Semida Duriga - independent creative | brand consultant | trainer:
Mi-a placut atat de mult experienta The Color Run Night incat m-am voluntariat sa scriu acest articol.
Si asta e foarte mare lucru tinand cont ca fac parte dintr-o specie critica, cinica si cu puternice tendinte negativiste, cum e tagma publicitarilor. In plus, e si mai uimitor fiindca am plecat cu asteptari mari, cunoscute ca fiind sinuciderea pasiunii in cazul in care se dovedesc a fi nefondate.
Cum de-am ajuns sa fiu un curcubeu nocturn zbenguitor cu un zambet ca al unui copil ce si-a primit in sfarsit poneiul mult visat si, mai ales, de ce “prin ochii unui publicitar”, in cele ce urmeaza.
9/11
Nu acel 9/11, ci vinerea ploioasa si rece dinaintea evenimentului, cand doar freelancerii nebuni se incumeta pe strazi pustii, inarmati cu umbrela si se duc la mall in mijlocul zilei ca sa-si ridice kit-ul de participare la Color Run.
Ajung la standul indicat, unde majoritatea ar fi vazut doar o gasca de pustani rezolvand micile birocratii obligatorii si impartind constiincios informatii si kit-uri de participare. Eu am vazut prima lectie de publicitate din multele care aveau sa fie: un HR foarte bine gandit. Toti pustanii aia erau voluntari in proiect, dar alesi si coordonati minunat.
Profilul lor? Calmi, organizati, usor geeky, cu zambetul timid al celor care stiau poezia, dar voiau totusi sa para cool. Lucrau in echipe de cate doi, unul butonand la computer si indosariind hartiile, altul venind instantaneu cu tricoul in marime potrivita.
S-au miscat atat de rapid si fluent, incat m-am simtit ca un CS cicalitor punandu-i sa verifice daca sigur totul e corect si gata. Era.
9/13
Duminica, ora 18.00. In sfarsit! Echipata si nerabdatoare mergeam pe jos spre locul evenimentului. Deodata, un domn carunt si bonom vine spre mine si-mi spune: “Nu va suparati, nu ma ajutati si pe mine sa imping masina si s-o parchez fiindca am ramas cu ea in pana?”. Am zambit incurcata, surprinsa... deh, sunt fata.
Unu la mana, nu sunt obisnuita sa-mi ceara cineva sa imping masini. Doi la mana, n-am mai impins masini de pe vremea lui Ceausescu, cand vesnic ramaneam cu Dacia-n drum si il ajutam pe tata cum puteam. Ce sa vezi, si asta era tot o Dacie. Un Papuc, grena.
M-am pus voiniceste si l-am ajutat pe om s-o urce pe trotuar, ca sa scape de mitocanii cu claxoane atasate unor masini care merita pasageri mai buni.
Dupa ce o “parcam” noi corespunzator, lasand un metru pentru pietoni, omul imi multumeste recunoscator si se explica stingher cum de m-a ales tocmai pe mine. Eram imbracata de competitie si s-a gandit ca sportivii sunt mai buni la suflet si mai saritori. Damn!
A doua lectie de publicitate: TARGETARE. Poate ca nu toti cei care au participat la Color Run or fi ajutat o batrana sa treaca strada sau un nene sa impinga o masina sau au plantat un copac inainte de eveniment, dar sigur erau oameni aflati la cote inalte de civilizatie si bun simt. Cel putin asa aveam sa descopar doua ore mai tarziu.
Ora 19 – se intra in tarcul premergator startului. Alti voluntari asteptau alergatorii sa vina. Primesc bratara alba care imi este pusa superdelicat pe mana, mi se ureaza “Distractie placuta!”, mi se zambeste, sunt tratata bine. Of, iar ajung la vorba mea celebra: “Doar doua lucruri ne surprind in Romania: normalitatea si lipsa ei.” Ma minunez deci si trec mai departe.
Adulmec cu nesat labirintul frumos mirositor al lui Dero, ma gandesc fugitiv cum s-ar putea implementa mecanismul si in tramvaiul 41 la orele de maxima aglomerare a celor care au dat unfriend sapunului de multa vreme si, gata, ajung in zona de distractie si asteptare.
Acolo, animatori veseli, un MC deloc penibil, cu vorbele destul de irepetabile la el si multi, tot mai multi oameni faini si veseli care venisera sa alerge “cei mai fericiti 5000 metri din lume”. Lectia numarul trei de publicitate: “Merge-si-asa” nu merge, sau cel putin nu alearga.
Fiecare detaliu conteaza: sa-ti zambeasca hostesa; sa arate bine brandingul; sa gandeasca si sa fie fun MC-ul; sa iasa perfect, nu doar bine.
Ora 20 – primul start. Lectia numarul patru de publicitate: o promisiune e o promisiune. Ai zis ora 20, fa-ma sa ma bucur ca-mi pot regla ceasul dupa organizatorii BTL-ului. Ora exacta e un semn de respect si un compliment adus rabdarii participantilor. Deci, multumesc!
Am auzit ca, exact ca la festivalul Enescu, nu s-a mai intrat dupa ora stabilita nici la The Color Run. Daca tot evenimentul este adaptarea unui concept occidental, atunci e bine ca incet-incet ne adaptam si mentalitatea si ceasurile dupa modelul occidental.
Ora 20:x minute. Sunt prea nerabdatoare si entuziasmata ca sa mai tin minte exact ora. Alerg in grupul IV, alaturi de Cosmin Cernat, Carmen Bruma, nu mai putin celebrul Marin Preda si de o multime de oameni mici si mari.
Dupa primul kilometrul, devine deja imposibil sa fii rasist fiindca nu mai poti distinge nicio culoare originala de piele. Dupa primii trei kilometri, ma vad alergand alaturi de un mini-Hulk, un copil verde cu galben, care-mi ajungea pana la genunchi, si care parea ca se distreaza de minune.
N-am cum sa nu ma intreb: oare daca ai pierde un copil acolo, cu ce semnalmente l-ai descrie ca sa-l recunoasca cineva? Evident, nu e cazul fiindca kinderii alearga impreuna cu parintii si din stropeala aia nesfarsita de culori, ajung sa semene din nou unii cu altii.
Ne apropiem de ultimul kilometru si unul dintre voluntari ne incurajeaza aprig: “Haideti, ca urmeaza roz!”. Evident, baietii rad mai tare ca fetele la asemenea veste si se grabesc sa intre pe turnanta parcului.
Acolo, noi voluntari - care par sa fi fost antrenori intr-o viata anterioara - ne incurajeaza: “Haideti, inca un pic, trageti de voi! Haideti ca puteti!”. Alt voluntar sta in dreptul unui damb din asfaltul prost pus si luminat si ne avertizeaza pe fiecare sa fim atenti sa nu ne impiedicam.
Daca tot sunt mari sanse sa nu avem niciodata drumuri ca lumea in tara asta, mi-as dori macar sa platim cu 0,000000001% din taxele de drum voluntarii The Color Run si sa ne avertizeze ei la fiecare groapa. Cred ca ar fi cel mai bine cheltuiti bani de la buget si ar fi chiar un salariu decent pentru fiecare dintre ei.
Lectia numarul cinci de publicitate. De fapt, sunt doua lectii aici:
a.) Good HR strikes again: Va amintiti de voluntarii din mall? Erau perfecti pentru jobul de acolo. Exact cum astia din teren au fost perfecti pentru incurajari, atentionari, dirijari. Degeaba pui oameni expansivi in spatele unui birou si timizi in deplasare. Poate invata si agentiile ceva din asta.
b.) Nu exista doar misiune si obiective, ci si actiuni pas cu pas. Fara ele, un eveniment sau o campanie are mari sanse sa ajunga schiopatand de la start la finish.
Ora: Who cares? – Ultimii pasi... Un curcubeu nocturn, spart doar de un zambet enorm stralucitor se apropie de linia de sosire. Eu sunt ala. De bucurie ma arunc in bratele lui Clabucel care ma ridica si ma roteste in aer. Desi teoretic imbratisez un detergent, nu ma simt deloc ca o gospodina, ci ca o femeie cu 5 kilometri mai fericita decat la inceput.
Primesc un plic cu o substanta alba si mi se spune sa nu-l deschid inca. Nu, nu era ce credeam eu. Ma intorc in tarcul de plecare, care acum devenise de sosire, devorez un litru de apa si apoi incep din nou sa topai de bucurie. Chiar a fost minunat.
Ma duc spre corturile de mancare. Ma asez la o coada de 1.5 minute si aud oameni comentand in jurul meu: “E mult mai buna organizarea decat la Robbie Williams! Nu-mi vine sa cred ca nu mai tre’ sa lesin de sete”. Hopa! Iaca si ultima lectie de publicitate: Un eveniment destept invata din greselile altor evenimente.
Apoi n-a mai fost decat topaiala maxima pe live-ul Suie Paparude, o trupa geniala in concerte, plus poze demne de SF-uri, plus rasete, plus revenit acasa pe jos, plus pornit noaptea masina de spalat si dusul...
Lectiile lingvistice si de digital sunt singurele pe care mi-as fi dorit sa le vad rezolvate mai bine de catre organizatori, dar a iesit atat de bine restul, incat n-as vrea sa stric frumusete de aventura urbana cu critica de pe urma a publicitarului.
Color Run Romania, o sa alerg sub culorile tale si data viitoare!
