De trei ani, merg la conferinta The Power of Storytelling si de fiecare data plec de acolo un alt om, un om mai bun. E un fel de „acasa” pe care-l astept cu sufletul la gura in fiecare an. Evenimentul asta mi-a dat sansa sa-mi intalnesc eroii, oameni a caror activitate o urmaresc de multi ani si cu care n-as fi sperat sa-i vad vreodata in realitate. M-a invatat mai multe despre mine si despre altii decat as fi putut sa-mi inchipui, mi-a dat unelte care ma ajuta sa-mi fac meseria mai bine, mi-a oferit standarde la care sa aspir si modele profesionale pe care o sa le urmez toata viata.
A cincea editie a conferintei The Power of Storytelling a avut loc pe 9 si 10 octombrie la Bucuresti. In spatele evenimentului se afla Cristian Lupsa si echipa Decat o Revista, un trimestrial de jurnalism narativ care a implinit anul trecut cinci ani de existenta.
Tema abordata in cadrul The Power of Storytelling 2015 a fost „A sense of place”. Fiecare dintre cele 11 prezentari, tinute de unii dintre cei mai buni jurnalisti, scriitori si storytelleri din lume, a completat o piesa din puzzle-ul care a explicat de ce sentimentul de „acasa” e atat de important pentur misiunea de a transmite o poveste (fie ea sub forma de text, ilustratie sau film).
Discursurile au plimbat audienta printr-o gama larga de experiente si au impresionat uneori pana la lacrimi. Asa cum a punctat si Cristian Lupsa in deschiderea evenimentului, nu putine au fost datile in care, in trecut, in sala s-a plans de emotie sau s-a ras din toata inima.
Primul speaker al conferintei a fost Jacqui Banaszynski. Castigatoare de premiu Pulitzer cu textul AIDS in the Heartland, Knight-chair Professor la Missouri School of Journalism, cea mai veche scoala de jurnalism din lume, Jacqui a vorbit despre lectiile importante pe care le-a invatat facand reporting pe toate continentele.
Pentru ea, cele mai importante lucruri in procesul de documentare al unui reporter sunt: sa asculte cu adevarat, sa nu judece si sa incerce sa vada situatia prin ochii celor care o traiesc pentru a putea reda mai bine povestea pe care o spun. Reporterul trebuie sa puna intrebarile potrivite si sa stie sa lase la o parte prejudecatile pentru ca e acolo ca sa dea mai departe ceea ce afla si sa explice si altora cum functioneaza lumea din jurul lor.
De fiecare data cand jurnalistul scrie despre un subiect, intra intr-o lume care ii devine un „acasa” temporar pe care il viziteaza ca si cum ar fi strain si pe care e bine sa incerce sa-l inteleaga in profunzime. Jacqui a povestit experiente personale impresionante: precum cea in care o mama dintr-o tara saraca a vrut sa-i dea copilul abia nascut, pentru ca se afla intr-o situatie dificila care i-ar fi pus in pericol viata celui mic.
Jacqui Banaszynski a reusit sa ne arate cat de importanta este nuanta umanizanta pentru etapa de documentare, care nu trebuie sa fie doar un proces rece. Ea a mai spus ca scrisul - stadiul final al scriiturii - nu a fost niciodata un proces usor pentru ea – „Writing is the price I pay for what journalism gives me”.
A urmat Carmen Bugan, jurnalista si scriitoare cunoscuta pentru cartea Burying The Typewriter: Childhood Under the Eye of the Secret Police, un volum despre problemele familiei ei cu Securitatea, generate de opozitia fata de regimul comunist. Carmen a explicat ca, scriind despre trecut, a reusit totodata sa retraiasca momente ca, apoi, sa se poata distanta de ele.
Nararea experientelor personale au ajutat-o sa construiasca o carte care sa transporte cititorul in vremurile despre care citeste si sa il faca sa inteleaga mai bine conflictele din acea vreme – "We are all versions of the past, ours and that of others". Combinand experiente personale cu fragmente din dosarele Securitatii, prezentarea lui Carmen Bugan a subliniat importanta pe care a avut-o pentru ea sa arate lumii ceea ce s-a intamplat.
Leslie Jamison a vorbit despre importanta experientelor personale si despre faptul ca seria de eseuri pe care le-a inclus in cartea The Empathy Exams surprind realitati mai mari, mai complexe, in care se pot regasi si altii, nu sunt doar bucati din provocarile pe care le-a infruntat. Intr-un discurs plin de sensibilitate, ea a vorbit si de modul in care este perceputa empatia. Uneori, a te deschide in fata tuturor, a da din acel „acasa” al tau si altora, poate sa ii ajute pe altii.
Urmatorul speaker a fost ilustratorul-povestitor Dan Perjovschi. Prezentarea a aratat cum ilustratiile simple pot prezenta realitati complexe. Perjovschi a vrut sa vorbeasca audientei despre bariere („This presentation will be a metaphor of walls.”) si despre obstacolele pe care le-a intampinat de-a lungul timpului. Pe vremea comunismului, Perjovschi si-a tapetat apartamentul cu hartie pe care a desenat cu marker si a creat astfel o forma de arta de care nu se bucurau decat el si sotia lui, pentru ca lucrarile nu puteau fi expuse nicaieri.
Dan Perjovschi a mai povestit si ca, oricat de bune ar fi lucrarile sale, cele mai multe sunt temporare; dupa expozitii, sunt sterse de pe pereti sau sunt acoperite cu vopsea. Aceasta idee de perisabilitate a lucrarilor a fost exploatata de Perjovschi si in cadrul unor instalatii (cum ar fi cea in care vizitatorii puteau sterge cu guma desene facute cu creionul), desi artistul spune ca asta a fost, uneori, accidental sau pentru ca incerca sa gaseasca solutii pentru imposibilitatea transportarii unei instalatii intr-un anume muzeu.
Perjovschi a tinut sa precizeze si faptul ca desenele pe care le face nu ii vin pur si simplu in minte si ca exerseaza destul de mult; inca o marturisire: uneori, autorul isi recicleaza creatiile prin inlocuirea unor cuvinte din ilustratia respectiva.
Lui Dan Perjovschi i-a urmat ilustratoarea Wendy MacNaughton. Dupa ce a inceput o cariera in advertising, ea a decis in final sa se dedice ilustratiilor care surprind oameni.
Dupa ce a prezentat o serie de ilustratii din diverse proiecte pe care le-a desfasurat, la final a urmat si o serie de desene inca nepublicate. Imaginile surprindeau momente din viata matusii ei care a decedat recent si care fusese internata intr-un centrul de ingrijire paliativa. Asta a inspirat-o pe Wendy MacNaughton sa vrea sa porneasca o serie de ilustratii care sa suprinda viata in astfel de clinici; proiectul se afla in desfasurare. Ilustratoarea a reusit, astfel, sa arate de ce un desen bine facut poate sa fie la fel de puternic ca un text bine scris.
Richard Koci Hernandez, fotograf si jurnalist multimedia castigator al premiului Emmy, si-a inceput prezentarea in forta si a rugat publicul sa isi scoata telefoanele din buzunar, sa faca o fotografie, apoi sa dea dispozitivele vecinului de scaun. Sala a fost strabatuta de un murmur ingrijorat; tuturor ne-a fost incomod sa ne dam telefoanele unor straini.
O astfel de rezistenta, o ramanere in zona de confort, poate sa stea in calea procesului creativ, a spus el.
A urmat o expunere foarte dinamica si plina de viata a unei serii de reguli care sa ne ajute sa facem fotografii mai bune. Unul dintre cele mai importante aspecte pe care Richard le-a subliniat: autocritica excesiva dauneaza. Fotografiile bune necesita multe cadre proaste inainte, care nu se vad. El a adaugat ca ar fi de dorit sa fim atenti la ce se intampla in jur mai degraba decat la noi insine („no more selfies”).
Tot Richard a prezentat si o serie de trucuri care il ajuta sa nu se faca remarcat atunci cand face fotografii cu mobilul: se preface ca vobeste la telefon sau ca isi baga castile in urechi ca sa para ca asculta muzica si reuseste sa prinda cadre mai naturale, a spus el. fiindca multi dintre subiecti devin rigizi atunci cand stiu ca sunt fotografiati.
Panelul primei zile de conferinta i-a avut ca protagonisti pe Jacqui Banaszynski si Robert Krulwich. Krulwich e om de radio, gazda show-ului Radiolab.. Cei doi s-au intervievat unul pe celalalt in legatura cu traseele lor profesionale ce au dus la jurnalism.
Prin acestea, cei doi au scos in evidenta faptul ca nu e neaparata nevoie sa stii exact ce vrei sa faci inca de mic ca sa poti avea succes. Exemplele personale pe care le-au dat Jacqui si Robert au aratat ca mai importanta decat vocatia e munca si perseverenta. Robert a povestit cum a trebuit sa se plimbe cu o caseta pe care inregistrase un demo pe la mai multe studiouri si cum numai faptul ca a insistat l-a ajutat sa ajunga unde isi dorea.
Prima seara s-a incheiat cu proiectia filmului Toto si surorile lui al regizorului Alexander Nanau. A urmat, apoi, o sectiune de Q&A, in care Nanau a detaliat structura filmului si modul in care a reusit sa-si "gaseasca" personajele. El a incheiat spunand ca isi doreste ca cei care vad filmul si se considera rasisti sa poata spune ca au reusit sa empatizeze cu personajele lui.
A doua zi a conferintei s-a deschis cu un discurs a jurnalistului, poetului si scriitorului John Freeman. El este si cel care a infiintat jurnalul bianual Freeman’s. John a plecat de la Le Corbusier si de la ideea de oras; a vorbit despre dezvoltarea urbana si modificarile din jur se rasfrang asupra noastra. Modul in care ne percepem spatiile personale se schimba si, astfel, uneori, ajungem sa ne simtim singuri.
El a explicat si faptul ca scriitorii si jurnalistii trebuie sa fie cei care deconstruiesc realitatile complexe, facandu-le mai usor de inteles pentru cei ce le traiesc.
Urmatoarea prezentare a apartinut scriitorului si jurnalistului Michael Paterniti de la revista americana GQ. Celebru pentru texte ca Driving Mr. Albert (povestea calatoriei borcanului cu creierul lui Albert Einstein prin SUA) sau carti ca The Telling Room, Paterniti a vorbit despre faptul ca fiecare poveste reprezinta o calatorie intr-o lume diferita de a noastra.
Urmand sa spuna povestit despre cum vizita intr-o librarie din Myanmar l-a ajutat sa gaseasca o carte numita Elephant Bill si sa inteleaga mai bine societatea in care tocmai intrase pentru a face un interviu,
Michael a explicat pe parcursul discursului ca aceasta carte prezenta povestea unui personaj care a petrecut 25 de ani in jungla si a trait cu elefantii, dar asta nu e decat o metafora a lumii in care traim cu totii in prezent. Jungla noastra s-a transformat intr-una urbana in care, uneori, ne putem pierde. Povestile ne ajuta sa navigam realitatea si dau sens experientelor noastre.
La fel ca si Jacqui Banaszynski, Paterniti a dezvaluit ca procesul jurnalistic e unul foarte consumator pentru el, ca scrierea fiecarei povesti il epuizeaza, dar il si entuziasmeaza in acelasi timp. Prezentarea a fost un exemplu despre cum un loc (libraria din Myanmar) poate sa joace un rol atat de important in intelegerea contextului in care te afli la un moment dat.
A urmat Chris Jones, jurnalist si writer-at-large la revista americana Esquire. Un obisnuit al conferintei, Jones a urcat pe scena in aplauzele entuziasmate ale publicului. A tinut o prezentare plina de umor, centrata pe ideea ca internetul ne face mai pasivi, impiedicandu-ne sa cunoastem lumea in care traim la intregul ei potential.
Jurnalistul a povestit, apoi, despre o vizita pe care a facut-o in Islanda si cum s-a produs o trecere: de la perceptia initiala de "experienta incomoda", a ajuns sa traiasca o aventura unica intr-o tara necunoscuta.
Chris si-a incheiat prezentarea spunand ca, cel mai probabil, niciunul dintre noi nu va regreta in ultimele clipe ale vietii ca nu a stat mai mult pe internet; mai degraba ne vor bantui locurile in care nu am ajuns din comoditate si oamenii peste care am trecut cu prea multa usurinta.
Trei discutii la comun au completat ulterior programul. Prima i-a avut drept protagonisti pe Dan Perjovschi, Wendy MacNaughton si Richard Koci Hernandez - toti trei artisti vizuali.
Perjovschi a vorbit despre cum trecerea de la comunism la democratie a insemnat si o schimbare la nivelul traseului parcurs de informatie. Wendy a continuat si a vorbit despre faptul ca e important, ca autor de continut, sa inveti sa refuzi; altfel, viata poate deveni epuizanta. Ea a mai explicat si ca o schimbare in cadrul rutinei zilnice poate surescita creativitatea.
Richard Koci Hernandez a vorbit despre cum a reusit, in putinul timp de cand a ajuns la Bucuresti, sa descopere orasul.Dupa ce a aratat audientei galeria de poze din telefonul personal si a demonstrat rapid ce inseamna editarea eficienta a unei fotografii, Richard a subliniat (ca si in discursul anterior) ca e foarte important antrenamentul. Chiar daca surprinzi foarte multe cadre care nu sunt bune de nimic, daca ai rabdare si te uiti la mediul inconjurator cu atentie, la un moment dat o sa iasa si o fotografie buna, a spus el.
In urmatoarea sectiune, Leslie Jamison si Carmen Bugan au fost intervievate de Cristian Lupsa despre scriitura de tip personal si modurile in care te poate marca aceasta din postura de autor.
Ultimul panel al conferintei a fost, mai degraba, o discutie intre prieteni. Chris Jones, Michael Paterniti si John Freeman au vorbit despre ce inseamna viata de scriitor.
Cei trei au cazut de acord ca disciplina e importanta, chiar daca fiecare jurnalist sau scriitor are un proces diferit prin care creeaza. Iar interesul subiectiv al jurnalistilor pentru un anume subiect ii poate ajuta sa exploreze mai bine lumea in care intra (comparativ cu un subiect care le-a fost alocat de catre un editor).
Robert Krulwich a inchis seria de discursuri cu o prezentare in care a inclus si fragmente din podcast-ul Radiolab. Krulwich a vorbit despre cum pusul de intrebari (uneori chiar stupide) si perseverenta l-au ajutat sa gaseasca abordari interesante pentru subiectele pe care a decis sa le introduca in emisiune.
Cea de-a cincea editie a conferintei The Power of Storytelling s-a incheiat cu un moment de poezie.
Toti speakerii au urcat pe scena si au recitat cate o strofa dintr-un poem colaborativ compus din mici fragmente de poveste pe care unii dintre participanti le-au scris in cadrul unui experiment pornit de Jacqui Banaszynski. Jurnalista a vrut sa demonstreze ca povestile pot fi spuse de oricine: nu ai nevoie de premii si titluri ca sa poti crea ceva valoros.
Poemul s-a intors la tema conferintei, „A sense of place”, iar fiecare strofa a inceput cu sintagma „I am from”.
Cu riscul cliseului, daca ar fi sa sintetizez conferinta de anul asta intr-un singur cuvant, acela ar fi „magic”. The Power of Storytelling reuseste sa adune an de an la Bucuresti unii dintre cei mai buni povestitori (din diferite medii), dar ceea ce face cel mai important e ca arata ca se poate, ca noi, entuziastii genului longform, nu suntem singuri si ca, facut bine, storytelling-ul poate sa devina o unealta care transforma vieti.
Credit fotografii: Ina Ionescu si Catalin Georgescu
