facut o pauza lunga si ne-a zis ca, desi lapusenii nu ies tocmai bine in el, filmul ar trebui aratat in toate scolile din tara.
Am incercat sa facem asta, la un moment dat si prin Ministerul Educatiei, dar, in ciuda tuturor promisiunilor, am reusit sa avem o cuprindere mai mare doar prin cluburile de film organizate de One World Romania sau EducaTIFF.
Cu ce ai vrea sa plece din sala de cinema un om care vede Scoala Noastra?
Cu propriile ganduri. Evident ca tragi sperante sa schimbi lumea cu un film, dar adevarul este ca trebuie mult mai mult si mult mai mult timp ca sa schimbi lumea cu adevarat.
Dar ce poate un film, cum zicea regizorul nostru de imagine Ovidiu Marginean, e sa mai schimbe cate un om. Si nu-i putin.
Sa te faca sa re-gandesti cine esti, sa rumegi ce a face daca ai fi pus intr-o pozitie sau alta din film, sa empatizezi cu ceea ce vezi pe ecran chiar daca pana acum noua sau douazeci de minute nici n-ai stiut ca acel loc sau acea situatie exista.
Ce te motiveaza sa ramai in industria de film?
Ha, in mod cert nu banii. Pe mine ma intereseaza sa explorez formal documentarul ca modalitate de expresie artistica — suna pompos, dar e fascinant sa vezi ce se poate face si ce poti tu insuti sa faci la randul tau.
N-as sti sa fac produse de serie, cu toate ca si acela e un skill pe care il invidiez, dar nu cred ca am capacitatea asta. Ce ma atrage e nu neaparat noul, ci cautarea. E un cliseu, dar serios ca asta e lucrul cel mai fain la facutul de filme — tot ce vine inainte de premiera.
Picture lock si layback sunt cele mai triste cuvinte. Tot ce vine dupa ele e mult mai plicticos.
Pare cool: festivaluri, petreceri. Dar foarte repede iti dai seama ca multe sunt la fel si ca nici macar cele care iti ofera niste experiente umane iesite din comun nu pot concura cu energia creativa dintr-o camera mucegaita de montaj. Nu stiu altii cum sunt, dar la mine asa e.
Cele mai importante proiecte la care lucrezi acum
Am noroc sa am de lucru acum. Ada Solomon a venit la mine cu o idee de documentar despre Nina Cassian si a trebuit sa numar pana la zece inainte sa zic da: am crescut cu poeziile ei (si cele avangardiste, dar si cele pentru copii), ma fascineaza relatia dintre arta si putere, dintre memoria personala si arhiva oficiala… Suntem acum in montaj cu Dana Bunescu, care e un partener creativ fenomenal — e unul dintre cele mai mari placeri posibile.
Apoi, am inceput sa fiu programator la festivaluri, ceea ce e un lux enorm: sa apuci sa vezi filmele altora, sa vezi aproape tot ce iese, uneori inainte sa iasa, si sa incerci sa spui o poveste din povestile altora e un privilegiu. De doi ani am inceput sa lucrez la One World Romania, un festival de film de drepturile omului cu o selectie de exceptie si condus de Alecu Solomon.
Iar in toamna trecuta Corina Suteu si Mihai Chirilov de la Romanian Film Initiative / FilmETC, care organizeaza si festivalul de film romanesc de la New York (iar Mihai, evident, programeaza superb si TIFF-ul), mi-au propus sa conduc un nou festival de film documentar la Arad, unde deja este o traditie remarcabila a filmului documentar, hibrid si experimental.
Se numeste fARAD si e un eveniment inca mic, dar de o calitate extraordinara si unic in regiune, axat pe forma cinemaului documentar, pe provocarile si dilemele lui artistice. Il crestem cu mare grija.
Sfaturi pentru tinerii care intra in industrie
Fiecare om si proiect e altfel si isi gaseste drumul lui, iar sfaturile, cred eu, nu prea sunt reciclabile de la o situatie la alta. Eu am o singura povata care cred ca merita repetata: joaca-te frumos cu altii. E cea mai solida investitie pe termen lung pe care poti sa o faci.
