“Dumnezeu are legitimatia de presa” se numeste cartea, a aparut recent si contine o selectie din articolele pe care Patrick Andre de Hillerin le-a publicat in Saptamana Financiara, Academia Catavencu si Catavencii. “Sunt texte despre mass-media, despre starea ei, despre caderile si pacatele unei industrii pe cale de a fi vanduta la fier vechi”, spune PAH pe blogul sau.
Un impuls foarte bun pentru a-l intreba pe autor cum a trait el presa inca de la 15 ani - incepand din 1990 - si daca va imbatrani in ea; de ce a plecat in 2002 spre publicitate si cu ce ramas din acea experienta; de ce a cazut presa din Romania aproape de neexistenta si care ar fi scenariul in care ar putea urca iar.
Patrick Andre de Hillerin este membru fondator al Asezamantului Cultural Academia Catavencu, a fost actionar al revistei pana in 2002, a fost copywriter la Saatchi & Saatchi, McCann Erickson si Graffiti BBDO, in paralel, intre 2005 si 2011 a avut o rubrica permanenta in Saptamana Financiara.
A lucrat la Happyfish.ro, iar din 2011, “de cand Academia Catavencu a murit, practic”, scrie in Catavencii.
Cum te-ai hotarat sa devii jurnalist
In utimele zile din 1989, dupa ce TVR si-a lipit si atributul de “Libera”, m-am hotarat sa ma fac ziairist. De fapt, n-am fost singurul. Eram in fata blocului vreo sase-sapte pusti impresionati de puterea pe care o poate avea o presa cu adevarat libera, o presa care se nastea sub ochii nostri.
Cei mai multi dintre noi ne-am propus atunci sa devenim jurnalisti. Nu am ajuns toti, desigur. Din 6-7 cati eram, doar 3 am ajuns, in timp, sa scriem in presa. Eu chiar destul de repede, inca din aprilie 1990, cand aveam doar 15 ani si cateva luni.
Nu era neaparat greu sa scrii in presa in 1990. La peste 1.000 de titluri aparute n primele luni de dupa 1989, aproape oricine era un ziarist in devenire. Probabil ca s-au taiat multi copaci in perioada aia, pentru a se tipari atatea titluri, peste tot in tara, dar sunt copacii cel mai bine folositi in ultimii 25 de ani.
Fara presa scrisa 100% privata a acelor ani, avand acces doar la televiziunea si radioul publice, Romania ar fi avut nevoie de mult mai multi ani pentru a ajunge la informatii esentiale, pe care multi si le-ar fi dorit in continuare ascunse.
Experienta fondarii Academiei Catavencu
Prima publicatie in care am scris a fost cea a Ligii Studentilor, care a avut o existenta efemera, legata mult de Piata Universitatii. Dupa ce au venit minerii, in iunie 1990, am devenit un soi de premogul de presa si mi-am facut propriul ziar, “Ortacul liber”, care circula in liceu, printre colegii mei. Cateva exemplare au ajuns, pe caialabicate, in redactia “Catavencu Incomod”.
Acolo am ajuns si eu dupa o vreme si, cu ingaduinta celor pe care Doru Buscu ii numeste “unchii” mei mai batrani, am inceput sa scriu. La inceput mai rar, apoi din ce in ce mai des, invatand din mers satira politica si descoperind jurnalismul de guerrila.
Apoi, pentru ca tot eram in redactie, am devenit si membru fondator al Asezamantului Cultural Academiei Catavencu si al revistei cu acelasi nume, care a aparut la finalul lui 1991, dupa despartirea de patronatul “Catavencu”.
Sunt peste 20 de ani de momente bune si rele la mijloc, e greu de ales unele anume. Si, totusi, cred ca cea mai buna chestie pe care a facut-o “Academia Catavencu” a fost demitizarea politicienilor si demnitarilor, aducerea lor, prin satira, la nivelul de oameni, tangibili, supusi greselilor, criticabili. Cel mai greu moment a fost cel in care am pierdut marca.
Nostalgii dupa o anumita perioada a presei
Mi-e dor oarecum de perioada in care presa romaneasca era mai putin o afacere, cum a devenit ulterior. Eram tineri, unii foarte tineri, nu aveam obligatii deosebite, ne permiteam sa muncic si sa traim cu bani putini, fara sa balim prea mult in fata vitrinelor din care ne ademeneau masini cu sigle din ce in ce mai scumpe.
Din presa in publicitate. Si viceversa
La sfarsitul lui 2001, dupa o perioada nu neaparat fasta, am crezut ca nu mai am cum sa ma exprim in presa asa cum as dori eu. Privind in urma, imi dau seama ca a fost doar o impresie si ca m-am carat, atunci, absolut aiurea cu oameni cu care impartasisem si am continuat sa impartasim acelesi principii.
Am renuntat brusc la presa si am ales, ca schimbare de cariera, creatia publicitara. Dupa aceea, mi-am dat seama ca, oricat mi-ar placea publicitatea, presa ramane marea mea dragoste. Asa am reinceput sa scriu, saptamanal, in timp ce-mi faceam si treaba de copywriter.
Ce (nu) ti-a placut in publicitate
Cel mai mult mi-a placut echipa de la Saatchi & Satchi, prima agentie in care am lucrat - naivitatea, voluntariatul si pasiunea care animau fiecare proiect. Mi-a mai placut profesionalismul rece, de mecanism bine uns, al McCann-ului si curtea de la BBDO.
NU mi-a placut niciodata, cum nu-mi place nici acum, inchistarea de roboti a celor care lucreaza dupa sabloane si retete. Cum nu-mi plac, si nu mi-au placut nici atunci, cei care fura munca altora pentru a se lauda cu ea si pentru a obtine facil niste premii.
Cred ca cel mai important lucru pe care l-am invatat este ca, orice am crede noi si oricat am incerca sa vindem asta, nu vom avea niciodata habar ce se intampla cu adevarat in creierul publicului tinta. Iar cea mai mare greseala pe care o putem face e sa desconsideram targetul.
Proiectul care “te-a muncit” cel mai mult
Nu o campanie sau un proiect, ci un client. Toyota, cred, a fost cel mai greu client pe care l-am avut in toti anii de publicitate.
A fost greu pentru ca si eu si art-ul ideal, Cosmin Seraban, cu care faceam echipa, eram indragostiti de brandul asta; si, de drag, voiam neaparat sa-l trecem strada pe un trotuar mai bun. De obicei, la inceput, se mai impotrivea, dar cand ajungea pe partea cealalta si vedea cat e de misto, sfarsea prin a recunoaste ca am avut dreptate.
Vei imbatrani in presa?
Habar n-am. La 15-16 ani puteam sa jur ca asa se va intampla. Acum sunt mai precaut.
Cartea
N-ar fi trebuit sa imi ia foarte mult sa aleg putin peste 100 de texte din cele peste 300 publicate in rubrica mea despre media din “Saptamana financiara”. Numai ca, in realitate, am pierdut destul de mult timp incercand sa recuperez arhive aproape disparute.
Titlul
Este, in a celasi timp, titlul unui dintre primele articole publicate in SF. N-am avut alta varianta, pentru ca, atunci cand m-am gandit prima data, cu multi ani in urma, ca as putea strange textele alea intr-o carte, asta a fost primul si singurul titlu la care m-am gandit.
Care a fost senzatia cand ai recitit textele respective
N-am modificat nimic. Am eliminat, pur si simplu, textele prea legate de un eveniment puternic ancorat in timp, pe care cei neatenti la ceea ce se intampla acum 7-8-10 ani nu le-ar fi inteles deloc. Am avut norocul ca, recitind textele, sa-mi mai placa inca. Altfel le-as fi lasat sa moara in negura internetului.
De ce necesara o carte despre “caderea presei din Romania”
Daca azi ar mai exista presa in Romania, asta n-ar fi o carte despre caderea presei, ci despre excesele inerente unor povesti de succes.
Dumnezeu, cel din titlul cartii, este cel mai detestabil personaj prezent in presa, nu doar in cea romaneasca. Este reprezentantul tagmei impostorilor care se cred atotputernici, care se lauda ca schimba guverne si influenteaza decizii majore.
Repet, daca azi ar mai exista presa in Romania, cartea asta ar fi doar un indemn la modestie.
Tabieturi de scris
N-am tabieturi. Scriu cam la orice ora e nevoie. Pot scrie de oriunde, am si facut-o, de altfel. Am, insa, nevoie de un computer sau de o tableta, ca sa mai pot intelege ce am scris.
Nu scriu, insa, pana n-am titlul textului si nu m-am gandit ceva vreme la structura textului si, de cele mai multe ori, chiar si la final.
Desigur, cand scriu texte de informatie, nu scriu fara sa ma fi documentat inainte. Dar cred ca asta li se intampla multor ziaristi. Sau ar trebui sa li se intample.
Primul cuvant care iti vine minte cand spui jurnalist
Discretie. La asta ma gandesc. Din pacate, ma gandesc la discretie si vad vedetism.
Cel mai rau lucru in presa din Romania. Cel mai bun
Nu exista un singur lucru rau, exista mai multe, prea multe pentru a le enumera chiar. Cel mai bun lucru este ca inca mai exista oameni care-si fac meseria onest, pana la capat.
Un bine pe care l-a adus internetul presei. Efectele negative
Interentul nu este dusmanul presei si nici nu inseamna moartea presei scrise. Internetul nu este decat un alt suport, unul dintre cele cateva pe care presa le-a schimbat de-a lungul ultimelor secole.
Daca exista un lucru pozitiv, acela este scaderea costurilor publicarii informatiei. Daca exista ceva cu adevarat rau, acel lucru este disparitia discernamantului. Aproape oricine se crede azi ziarist doar pentru ca poate sa-si publice fanteziile, dezinformarile si manipularile pe net.
Motivele pentru caderea presei din Romania
Exista un singur motiv principal: lacomia.
Noua generatie de jurnalisti
Jurnalismul nu este o meserie practicata in functie de generatie, cred. De aceea nu se poate vorbi despre generatii, ci despre individualitati reunite de idei, principii si proiecte comune.
Unor ziaristi atat de buni cum sunt cei de la Casa Jurnalistului n-ai ce sfaturi sa le dai, de exemplu. Asta daca vorbim despre jurnalisti, nu despre activisti cu legitimatie de presa.
Se va opri din coborat presa din Romania?
Cata vreme presa va uita ca printre menirile sale se afla si educatia, ea va urma trendul descendent al unei societati lipsite de educatie. Daca decidentii din presa, oricare ar fi ea, vor renunta la argumentul fals ca “asta isi doreste poporul, asta ii dam”, ar fi loc de crestere. Altfel, nu prea.
