Pentru cei care nu au vazut Happyish, nu e niciun bai. Serialul s-a anulat deja, dupa primul sezon. Probabil nu erau suficient de multi cinici pe lumea aceasta cat sa ii sustina supravietuirea.
Sau poate ca “Fuck Mad Men”, propozitia cu care debuteaza primul episod, spune multe despre ce vor oamenii: Varianta glam a unei industrii depresive.
Da, si Don Draper bea si isi cauta eul, dar publicitatea era locul in care isi gasea mereu identitatea, pana la finalul apoteotic in care lumea intreaga are nevoie de o Coca-Cola. Dupa 7 sezoane, o panoplie de Emmy-uri, critici in delir si mii de tineri pe care i-a impins inspre publicitate, Mad Men s-a incheiat. Si lumea a fost in doliu.
Chiar in aceeasi perioada a debutat Happyish. O cronica ilara si cumplit de cinica a industriei de advertising din prezent. Fara lumina calda a trecutului, lumea publicitatii apare, pe alocuri, ingrozitoare. (Creatorul serialului, scriitorul Shalom Auslander, a lucrat part time in publicitate).
Thom Payne e un director de creatie cu 20 de ani de experienta la o multinationala fictiva, MGT, care trebuie sa suporte “noul”. Adica o echipa de tineri suedezi de vreo 20 si ceva de ani, care au venit sa duca publicitatea, agentia si oamenii din ea, in viitor.
Care viitor? Acela in care companiile nu vor mai avea nevoie de campanii, ci de “momente”. In care medicamentele trebuie sa fie prezente pe Twitter. Iar sediile creative trebuie sa fie dotate cu camera “ideatice” si tobogane.
Ca ultimul luptator din munti, Thom refuza viitorul, tinerii si chiar si publicitatea.
Va dam mai jos cateva extracte de fericire, metode de castigare a unui pitch si idei de campanii inspirate de propaganda nazista:
In primul rand, definitia fericirii:
“Ce dracu inseamna fericirea? Un BMW? 1,000 de prieteni pe Facebook? Un million de urmaritori pe Twitter?”
Definitia publicitatii:
“Ma cheama Thomas Payne si lucrez pentru Satana. Am lucrat pentru Lordul Intunericului de 20 de ani si pot sa spun cu un grad adecvat de autoritate: fuck Mad Men. Nu e nimic cool in publicitate, nu e nimic interesant”.
Targetul:
“Facem acelasi lucru pe care il face toata lumea zilele astea: pupam fundurile arogante si ignorante ale adolescentilor. E Imparatul mustelor aici, fratilor”.
Oricine este un brand:
- Al-Qaeda nu e un brand, e o organizatie terorista.
- Orice este un brand. Si eu si tu suntem branduri. Si Dumnezeu. Ba chiar unul care are probleme
Viitorul:
“In cateva luni, ma astept sa fiu inlocuit de o aplicatie”.
Cum vin ideile
“Am cumparat Pepto-Bismol ieri si pe pachet scria la final: Urmareste-ne pe Twitter. De ce dracu as vrea sa urmaresc Pepto-Bismol pe Twitter? Cine e atat de singur pe lume? Ce probleme are individual ala care urmareste Pepto-Bismol pe Twitter? E ca si cum m-ar trece cacarea si m-as intreba, oare ce ce intampla acum in lumea pepto?”
Coca-Cola
Prezentarea: “Fericirea: toti o cautam. Dar Coca-Cola o detine. Coca-Cola detine drepturile pe fericire de 100 de ani. Dar acum, cu criza financiara, somaj, caderea burselor, toate astea constituie o problema pentru Coca-Cola. Fericirea nu mai da bine la testele de marketing. Cum putem vinde fericirea in epoca deziluziei?”
Solutia: “Manualul Partidului Nazist. Cea mai importanta carte din istoria marketingului. De asta are nevoie Coca-Cola. Mein Kampf e pentru lachei. Asta citeste profesionistii. 650 de pagini cu informatii exacte si grafice despre personalitatea brandului. Este modelul absolut pentru marketingul eficient. Nu exista nici un brand mai puternic decat nazistii. Asa ca scopul ar trebui sa fie acelasi: Dominatia. Fericirea radicala”.
iPhone si o noua religie
Sfarsit:
“Aici, pe planeta tampitilor, plasa de cumparaturi stie tot”.
